
Sărbătoarea recoltei era cel mai important eveniment din Rotoghila. Fiecare breaslă îşi avea rolul ei. Găinarii puneau la dispoziţie orătăniile pentru supa de a doua zi. Porcarii îndestulau stomacurile cu carne. Oierii şi căprarii aduceau carne şi brânză pentru căpetenii şi sfătuitori, în timp ce văcarii puneau brânză şi lapte pe toate mesele, păstrând carnea pentru conducători. Herghelegii asigurau transportul tuturor celor necesare. Saltimbancii, breaslă recent înfiinţată, pregăteau spectacole de teatru, cântece şi jonglerii. Meşteşugarii se asigurau că fiecare are blid din care să mănânce şi pocal din care să bea, precum şi mese pentru merinde şi scaune pentru şezuturi. Cultivatorii şi culegătorii ofereau legume şi fructe breslei mamelor pentru pregătirea bucatelor, având grijă să lase, cu ajutorul prisăcarilor, şi ingredientele necesare pentru prepararea miedului care dezlega limbile celor tăcuţi şi întindea frunţile celor încruntaţi.
Breasla căcaţilor cu ochi, numiţi aşa pentru că erau mai mereu acoperiţi de fecale de numai ochii li se vedeau, formată din membri puţini şi puţitori, trebuia să cureţe lepădăturile şi cufurelile, să arunce surplusul de mâncare la animale şi să ducă acasă chercheliţii. În rândul căcaţilor cu ochi erau „primiţi” cei care insistau în greşeli, leneşii şi hoţii, ieşirea din breaslă fiind doar prin părăsirea satului, lucru care-ţi grăbea călătoria pe drumul tihnit.
Ţucu a decis să se dezică de breaslă în acea noapte şi s-a oferit voluntar să stea de pază la hotar. Era găinar, primise zece orătănii de la părinţi ca dar de nuntă când a luat-o pe Jeni, la 14 ani. Acum avea 18 ani şi trei guri în plus de hrănit, dar şi peste 100 de orătănii. În noaptea festivalului a preferat să facă de pază la hotar, în loc să participe la sărbătoare, ştiind că merindele primite ca străjer, chiar dacă erau împărţite cu familia, erau mai îndestulătoare decât ceea ce ar fi putut mânca la masa găinarilor.
Jeni, deşi acum era parte din aceeaşi breaslă cu Ţucu, ajutase mamele la pregătirea hranei. A ales viaţa cu Ţucu împotriva poruncii părinţilor. Aceştia erau negustori, şedeau la masa căpeteniei şi făceau parte dintre sfătuitorii acestuia. Însă, alegând să-şi asculte inima, a ajuns dezmoştenită, ducând viaţă de găinar. Acoperişul căminului său picura când ploua, pereţii nu opreau vântul şi mâinile i s-au asprit de la muncă. În schimb, seară de seară adormea în braţele celui pe care-l iubea şi-l respecta ca pe nimeni altul, cu trei mogâldeţe respirându-şi copilăria pe pieptul lor.
În acea noapte copiii au rămas aproape de masa mamelor, astfel că lui Jeni i-a fost uşor să-şi supravegheze prichindeii. Profitase de asta pentru a-i hrăni cu bucate alese, având grijă ca fiecare dintre ei să păstreze puţin loc şi pentru desert. Jeni nu a mâncat nimic, dorindu-şi să împartă cu Ţucu bucuria mesei delicioase, astfel că şi-a pus porţia la pachet, împreună cu plăcintă cu fructe şi tartă cu miere, pentru cei mici. Apoi, a mers şi a ridicat porţia lui Ţucu şi s-a pornit, împreună cu cei mici, către locul în care acesta făcea de strajă.
***
– Au fost detectate urme de viaţă inteligentă pe una dintre planetele telurice.
– Care? Dă-mi informaţia până la capăt, pentru a şti ce am de făcut.
– A treia planetă, stăpâne.
Nu era stăpânul nimănui, dar aşa-şi programase IA să i se adreseze.
– Şi-mi spui toate astea pentru că eram curios să aflu? Sau de ce?
Sarcasmul era a doua limbă pe care o vorbea.
– Activitatea solară s-a intensificat după instalarea sferei Dyson şi e posibil să-i prăjească dacă se îndreaptă direct către ei.
– Probabilitate?
– Mică, dar merită luată în calcul.
– Opţiuni?
– Indiferenţa. Nu facem nimic, riscând să-i distrugem înainte de a se înălţa la stele. Evitarea. Oprim sfera Dyson şi căutăm un alt soare pe care să-l culegem.
– Ceva soluţie între indiferenţă şi oprirea sferei nu este?
– Le putem instala un câmp de protecţie.
– Detaliază.
– Nucleul exterior al planetei este compus din fier. Dacă reuşim să-l topim şi să-l facem să urmeze o mişcare de convecţie, putem forma un câmp dipolar, cu o axă de înclinaţie în unghi de 11° faţă de axa de rotaţie. Pe scurt, le construim o magnetosferă. Beneficiile pot fi variate, dincolo de protecţia împotriva vânturilor solare.
– Detaliază.
– Momentan nu sunt pasionaţi de călătorii, deplasarea lor este pe distanţe scurte, doar în scopul de a-şi asigura nevoile de bază, cum ar fi, asigurarea hranei şi supravieţuirea. În viitor se vor putea orienta, folosindu-se de orientarea polilor magnetici.
– Mai sunt?
