Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien (fragment)

Lazu Robert (coordonator), Cernăuţi-Gorodeţchi Mihaela, Györfi-Deák György, Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2007.

ENŢI / ENTS

Nume alternativ:

Onodrim [o-NO-drim] (qn. „enţi”, ca neam – sg. Onod; dacă se face referinţă la mai mulţi indivizi din această „rasă”, se foloseşte pluralul specific Enyd, în opoziţie cu pluralul generic Onodrim)

Neam de oameni-copaci, numiţi copiii lui Yavanna (Cea-care-rodeşte), creaţi pentru a proteja „olvarii”, cuvînt elfic care desemnează făpturile înrădăcinate (plantele). Ca să scape viaţa acestor făpturi nevinovate, condamnate dintru început să asiste pasiv la propria tăiere, Yavanna a sădit în mintea lui Manwë gîndul unei rase de făpturi uriaşe care să vorbească în numele tuturor celor care au rădăcini şi să-i pedepsească pe cei care vor dori să facă rău plantelor: pitici, orci, oameni etc., dar numai cît timp „puterea va fi de partea Întîilor Născuţi (elfii), iar cei Născuţi După (oamenii) vor fi tineri”. În „Silmarillion” sunt amintiţi sub numele de Păstorii Copacilor (Shepherds of the Trees). Numele de ent reprezintă o formă utilizată de către oamenii din Rohan. În „Guide to the Names in The Lord of the Rings”, un îndreptar scris pentru a-i ajuta pe traducători, J. R. R. Tolkien dezvăluie că „ent” e un cuvînt din engleza veche pentru „uriaş” (giant).

Cel mai cunoscut dintre ei este Arborebărbos, întîlnit de hobbiţii Merry şi Pippin în Pădurea Fangorn. Printr-o cimilitură spusă regelui Théoden, vrăjitorul Gandalf sugerează că Arborebărbos ar fi chiar cea mai vîrstnică făptură de pe Pămîntul de Mijloc. Enţii aveau staturi impunătoare. Arborebărbos măsura de cel puţin 14 picioare (4,3 metri) înălţime, cam cît un căpcăun (troll). Capul lunguieţ se afla în continuarea trunchiului, fără nici un fel de gît. Partea de jos a chipului era acoperită de o barbă lungă şi bogată, de culoare cenuşie, ce pornea ca un mănunchi de crengi şi rămurele, care se subţia, se înmuia, pe măsură ce atîrna către pămînt. Se pare că făptura purta un fel de straie scorţoase, verzui-cenuşii, ce asigurau un camuflaj perfect. Credem aceasta, deoarece Tolkien ne spune că pielea de pe braţele dezgolite nu erau deloc zbîrcită, ci netedă şi cafenie. Picioarele uriaşe aveau cîte şapte degete. Dar cei mai impresionanţi erau ochii: „Simţeai îndărătul lor un puţ imens, plin cu amintiri străvechi şi gînduri prelungi, molcome şi liniştite; dar la suprafaţă sclipea prezentul, aşa cum bate soarele pe faţa lucioasă a frunzelor unui copac imens sau pe unduirile unui lac foarte adînc.”

La Divanul Ent de la Rîpa Blestemată, hobbiţii Merry şi Pippin au putut remarca diversitatea tipologiei enteşti: „Cîţiva păreau neamuri cu Arborebărbos şi semănau a fag sau a stejar. Dar mai erau şi de alte feluri. Unii semănau cu castanii — enţi cu pielea cafenie, cu degetele de la mîini răşchirate şi cu picioarele scurte. Alţii aminteau de frasin: înalţi, drepţi, cenuşii, cu multe degete la mîini şi cu picioare lungi. Mai erau unii care semănau cu bradul (cei mai înalţi dintre ei), cu mesteacănul, cu scoruşul şi cu teiul.” Figuri remarcabile de enţi sunt Beechbone (Os de Fag), cel mistuit de focul grecesc la asediul Isengardului; Bregalad (Bîrnăzor), tînărul mlădios, vesel şi „pripit”; vîrstnicii Finglas (Zulufrunză) şi Fladrif (Pielescoarţă). Firea entească e molcomă, ciudată şi răbdătoare. Elfii i-au trezit pe copaci şi i-au învăţat pe enţi să vorbească, ba chiar să facă versuri sau cîntece. „Învaţă ştiinţa Făpturilor Vii!” este o poezioară menită să descrie neamurile din Pămîntul de Mijloc: elfii, piticii, enţii şi oamenii (enţii n-aveau habar de existenţa hobbiţilor). Cînd pornesc la luptă împotriva lui Saruman, ei cîntă un marş războinic, „Chiar de-i Isengardul tare şi puternic.”

Enţii nu i-au avut niciodată la inimă pe piticii mînuitori de securi. Cînd distrugerile lor au depăşit limita suportabilă, Păstorii Copacilor s-au alăturat oamenilor conduşi de Beren în bătălia de la Sarn Athrad şi „i-au împins pe gnomi în codrii întunecaţi ai munţilor Ered Lindon, de unde, din cît se povesteşte, nici unul n-a mai apărut.” În timpul Războiului Inelului, trădătorul Saruman a avut nevoie de lemne pentru alimentarea furnalelor unde făurea arme pentru trupele sale. Distrugerile provocate de orcii supuşi puterii de la Isengard i-au „stîrnit” pe Păstorii Copacilor, care, împreună cu sălbaticii huorni, au pornit în marş şi i-au nimicit pe cei care asediau Văgăuna lui Helm. Apoi, cu ajutorul unui baraj construit pe Isen, enţii şi huornii au inundat inelul de stînci de la Isengard şi l-au izolat pe Saruman în turnul Orthanc, scoţîndu-l practic din joc.

Precum fusese hotărît de Eru Ilúvatar, la finele celui De-al Treilea Ev, enţii au început să se „încopăcească” şi să moară. Ei nu mai aveau urmaşi (mlădiţe de ent), deoarece nevestele şi fetele (precum frumoasa Fimbrethil sau Wandlimb cea cu pasul uşor) din neamul lor au dispărut în cel De-al Doilea Ev, pe vremea războiului dintre Sauron şi Oamenii Mării (númenóreeni). Unii au presupus că ulmul umblător despre care se discută în capitolul 2 din cartea I ar fi fost totuşi o entsoaţă. Alţii cred că ele s-ar fi retras mai devreme în grădinile din Valinor, pămîntul unde soţii se vor întîlni şi vor fi fericiţi împreună, „atunci cînd vom pierde tot ce-avem acum, şi noi, şi ele.”

Enţii constituie o figură de bază în iconografia tolkieneană, fiind portretizaţi de Alan Lee, John Howe, Rodney Matthews, Ted Nasmith, Angus McBride, fraţii Hildebrandt, David Thierree, Sam Hamrick, Dmitry Terner, David Boulbes şi încă mulţi alţii.

Link de achiziţie: https://galaxiagutenberg.ro/index.php?route=product/product&product_id=244