Eroi de mâna a doua (fragment)

de Vlad Pasencu

(Volumul 1 din seria Sabia celor șapte suflete)

Editura Bookforge, Sibiu, 2024

Capitolul 16 – Ultima Noapte

Afară era o noapte liniștită, fără lună și, cu excepția tavernelor și a caselor de toleranță, orașul se cufundase în toropeală. Nu era chiar un somn adânc, Aradanul nu dormea cu adevărat niciodată, dar mai toți târgoveții cumsecade se retrăseseră în căminele lor. În tihna acelei nopți, doar niște ochi extrem de ageri ar fi putut distinge silueta care se cățăra încet pe pereții palatului regal. Mișcările acesteia erau chibzuite, fiecare gest mergea direct la țintă, fără urmă de ezitare, de la depărtare părând un fel de păianjen cenușiu care străbate pânza țesută de el însuși. Singurele momente în care ființa se oprea din ascensiune erau cele în care câte un gardian plictisit dădea ocol fortificațiilor, la câteva zeci de picioare sub ea. Era o precauție inutilă, iar Sheera Ultima Noapte era conștientă de asta, dar, pe de altă parte, ea nu era o asasină la fel ca toți ceilalți, bazându-se pe agilitate și forță brută, ci pe viclenie și prudență.

Pe lângă aceste două calități, Sheera mai avea o armă secretă, care o distingea de majoritatea colegilor de breaslă și care o ajutase să devină, la cei 26 de ani ai săi, unul din cei mai longevivi profesioniști într-un domeniu de activitate renumit pentru finalurile de carieră bruște și, în aproape toate cazurile, fatale. Niciun paznic nu s-ar fi gândit să ridice privirea la înălțimea la care se afla intrusa: cu excepția câte unui gargui sau a câte unui jgheab, zidurile palatului erau netede, fără nimic de care să te poți prinde sau pe care să te poți sprijini. Ceea ce o ajuta pe Sheera să fie o cățărătoare atât de bună erau palmele sale, ale căror degete aveau o membrană de piele între ele, care o ajutau să se prindă de pereți ca și cum ar fi avut niște ventuze în loc de mâini.

De fiecare dată când se avânta pe ziduri, aceleași gânduri dușmănoase și amintiri amare i se perindau prin minte și o făceau să urce cu și mai multă înverșunare. Când era copil, cei de-o seamă cu ea o batjocoreau și o arătau cu degetul, poreclind-o în fel și chip, în vreme ce adulții traversau ulița pe partea cealaltă și șușoteau în urma ei, crezând că fetița nu-i aude. Îndurase toate ironiile și glumele pe seama sa, promițându-și că într-o zi le va arăta tuturor de ce poate fi în stare. Acum, Sheera putea spune cu mâna pe inimă că era cea mai de succes persoană din satul său, ba chiar și din câteva comune adiacente. Niciun om întreg la minte nu mai îndrăznea să-i spună în față „Broasca”, „pocitanie diavolească”, „ciudățenie a naturii” sau „fătuca aia de s-a născut cu labe de rață în loc de mâini, fin’că mă-sa și cu ta-su erau frați”. În timpul escaladei, aceste gânduri se amestecau cu nemulțumirea la adresa misiunii pe care o avea de îndeplinit. Asasinarea prințului moștenitor era de la sine o treabă dificilă și plină de evenimente neprevăzute, care putea să se încheie oricând cu ea fiind ciopârțită de săbiile Gărzii Regale sau cu capul pe butucul călăului. Era genul de misiune pe car,e în mod normal, ar fi pregătit-o cu minuțiozitate vreme de câteva săptămâni, luând în calcul absolut orice capriciu al vremii sau al oamenilor, de la cât de dificil i-ar fi fost să deschidă, într-o zi ploioasă, niște obloane umflate din cauza umezelii, până la lipsa de vigilență a unui soldat preocupat să-i facă ochi dulci unei cameriste. A pătrunde în palatul regal pe nepusă masă, fără niciun fel de informație suplimentară sau plan, era, după părerea ei, sinonim cu un gest nebunesc.

Cu toate astea, nu-și putea permite să refuze un asemenea contract, nu acum cel puțin. În primul rând, uciderea fiului regelui i-ar fi adus un prestigiu enorm, mai ales într-un oraș în care criminalii plătiți răsăriseră ca ciupercile după ploaie în ultima vreme, iar mâna de lucru era mult mai numeroasă decât cererea obișnuită de asasinate. Era, după părerea ei, vina tuturor imigranților ilegali din Limoncello, care suprasaturaseră piața cu crimele lor la costuri sub prețul obișnuit și care, drept urmare, le luaseră slujbele asasinilor cinstiți din Farrendor. Chiar și în cazul în care nu putea să revendice în mod fățiș uciderea prințului, Sheera știa că, în lumea tainică a bandelor de tâlhari, interlopi, cămătari și alte soiuri de nelegiuiți ai Aradanului, veștile circulau repede, iar respectul depindea de o treabă și o viață bine duse la capăt. În al doilea rând, solicitarea venea din partea Lordului Întunecat, iar Ultima Noapte știa că, odată ce acceptai să lucrezi pentru el, nu puteai să-l lași cu ochii în soare decât dacă erai dispus să suporți consecințele. În mai toate orașele din regat umbla vorba că agenții Lordului sunt ascunși printre cetățeni, iar o moarte în chinuri groaznice se număra printre cele mai fericite urmări a nesupunerii față de comanda Lui. În al treilea și ultimul rând, Sheera nu avusese parte de misiuni prea strălucite în ultima vreme, iar acest lucru se reflecta mai ales în evaluările primite din partea clienților, evaluări care erau publicate lunar în „Omucidere Ilustrată – Ghidul Asasinilor de Pretutindeni, Autoritatea în domeniu când vine vorba de Modă, Îngrijire de arme, Sfârtecări cu clasă, Mâncăruri și otrăvuri și Stiluri de Moarte ale Celebrităților”. În ultimele sale aventuri avusese parte atât de ghinion, cât și de mușterii recalcitranți, dar Sheera n-avea cum să explice asta cititorilor gazetei, mai ales că printre ultimele recenzii primite erau câteva care sunau cam așa:

„Am încercat să negociez cu ea prețul serviciului oferit, explicându-i că soțul meu e un om în vârstă, cu un picior în groapă, deci timpul a făcut deja mai mult de jumătate din treaba ei. Nu s-a lăsat înduplecată. Voi apela la cineva mai profesionist.”

