Leviathanul Vineţiu (fragment)

de Mircea Cărbunaru

Editura Bookforge, Sibiu, 2023

Revelaţii târzii

Cabinetul de lucru al Basileului era o încăpere micuţă cu o singură fereastră acoperită de vitralii. Bucăţile de sticlă colorată alcătuiau o cruce bizantină, trilobată la fiecare capăt, închisă într-un chenar transparent aşezat sub o arcadă care urmărea perfect conturul ferestrei. Fiindcă era aproape de miezul nopţii aceste detalii se distingeau cu greutate. Constantin al XI-lea Paleologul putea vedea în curtea palatului doar ziua şi numai prin acea linie de sticlă simplă, străvezie, dar lată de numai trei degete. Uneori se întreba dacă nu cumva aşa vedea şi el lumea reală din jur, dintr-o perspectivă îngustă, filtrată prin ochii consilierilor şi curtenilor săi cu diferite ranguri şi funcţii. Asta se întâmplase şi în sala tronului după semeaţa intrare a Preafericitului.

Ȋn afară de credinciosul Sphrantzes, care ascultase tăcut privindu-i împietrit chipul dezamăgit, toţi ceilalţi ar fi voit să se arunce cu arma în mână, să ciopârţească fără milă crucea pe care se sprijinea Papa, chiar dacă acesta rămăsese singura speranţă pentru imperiu, în timp ce ei nici măcar nu aveau mijloacele necesare să-şi împlinească revolta. Doar steagurile otomane, tot mai ameninţătoare, nu voia să le vadă nimeni de la curte.

Împinse scaunul spre perete şi începu să se plimbe prin cabinet, urmărind cu privirea motivele împletite ale mozaicului din podea care păreau să se unduie în lumina celor două sfeşnice aşezate lângă documentul început şi abandonat. Privirea nu îi mai era la fel de ageră ca pe timpul despotatului.

Austerul cabinet devenea, uneori, un refugiu liniştit şi locul unde îşi putea întoarce frământările pe toate părţile până găsea răspunsurile potrivite. Poate că în micuţa încăpere sălăşuia şi Dumnezeu, fiindcă îl simţea peste tot în jurul său, în aer, în pereţii acoperiţi de cărţi, în pâlpâirea lumânării, în vitraliul care îl separa de restul lumii. Din acest motiv, de multe ori, se plimba cu paşi mărunţi prin încăpere, înconjurat de prezenţa divină, în timp ce gândurile sale se zvârcoleau dincolo de frunte.

Ştia pe de rost fiecare ungher, toate lucrurile din preajmă şi mirosurile lor învechite. Cinci paşi spre fereastră, încă trei în lateral, apoi iarăşi cinci paşi prin faţa mesei de scris şi alţi trei paşi până la locul de unde pornise. Acolo se termina lumea sa privată, după numai şaisprezece paşi. Era asemănătoare cu Imperiul Roman de Răsărit, ciuntit, minuscul, lăsat la voia Domnului în timp ce era sufocat de forţele otomane, tulburat de Leviathanul vineţiu ori de zvonul că apăruse, în secret, o grupare secretă, visceral antiunionistă, numită „Sinaxa”.

Prin urmare, dincolo de ziduri, exista o altă lume mai întunecată decât penumbra din cabinetul său de lucru. Din afară se distingea numai Constantinopolul, Noua Romă, o capitală imensă, poate de cincizeci de ori mai mare ca oricare dintre marile oraşe italiene, dar de tot atâtea ori mai săracă. Imperiul era o creatură diformă cu un cap uriaş şi un trup pipernicit, incapabil să-l poarte, iar demnitarii săi nu vedeau nimic din aceste lucruri. La fel ca latinii, toţi erau prinşi în capcana orgoliilor teologilor care voiau să-l subordoneze pe Dumnezeu şi nu invers. Christos n-ar fi suportat atâta dezbinare şi i-ar fi împrăştiat pe schismatici ca pe negustorii din Templu.

