Györfi-Deák György
În seara de 1 Noiembrie, în Banat şi în Ardeal se prăznuieşte Luminaţia, ajunul Zilei Morţilor, când pe morminte se aprind zeci de luminiţe ca să le arate spiritelor eliberate la Halloween unde să se întoarcă şi să stea cuminţi încă un an, până la următoarea permisie de… groază. După apusul soarelui, cimitirele punctate cu pâlpâiri albe sau roşii se transformă în nişte tărâmuri feerice. Nu-i de mirare că şi românii de ambele confesiuni (uniţi sau ortodocşi) au preluat obiceiul de la catolici şi reformaţi. Priveliştea este cu totul copleşitoare. Când se intunecă, flăcările lumânărilor şi candelelor plasate jos, la nivelul solului, transformă totul într-un fel de sătuc vesel, cu mii de ferestre iluminate. Luminaţia dă un sens optimist despărţirii de lume şi de cei dragi, ne aminteşte că este suficient să aprinzi o singură lumânare ca să risipească bezna unei nopţi fără de zori şi că, deşi ne ducem la groapă singuri, despuiaţi de orice avere, ceea ce rămâne după noi sunt cei cărora le vom lipsi.
Nu-mi plac cimitirele şi, bineînţeles, nici înmormântările, deşi întotdeauna se întâmplă câte ceva ieşit din comun pe acolo, ba la capela mortuară, ba pe drum ori chiar pe buza gropii: fâlfîie pânze nebătute de vânt, cad coroane puse în locuri necuvenite sau de mâini nelegiuite, caii de la dric refuză din senin să urce dealul, dubiţele pompelor funebre rămân în pană, groparii scapă sicriul în groapă. De unde nu dă Dumnezeu, chiar se poate întâmpla ca preotului să i se facă rău la slujba de îngropăciune. Doamne-păzeşte de vreo întâmplare de pomină la vreun asemenea prilej, deoarece ea se întipăreşte în memorie, este scoasă de la naftalină şi repovestită la fiecare priveghi următor, întoarsă pe toate feţele, desăvârşită întru trezirea groazei faţă de trecerea Dincolo, de teribilul pas în necunoscut pe care odată şi odată îl vor face toţi cei care s-au născut.
Un ziarist înzestrat cu har, atent la tot ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi şi la posibilele semne din lumea nevăzută, a fost italianul Giovannino Guareschi, creatorul unor personaje charismatice precum părintele romano-catolic Don Camillo şi primarul comunist Peppone (un Iosif la superlativ).
„Roşii” au negat întotdeauna existenţa lui Dumenezeu şi au promovat ateismul materialist-ştiinţific: omul se naşte, trăieşte, munceşte, îşi creşte copiii (când este lăsat să-i aibă) cu frica să nu supere Partidul şi moare. Punct. Nimic în continuare. Cel puţin asta trebuiau să propovăduiască activiştii în numele lui Marx, Engels şi Lenin. Scrierile lui Guareschi ne arată de ce nu a fost bine aşa, de ce ideologia terorii n-a făcut prozeliţi şi de ce lumea n-a acceptat lipsa de speranţă ca piatră la căpătâi.
În „Don Camillo şi turma sa”, cel de-al doilea volum din serie, există o povestire despre Libero Martelli, omul poreclit Romagnolo, cel care toată viaţa a cerut să fie înmormântat civil, fără preot, doar cu o fanfară care să intoneze imnul lui Garibaldi (un fel de marseilleză italiană), într-un tempo lent, potrivit cu ritmul cortegiului mortuar. Şi-a repetat opţiunea şi atunci când a împlinit 90 de ani. Dar când a aflat de „ciudata afacere a cailor”, a decis că, în ultimul ceas, trebuie să ia urgent măsurile potrivite.
În desenul animat cu pisicile din veselul Paris, există o secvenţă unde motanul ticălos Miaurice o plimbă pe naiva Mewsette cu trăsurica pădure şi îi cântă că, deşi caii râd şi umblă, ei nu pot vorbi, mai ales despre ceea ce se întâmplă în caleştile pe care le trag. Dar nu există secret neaflat, mai ales la noi la ţară.
În anii ’50, când nu erau prea mulţi doctori pe la sate, câte unul avea în grijă mai multe aşezări şi, ca să ajungă la ele, umbla cu şareta de la un loc la altul. Trebuie să reţinem faptul că psihologia cabalină este puternic marcată de rutină. Caii lăsaţi liberi se întorc de obicei singuri la grajdul lor, iar celor care fac zi de zi – ori chiar noapte de noapte – acelaşi traseu, li se întipăreşte drumul în minte. Când omul nu-i îndeamnă altcumva şi alegerea rămâne la latitudinea lor, ei aleg să procedeze după cum au fost învăţaţi.
