Mihai VINTILĂ
Stăteam singur cocoțat pe tavan. Priveam la o adevărată lume de alb. Paturi albe, femei îmbrăcate în alb, bărbați în alb… peste tot coborâse o iarnă veșnică care nu mai voia să plece.
Ușile albe se mișcau cu zgomot înfundat. Oameni intrau și ieșeau de parcă acea cameră îi strângea și trebuiau să fugă din ea. Era un du-te-vino de nedescris.
Undeva, mai stingher, era un pat pe marginea căruia se odihneau niște trandafiri roșii. Înfloreau albul cu sângele din petalele lor.
Pe pat, un domn ușor încărunțit şi cu o mustață încă jună, avea părul învolburat precum literele care își căutau propria lor poezie, stătea acum nemișcat, întins pe spate. Din locul de unde îl vedeam părea trist, cu ochii obosiți după atâta viață trăită. Privirea sa căuta parcă un zbor. M-a zărit pentru o secundă. Brusc a decis să își facă o Scară la Cer. A început să declame, în timp ce alături de patul său, cineva îi nota cuvintele:
Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
„Mi se trimite și
Scară la Cer, zic.
Mi se aruncă de sus.”
Deși am slăbit îngrozitor de mult
Şi sunt doar fantoma celui ce am fost,
Mă gândesc că trupul meu
Este totuși prea greu
Pentru scara asta delicată.
Suflete, ia-o tu înainte.
Pâș! Pâș!
Dar nu s-a urcat pe scara mea. Sufletul său a zburat mult mai sus, spre zările albastre, departe, departe…
Aici totul este alb. Pereții sunt albi, paturile sunt albe, oamenii sunt albi. Până și firul meu a început să devină alb. Un alb…
(*) versuri de Marin Sorescu
Mircea CĂRBUNARU