Cum de nu vedeau ei că imperiul ajunsese doar o umbră a unei imagini grandioase care nu mai corespundea realităţii? Cu o mie de ani înainte, Imperiul avea trei sute de mii de ostaşi, acum erau doar trei mii între zidurile cetăţii şi alţi cinci mii de rezervişti pe care îi putea recruta imediat dintre locuitorii cetăţii.

Cu opt sute de ani în urmă, în Magna Aula exista un tron de aur care-l copia pe cel al lui Solomon şi se găseau păsări mecanice care ciripeau vioaie pe ramurile unui copac, de asemenea, cu totul din aur, iar acum împăratul era aşeazat pe un jilţ din lemn acoperit cu foiţă aurită din ce în ce mai subţire, într-o sală aproape pustie unde doar ecoul stăpânea cotloanele umbrite.

Cu cinci sute de ani în urmă încă mai existau monede de aur care umpleau buzunarele tuturor negustorilor, de la Pontul Euxin, până la Marea Propontis şi până în Grecia străveche; de la zidurile de nord ale Constantinopolului şi până la malul Dunării. Astăzi doar stavratonii de argint mai purtau chipul împăratului, iar aurul ajunsese un metal preţios tot mai rar şi mai puţin folosit de poporul romaic decăzut în sărăcie.

Singurii purtători ai unei faime apuse a bogăţiei Imperiului Roman de Răsărit erau doar neîntrecuţii meşteri bizantini care ştiau să tragă fir de aur pentru broderii sau să ţeasă brocarturi neegalat de frumoase. Acestea erau bunuri râvnite de întreaga Europă, dar pe care romeii nu şi le mai puteau permite.

Trei bătăi puternice îl smulseră pe Constantin din reveria sa întunecată. Merse până la jilţul din spatele mesei de scris şi strigă înspre uşa veche şi groasă din lemn:

― Intră!

Una dintre gărzi deschise uşa şi anunţă:

― Domnia Sa, Marele Duce.

Soldatul se aşeză lângă intrare, iar după ce înaltul dregător intră în cabinetul împaratului, închise uşa fără zgomot.

― Majestatea Voastră, se plecă Lukas Notaras. Vă tulbur liniştea pentru lucruri care nu suportă amânare.

Împăratul îi făcu semn să se aşeze pe un scaun sprijinit de rafturile pline de cărţi din spatele oaspetelui său nocturn. Marele Duce privea stingher în jur, tulburat de spaţiul infim pe care îl avea la dispoziţie. Nu înţelegea cum basileul nu se sufoca într-o încăpere atât de austeră.

― Ascult.

― Am pierdut un katergon şi un dromon în faţa Leviathanului. Pur şi simplu corăbiile au fost făcute aşchii şi surcele. Uluitoare forţă a arătat această creatură. Din păcate, mulţi soldaţi de ispravă şi-au pierdut viaţa. A trebuit să retrag celelalte nave. Nu ne permitem să risipim oamenii şi resursele flotei. Dacă otomanii nu renunţă să ne împresoare cu atâta tenacitate, n-ar fi timp să construim alte vase de luptă şi, mai ales, n-ar fi bani pentru asta. Abia am reuşit să refacem zidurile maritime.

― De ce nu spui asta niciodată în faţa Curţii Imperiale? Aş fi putut să vă mulţumesc tuturor celor care aţi sprijinit cu bani din averile voastre întărirea Constantinopolului, însă ştii prea bine că nici acest efort demn de laudă nu este suficient. Ȋn afară de ziduri de apărare, ne trebuie şi oşteni bine înarmaţi.

Înaltul dregător se schimbă aproape insesizabil la faţă pentru că împăratul observase diferenţele sale de opinie. Notaras ducea o politică asemănătoare cu mersul unui saltimbanc cu prăjină, încearcând să-şi menţină echilibrul pe o funie întinsă, fără să-şi rişte viaţa, dar mereu interesat să primească şi aplauzele publicului.

