Fotograful

Deschid ochii. Mă trezesc chiar când zorii sfâșie perdeaua nopții. Într-un ceas ajung pe fundul văii, cu aparatul pregătit pe trepied.
Trebuie să ştii că sunt aici şi pentru tine. Prin ochii mei vezi munții din jur cum se chinuie să scoată frunțile ascuțite dintre vălătucii de ceață, iar asta ni se pare superb. Oh, Doamne, ce luptă supranaturală se duce acolo… Lumina, negura misterioasă, pădurea din zare, toate arată copleșitor de frumoase. Mai puțin apa care crește cu două palme la fiecare jumătate de oră. Nu vreau să mă gândesc la ceea ce urmează… Sunt fotograf, ce naiba, vânez doar clipa, secunda suspendată în eternitate, prezentul în forma sa desăvârşită. Acum, cinstit vorbind, cine suntem noi să ne agățăm de nemurire în acest fel? Dumnezeu n-o să ierte niciodată aroganța noastră, a fotografilor, de a sfida timpul…
Apa se ridică încet şi implacabil. Îmi ajunge până la genunchi. Dinspre intrarea în vale se aude un vuiet care tot crește și crește… curenții violenţi de aer spulberă cețurile spre înălțimi, luând forme halucinante. Câtă splendoare irosită de atâta forţă oarbă!
Cine şi-ar fi închipuit? Eu, aici, solidar cu stâncile din jur, parcă prins în ochiul furtunii. Ciudat, dar nu mă simt singur fiindcă te știu privindu-mi creația, o bucăţică irepetabilă smulsă dintr-un tablou enorm, mare cât Pământul.
Cadrul e gata, doar un titlu bun îmi trebuie, aşa, de dragul operei. Îmi doresc ceva care să spună tot ceea ce se întâmplă acum. „Fotograful și privitorul său, în ultima imagine cu Sfârșitul Lumii”. Cum ţi se pare?

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.8