„Nu recomand. Am angajat-o să-l ucidă pe șeful unui clan rival în timp ce acesta era la cumpărături. Tot ce-a reușit să facă a fost să-l rănească și să dărâme niște portocale în mijlocul uliței. Mă tem că șeful meu bănuiește acum că eu sunt în spatele acestei tentative. Am încercat să fug din oraș, dar nu-mi găsesc calul pe nicăieri. Mă tem că s-ar putea întâmrrrhroghhhh…”

„Mi-a asasinat unchiul la comanda mea, sperând că avuția lui îmi va rămâne mie moștenire, însă el a lăsat-o prin testament surorii mele. A reușit să o omoare și pe ea înainte ca actul să intre în vigoare, dar apoi a urmat la rând slujitoarea lui favorită. Până acum, Ultima Noapte a ucis opt oameni din porunca mea și averea încă nu mi-a revenit. Toate crimele astea m-au costat mai mult decât moștenirea. O stea din cinci.”

În timp ce urca nestingherită pe ziduri, Sheera încerca să lase aceste necazuri deoparte și să-și imagineze o ucidere de succes, prin puterea vizualizării pozitive. Spre deosebire de alți ucigași plătiți, care, atunci când porneau în misiune, se înveșmântau în mantii, ghete cu lame ascunse în vârf și armuri din piele cu multe buzunare în care aveau o sumedenie de arme și accesorii, lucru care îi incomoda în cățărări și îi făcea greoi atunci când aveau de înfruntat un adversar, ea purta un costum ușor, din stofă cenușie, croit de ea însăși ca să pară făcut dintr-o singură bucată, cu două deschizături pentru ochi și una pentru gură. Straiele erau prevăzute cu un buzunar, în care avea doar un șperaclu, bun pentru deschis aproape orice încuietoare, precum și pumnalul ei norocos, care îi fusese dăruit de către mentorul ei, legendarul Alzamur, cel mai de temut instructor al Academiei de Asasini din sultanatul Serazid. Nu mulți erau cei care reușiseră să absolve cursurile de specialitate ale Academiei și să treacă de examenul final primind o notă așa de mare ca a Sheerei, mai ales că nu mulți erau cei care reușiseră să treacă de examenul final rămânând în viață.

Ceea ce învățase în Serazid, eleganța și simplitatea mișcărilor, rafinamentul crimei, reflexele de viperă, toate acestea deveniseră o a doua natură pentru Ultima Noapte. Fiecare detaliu din modul de operare al asasinei era premeditat, fără gesturi în plus, fără martori, fără amănunte inutile. Pătrundea în încăpere, ucidea, și se făcea nevăzută într-o clipită.

Escaladă peretele castelului până când ajunse în dreptul unei ferestre care dădea chiar în dormitorul princiar. Băgă vârful cuțitului pe sub oblonul din lemn, care avea pictat pe el blazonul casei regale, și începu să-l miște în dreapta și în stânga până dădu de ivărul care îl ținea închis, apoi împinse în sus cu pumnalul, iar oblonul cedă și se deschise nițel. Era o noapte fără lună, iar Sheera nu se temea că lumina de afară ar putea pătrunde pe geam și l-ar tulbura pe prinț, astfel că îndepărtă în liniște cele două obloane, se prinse cu vârful degetelor de pervaz și începu să pipăie rama geamului, în căutarea unei posibile capcane, dar nu se întâmplă nimic. Stătu agățată așa câteva clipe, apoi se ridică până ajunse cu capul în dreptul ferestrei și cercetă precaut interiorul camerei, fără să deslușească vreo mișcare. Văzând că prezența ei nu stârnește nicio alarmă și nici nu e întâmpinată cu un proiectil de arbaletă, își făcu vânt împingându-se în mâini și sări peste pervaz cu agilitatea unei pisici. Ateriză pe vârfuri, fără niciun zgomot, și rămase nemișcată, așteptând câteva clipe pentru ca ochii să i se obișnuiască cu bezna. De îndată ce începu să distingă obiectele și mobila din cameră, asasina se apropie tiptil de patul mare, cu baldachin, în care se zărea o siluetă întinsă. „E ditamai zdrahonul, se gândi Sheera, o să sângereze mult. Va trebui să-l înjunghii de mai multe ori, ca să fiu sigură că-i mort.”

Ținându-și răsuflarea, asasina ridică pumnalul, pregătindu-se să-l împlânte cu toată forța în inima prințului. Deodată, două mâini enorme se repeziră fulgerător dintre așternuturi, o prinseră de încheieturi atât de ferm încât își scăpă arma pe jos și o traseră în pat cu forța unui uragan. Buimacă, Sheera auzi că prin vis o șoaptă suavă ca șmirghelul:

– VINO SĂ DRĂGĂLEȘTI LA MINE, IUBIȚEL.

♦ Link de achiziţie: https://bookforge.ro/eroi-de-mana-a-doua-seria-sabia-celor-sapte-suflete-volumul-1-vlad-pasencu