Dacă între patru ochi era un sfetnic admirabil, în faţa curtenilor părea un ecou care amplifica rumoarea supărătoare şi înverşunată a „Sinaxei”, gruparea de clerici și nobili bizantini conservatori care se împotriveau unirii cu Biserica Romano-Catolică, aproape profeţind acest lucru ca pe o Apocalipsă. Indiferent de consecinţele acţiunilor lor, vedeau uniunea drept cea mai mare amenințare pentru autonomia şi tradițiile Bisericii Ecumenice Ortodoxe.

― Majestate, oamenii nu sunt dispuşi să-şi schimbe lesne părerile. După ce am plătit cu sânge ocupaţia cruciată şi sute de ani ne-am tot confruntat cu Roma pe seama credinţei, romeii încât nu pot vedea un alt duşman. Spre deosebire de celelalte regate, turcii nu fac rău credinţei noastre dacă primesc aur, poate că acesta este principalul motiv să tac în public.

― Dar nu taci. Îţi dai seama că fără ajutorul Apusului n-o să facem faţă otomanilor?

― Desigur, Majestate.

― Şi de ce… Doamne apăre-ne, îi stârneşti pe toţi împotriva Romei?

― Pentru că şi regatele controlate de papalitate au nevoie de un adversar pe măsură pentru a nu se razboi între ele, până ce va apărea altul mai puternic şi mai ameninţător, adică otomanii. Eu cred că abia atunci vor veni alături de noi. Să nu uităm că, timp de sute de ani, Imperiul Roman de Răsărit a fost singurul lor adversar… convenabil.

― Ți-ai pierdut minţile, Notaras? Ai risca să vedem turcii sub zidurile noastre, aşteptând să se urnească de la sine Apusul împotriva lor?

― Mi-e teamă că e singura cale. Acum este mult prea devreme. Dacă supuşii papalităţii şi însuşi Papa Nicolaus Quintus ar şti că avem nevoie de ajutorul lor ca de aer şi că am fi dispuşi să acceptăm orice compromis, ne-ar lăsa să murim sub călcâiul sultanului. Ȋntr-un fel ciudat, tocmai antiunioniştii ţin Apusul aproape de noi pentru că le oferă o cauză credibilă să lupte. Unirea creştinătăţii merită efortul tuturor, dar oamenii…

― …Aleg întotdeauna calea cea mai grea.

― Adevărat, ca lumina zilei. Din fericire încă e pace, Majestate, dar până va veni urgia mai avem de înfruntat un monstru.

― Da, Leviathanul. Aproape că uitasem de el… Transmite porunca mea către Megas Domestikos să adune comandanţii porturilor la sfat sau ocupă-te chiar dumneata de asta. Cu ajutorul lor să se întocmească un plan amănunţit. Nu vreau să mai aud tot vorbindu-se despre această poveste.

Cât timp discutase cu Notaras, Basileul ţinuse palma deschisă sub una dintre lumânările din sfeşnicele de pe masă. Picăturile fierbinţi de ceară îi provocaseră o suferinţă suportabilă, dar asta îl făcea să simtă treaz şi atât de lucid încât să-şi dea seama că durerea, oricum ar fi venit ea, sufletească sau trupească, era un atelier sofisticat în care se forja şi înţelepciunea acţiunilor viitoare. Ori tocmai de limpezimea aceasta avea nevoie.

Marele Duce aprobă dând din cap, apoi se înclină adânc în faţa autokratorului pregătindu-se pentru a părăsi aglomeratul cabinet de lucru.

― Permiteţi să mă retrag.

― O vorbă, doar… Notaras. Dacă îl vei ucide, putem să-l considerăm Leviathanul imperiului?

― Deloc, Majestatea Voastră. Al nostru e mult mai mare, spuse zâmbind amar Marele Duce.

♦ Link de achiziţie: https://bookforge.ro/leviathanul-vinetiu-mircea-carbunaru