– Da, dincolo de scutul de protecţie oferit şi de posibilitatea de a se orienta folosindu-se de polii magnetici, mai este şi aurora boreală, care va putea fi vizibilă în momentul în care particulele de energie ridicată din vântul solar pătrund în magnetosferă, prin zona de deasupra polilor magnetici, îndreptându-se către atmosfera înaltă. Acolo vor da peste molecule de azot şi oxigen, din care atmosfera planetei este formată, excitarea şi dezexcitarea acestora emiţând lumină de diferite forme şi culori. Este frumos de privit.
– Suficient pentru mine. Rezolvă problema. Soarele ăsta e bun pentru noi. Dacă vrem să ajungem la timp trebuie să ne încărcăm bateriile aici.
***
Când i-a văzu apropiindu-se, inima lui Ţucu a tresărit de bucurie, anticipând îmbrăţişările celor mici şi sărutul soţiei, iar gura a început să secrete salivă, anticipând gustul bun al merindelor.
Înainte să ajungă la ei, a şoptit cuvintele luminii, aprinzând o torţă. După ce plăcerea regăsirii s-a diminuat, atenuând sentimente acumulate în doar câteva ore în care nu s-au văzut, Jeni a întins o pătură pe jos şi a început să scoată bucatele din coş, în timp ce Ţucu încă se tăvălea cu cei mici în iarbă.
– Haideţi la masă. Avem tartă şi plăcintă, îşi îndemnă Ţucu micuţii să se aşeze.
Şi-a rupt o bucată de pâine şi una de brânză, a ales o bucată de carne şi s-a apucat de mestecat, trecându-şi privirile, pe ascuns, asupra familiei. Nici acum nu înţelegea cum putea Jeni zâmbi la orice masă, indiferent cât era de simplă. A intrat în familia lor doar cu straiele de pe ea, venind la nuntă cu zâmbetul cât toată faţa şi inima deschisă. Nici în familia lui Ţucu n-a fost linişte. De unde au crezut la început că o să poată ieşi din viaţa mizeră pe care o duceau înconjuraţi de orătănii, au realizat că prin venirea lui Jeni doar s-a adăugat o gură în plus la masă. Munca era mai multă, iar ea nu ştia nimic despre munca în ogradă, despre găini şi alte păsări de curte, despre ţinerea unei gospodării şi a unei familii. Le-a învăţat pe toate din mers, cu zâmbetul pe buze şi cu o voinţă de nestrămutat.
– Vă place mâncarea? îi întrebă Jeni pe cei mici.
– Da, mami. Plăcinta e mâncarea mea preferată, răspunse cel mai mare dintre plozi cu gura plină.
Bondan s-a născut la exact nouă luni după ritualul împreunării. Nu excela în nimic. A început să vorbească şi să meargă la fel ca toţi ceilalţi copii, a împiedicat cuvintele şi paşii în acelaşi ritm cu ei. În schimb, a început să ajute la munca în gospodărie deja de la doi ani. Mai întâi prin hrănirea orătăniilor, iar mai apoi prin culegerea ouălor.
Apoi, au apărut vrăbiuţele, aşa-şi numea Ţucu fetele, Anda şi Camen, la un an după naşterea lui Bondan, păstrând doi ani între ele. În timp ce Camen abia deprindea mersul, fiind susţinută de toţi ceilalţi în încercările ei, Anda era deja iniţiată în împletit şi peticit haine.
Ţucu şi Jeni îşi zâmbeau bucuroşi la fiecare cuvânt nou auzit din gura celor mici, la fiecare pas nou făcut în creşterea şi educarea lor, având o modalitate a lor de comunicare şi aprobare, care nu necesita rostirea niciunui cuvânt. Recunoşteau momentele preţioase şi ştia fiecare că şi celălalt vedea acelaşi lucru.
Au mâncat în linişte, pentru a-şi lăsa odraslele să se liniştească şi să adoarmă după o zi plină de evenimente. Privirile şi zâmbetele pe care şi le aruncau erau suficiente pentru a-şi transmite sentimentele. Ţucu a şoptit cuvintele potrivite pentru a stinge torţa.
Luna, ca o seceră îngustă a apus, lăsând stelele să fie singura sursă de lumină a nopţii. În anii trecuţi, în asemenea nopţi, stăteau întinşi unul lângă altul în iarbă până târziu în noapte, desenând linii imaginare între stele, spunându-şi poveşti cu urşi-de-pădure, cu lupi sau cu oameni închipuiţi.
La un moment dat au remarcat că există umbre pe jos.
– Umbre? Într-o noapte fără lună? remarcă Jeni.
În spatele lor, unde părea să fie sursa luminii, au remarcat cerul colorat în nuanţe diferite de galben-verzui şi roşu, lăsându-i cu gura căscată. S-au prins de mâini, fără a-şi lua ochii de la cer. Raze paralele de lumină se înălţau de dincolo de orizont, formând o perdea colorată pe cerul nopţii. În anumite momente, aceasta era străpunsă de arcuri luminoase, pentru o durată scurtă de timp.
– Spectacol boreal, şopti Ţucu în urechea lui Jeni, ştiind că şi ea gândeşte acelaşi lucru.
Două cuvinte a căror măreţie a întărit sentimentele celor doi, pecetluind soarta pe care au început să şi-o făurească cu patru ani în urmă, dar care au creat prima fisură în zidurile invizibile care separa mica lor lume abundentă de pustietatea restului planetei, stârnind alarma în lumea celor care i-au creat.