Mircea CĂRBUNARU
de Mircea Cărbunaru
Editura Bookforge, Sibiu, 2023
Domnul Teliman auzi bătăi în uşa de la intrare. Trecuse binişor de opt seara şi nu prea se aştepta la vizitatori, mai ales că tocmai lua masa alături de familie. Cei doi copii ai săi îşi lăbărţară un zâmbet peste feţele bucălate pentru că prezenţa cuiva străin îi scăpa, desigur, de ochiul vigilent al doamnei Teliman care îi obliga să mănânce tot din farfurie.
— Savina, mergi tu, dragă şi vezi cine-i, se posomorî Teliman pentru că tocmai vârâse furculiţa într-un cotlet uriaş, apetisant şi bine rumenit. Femeia, subţirică şi palidă ca un mort, renunţă cu plăcere la porţia de carne din farfurie şi ieşi grăbită din salon. După numai câteva secunde se întoarse uşor agitată şi îi spuse soţului:
— E Pamfil. Mi-a fost frică să-i deschid. Arată ca naiba. Vezi tu ce vrea.
Teliman privi resemnat bucata rumenă din farfurie, trânti şervetul de la gât pe masă şi porni legănat către uşă în timp ce-şi slăbea cureaua de la pantaloni spre uşurarea pântecului său ghiftuit cu friptură. Îi dădu drumul lui Pamfil şi, cu inimă strânsă, îl pofti să ia loc pe canapeaua din hol. Măcelarul era murdar din cap până în bocanci, dar nu se sinchisi de acest lucru şi se prăbuşi extenuat pe canapea. Când văzu că ditamai bărbatul zace dărâmat pe canapea, faţa lui Teliman deveni toată o grimasă de spaimă amestecată cu îngrijorare, cum nu mai trăise de când se înstărise ca afacerist.
— Doamne, Dumnezeule! Pamfil, ce-i cu tine băiete? Arăţi ca naiba, zău.
— Mi-ai făcut-o, patroane! răsuflă terminat măcelarul şi bărbia îi căzu istovită în piept.
— Da’ vorbeşte odată, omule! urlă la el patronul. A luat foc prăvălia? Ai omorât pe cineva? Spune despre ce-i vorba!
— Porcii… Cei pe care i-aţi adus. Sunt întruchiparea Satanei… Mi-e martor Dumnezeu că-s posedaţi… Dacă vă puteţi imagina, de când aţi plecat n-am reuşit să tai decât unul. Auzi patroane? UNUL! Şi Pamfil îi povesti de-a fir-a-păr toată tărăşenia.
De la spaimă, faţa bucălată a lui Teliman trecu la uimire, completându-se pe alocuri cu indignare şi admiraţie. La sfârşitul istorisirii lui Pamfil, domnul Teliman îngâna ceva neinteligibil şi se agita inutil prin încăpere.
— Nu pot să cred. Pe cinstea mea că nu pot să cred!
— Ba să crezi patroane, că de-aia arăt aşa! Făcu Pamfil cuprins de o resemnare fără scăpare.
— Și vrei să spui că a trebuit să-l chemi pe domnul Zavati cu arma lui de vânătoare ca să-mpuşte porcul ăla blestemat?
Nemaiavând puterea să rostească vreun cuvânt, Pamfil dădu din cap, ca şi cum asta fusese ultima soluţie la care mai putuse apela. Nevrozat, Teliman se învârtea neliniştit prin cameră şi vorbea de unul singur.
— Știam eu că-i prea mare chilipirul şi că este ceva dubios la mijloc. Cu optzeci de bani pe kilogramul de carne în viu nici un fermier prost n-ar vinde. Doamneee, dacă aş pune mâna pe nenorocitul ăla care mi i-a vândut.
Mintea lui Teliman lucra într-o altă dimensiune decât cea a lui Pamfil care se gândea doar la cum putea el să le vină de hac celor nouă porci rămaşi în ţarcul măcelăriei. Patronul lucra cu cifre, cu bani, iar gândul că trebuia să angajeze o groază de oameni pentru a tăia porcii ăia zănatici îi revolta stomacul.
După un timp, amândoi căzură în muţenie. Teliman se aşeză şi el pe un fotoliu, frământându-şi bărbia grasă cu degetele pufoase ca nişte cârnăciori, iar Pamfil, dărâmat cu totul, îşi luă capul în palme încercând să-şi adune gândurile răvăşite de întâmplările din cursul zilei. Nici unul nu avea curajul să emită vreo presupunere sau să vină cu o soluţie. După mai multe minute Teliman rupse tăcerea:
— Ce ne facem, Pamfile?
— Nu ştiu patroane. Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu. Îi împuşcăm pe toţi, pentru că mie mi-ajunge.
— Ei, nici chiar aşa Pamfil…
— În ritmul ăsta o să ajung la ospiciu. Dumneata ştii că n-am pe nimeni. Dac-ajung acasă n-am cui să spun ce mă doare.
— Aşa-i Pamfile. Te cred.
— Ba, mă tem că nu înţelegeţi. Pentru că am mai văzut ceva ce nu pot pricepe în ruptul capului.
— Ce-ai văzut, Pamfil? făcu pe înţelegătorul Teliman.
— Porcul pe care am reuşit să-l omor avea… avea oase în plus.
— Ce vrei să spui? se arătă nedumerit patronul.
— Păi acolo, la spate, pe umeri, crescuseră oase în plus pe sub piele. Ca nişte mânuţe. Dacă n-aş fi ştiut că este porc, aş fi zis că urma să-i crească aripi.
La auzul unei astfel de minunăţii, pe amândoi îi cuprinse o stare de melancolie meditativă, ca atunci când omul aşteaptă resemnat să-i vină sfârşitul.
— Patroane, nu mai sunt porcii de-altădată. Nici lumea asta nu mai e la fel; aşa o să-nebunim cu toţii, tocmai de la lucruri d-astea, pe care nu le-nţelegem.
— Ai dreptate Pamfile, îl consolă Teliman. Dar eu zic că mâine, cu mintea limpede, o să găsim noi o soluţie. Du-te acasă, fă-ţi o friptură, bea un pahar de vin roşu şi trage un somn sănătos. Să vezi ce bine-o să te simţi dimineaţă. Sper c-ai luat ceva carne să-ţi ungi sufletul cu o bucăţică proaspătă, mă-nţelegi…
Pamfil bătu cu palma în geanta de lângă canapea şi rânji anemic, satisfăcut, pentru prima oară în acea zi:
— I-am luat inima şi ficaţii nemernicului ăluia de porc. Să i le mănânc, să le-nfulec, aşa, că şi el mi le-a mâncat astăzi, cu suflet cu tot.
Pamfil înjură animalul cu ură după care se ridică, dădu mâna cu Teliman şi o luă agale spre casă. În dreptul casei dragii de Neli, nu-l răbdă inima şi bătu la uşă stând mai la întuneric, pentru ca femeia să nu-l vadă cât de rău arată.
— Ți-am adus ceva, sper să îţi placă, zise el istovit când femeia apăru în prag. Apoi, din proprie iniţiativă, fără s-o mai lungească, lăsă geanta la picioarele ei, spuse frumos „noapte bună“ şi plecă liniştit spre casa de alături.
♦ Link de achiziţie: https://bookforge.ro/colectionarul-si-alte-povestiri-stranii-mircea-carbunaru
ArtZONE SF
){kind=link}