Medicul care a tras ponoasele în cazul de faţă s-a obişnuit să poposească la o domnişoară asistentă, pe care o vizita după lăsarea întunericului şi de unde pleca acasă, unde-l aştepta soţia şi cei trei copii. Nimeni nu bănuia nimic şi nici nu s-ar fi aflat în veci, dacă o dată doctorul n-ar fi băut un pic mai mult şi n-ar fi adormit în teleguţă. S-a trezit abia de dimineaţă, în zori, la poarta drăguţei, unde-l purtase – ca de obicei – bidiviul. Desigur, la ora aceea începuse deja forfota în gospodăriile din împrejurimi, căci ţăranul se trezeşte deoadată cu soarele, aşa că una-doua s-a aflat de relaţia ilicită dintre cele două cadre sanitare.
Eroii lui Guareschi au fost surprinşi tocmai de această latură de întipărire a memoriei cabaline. Când în satul vecin a murit bătrânul lider comunist, tovarăşii săi au dorit să-l îngroape fără cuvenita slujbă religioasă. De prohodit l-a prohodit secretarul de partid, apoi au desfăşurat steagurile roşii, au aşezat pe laturile dricului coroanele decorate cu garoafe roşii, lumea îndoliată şi-a legat câte-o cravată roşie la gât şi i-au cântat „Bandiera Rossa” în tempo de marş funebru. Cortegiul a pornit de la casa răposatului către cimitir. Drumul trecea prin centrul localităţii, deci prin faţa bisericii. Când au ajuns în dreptul ei, caii care trăgeau dricul s-au oprit. Degeaba i-a îndemnat vizitiul, i-a suduit, i-a biciuit, i-a prins de zăbală şi i-a tras. Atelajul nu s-a mişcat nici un pas până când cineva a trimis după preot şi l-au rugat să tragă clopotul. Aşa fuseseră bidivii obişnuiţi şi n-aveau de gând să procedeze altcumva. Abia când au auzit dangătul lugubru al clopotului bătut în dungă, atunci s-au opintit şi au pornit mai departe.
Romagnolo era bogat. De teamă să nu păţească li el la fel, a cumpărat o camionetă neagră şi a donat-o consiliului local pentru a servi la înmormântări. „Aşa i-am aranjat şi pe preoţi, şi pe cai! Când mă vor aşeza în sicriu, voi avea un ultim drum fără peripeţii.” a declarat satisfăcut. Dar n-a avut cum să constate că s-a înşelat. De bucurie că şi-a aranjat ploile, a băut câteva pahare de vin în plus şi a adormit în şanţ, ceea ce la nouăzeci şi unu de ani i-a fost fatal. Astfel, noua maşină de la serviciul comunal de pompe funebre l-a purtat în primul ei drum spre locul de veci chiar pe donator.
Toţi locuitorii au venit să-l petreacă, mai ales că nimeni nu mai participase la o înmormântare cu camioneta. Fanfara a intonat melodia cerută, motorul a pornit să toarcă în surdină, maşina a început să avanseze încet şi constant. Până când a ajuns în centru, în faţa bisericii. Atunci, dintr-odată, s-a oprit. Pur şi simplu, a încremenit. De uimire, a tăcut şi orchestra. Şoferul a coborât, a luat manivela şi a învârtit-o de câteva ori ca să-i dea un imbold. Degeaba. A ridicat capota şi a verificat bujiile, carburatorul, nivelul combustibilului în rezervor. Totul era în regulă şi totuşi mecanismul nu pornea.
Printr-o crăpătură a jaluzelelor, Don Camillo s-a uitat o vreme la motorul încăpăţânat şi la oamenii care se agitau în jur, apoi şi-a făcut o cruce pentru sufletul mortului şi s-a dus să tragă clopotul, spunând: „Domnul să se îndure! Dumnezeu să-l miluiască!”
Speriat de dangăt, şoferul a răsucit din nou cheia în contact şi de această dată motorul a pornit. Dar nici oamenii, nici fanfara n-au ajuns să-l însoţească, deoarece, îngrozit, a băgat maşina în viteză, a dispărut într-un nor de praf şi i-a aşteptat pe ceilalţi în poarta cimitirului.
Pentru că, la urma urmei, forţa de tracţiune a autovehiculelor se măsoară în cai putere, iar caii sunt victimele propriei rutine, nu-i aşa?
Preluat din Fantastica Magazin, nr.1, Editura Cristian PlusArt
Mihai VINTILĂ
