SENTIENT (fragment)

de Alina Voinea

(Volumul 1 din seria Nordam 2190)

Editura Crux Publishing, 2025

Lansare 5 martie, ora 18:00, la Muzeului Național al Literaturii Române, Sala Perpessicius (Str. Nicolae Crețulescu nr. 8)

2190,
Decen 11
Lumea Exterioară
Fabrica Centrală
Aria Deșertificată Șase, Nordam

„Considerentul 19. Națiunile Unificate Nordam trebuie să fie în permanență pregătite pentru un atac concertat intern și extern, astfel încât măsurile de protecție active în permanență trebuie să fie proporționale cu capacitatea estimată a forțelor cu potențial inamic.”

— extras din Legea 299 (Legea „Protectech”) privind asigurarea protecției permanente a teritoriilor Națiunilor Unificate împotriva amenințărilor externe și interne / Novar 2121

Soldatul Sondrei, înarmat până în dinți, privea în depărtare. Era cocoțat pe zid, lângă turelele din colțul de sud vest al Fabricii, iar vântul dimineții îi deranja părul prins la spate. Degetele îi erau încleștate pe armă, iar ochii îi erau ațintiți pe linia orizontului.

Primise realocare în exterior, iar corpul său se rotea acum de șase ori pe minut, la intervale perfecte de câte zece secunde. Unu. La fiecare mișcare, lentilele oculare i se adaptau la liniile și imperfecțiunile terenului din câmpul vizual, captând imagini și comparându-le cu observațiile anterioare. Doi. În cazul în care ar fi constatat cea mai mică modificare, ar fi determinat rapid dacă era cauzată de factori naturali sau dacă era cazul să dea alarma. Trei. Înapoi. Patru. Soldatul își schimbă din nou poziția și reveni în prima treime din tura de întoarcere. Cinci. Tresări. În câmpul său vizual ceva apărea diferit față de ce văzuse înainte. O pată întunecată, infimă, la orizont, crescând aproape imperceptibil. O schimbare.

— Cod roșu!

— Or să ne vadă, dacă nu ne văd deja, vorbi Mina către tovarășul ei de drum, un individ bine făcut, iar acesta strânse din buze, conștient de pericol. Drake spune că trebuie să folosim forța brută, fiindcă nu avem de ales, continuă ea.

Drake se apropie de ei, clătinând din cap.

— Nu ne putem ascunde, având în vedere configurația terenului. Locul e bine ales, e aproape plat de jur împrejur, probabil ca să vadă din vreme dacă se apropie oamenii deșertului cu gând să fure ceva, materie primă sau… baterii. Turelele din turnurile de pază bat până departe. Asta le dă timp berechet să dea alarma la nevoie. Dar raza lor de acțiune ar trebui să fie totuși limitată, spuse el, nivelând nisipul cu bocancul.

Se lăsă apoi pe vine și vârî un deget în suprafața netezită. Desenă un cerc perfect și îl uni cu punctul central, printr-o linie dreaptă.

— Dacă ne mișcăm repede pe rază și nu ne toacă până la unul, o să merite toată durerea.

— Da, aprobă Mina, pe gânduri. Dacă măcar unul dintre noi scapă și intră în centrul lor de comandă, singura pierdere pe care am avea-o ar fi durata luptei. Și apoi vom putea fi mult mai mulți.

Drake se ridică în picioare și își verifică arma. Era o automată microdinamică, care se autoservea cu proiectile explozive din cartușiera înfășurată de-a curmezișul pieptului său.

— Ne-a dat arme bune, spuse, ridicând piedica. Eu sunt gata. Ar trebui să fim toți.

— Mi-aș fi dorit altă cale, murmură Mâna sumbru, numărându-i pe toți, pentru a avea o evidență înainte de măcel.

— Nu avem altă cale, ridică din umeri Drake, iar ceilalți dădură aprobator din cap. Să mergem, îi îndemnă el, așa că șirul de războinici se urni iar din loc, îndreptându-se spre silueta Fabricii, care se profila, amenințătoare, între dunele molcome.

Înaintară în marș hotărât prin deșertul pustiu, în linie dreaptă. Nu avea niciun rost să încerce să-și surprindă în vreun fel inamicul, căci nu exista nicio posibilitate de diversiune. Terenul nu oferea ascunzătoare sau adăpost, dunele de nisip repetându-se iar și iar, ca valurile aspre ale unei mări portocalii. Fabrica se afla în vârful unei mici coline și avea mai multe turnuri de supraveghere, vizibile de la distanță. Erau cu siguranță și ele dotate cu turele, ca și zidurile, iar gardienii din posturi erau în mod cert mai ageri decât orice ființă umană. Vedeau totul și reacționau într-o sincronizare desăvârșită, conectați între ei ca un întreg. Sunt perfecți, își zise Mina. Simți speranța copleșitor, ca o beție.

Nimeni nu mai spuse nimic, o vreme. Pericolul apăsa în aer, ca un arc electric cu consistență aproape materială, vâscos și greu. Erau conștienți că în următoarele ore puteau să fie morți cu toții, dar își puneau toată încrederea în planul pe care li-l oferise Mina. În definitiv, erau parte din ea. Aveau pregătirea necesară, erau înarmați și gata de luptă. Nu le lipsea nici energia. Așa că merseră mai departe, hotărâți ca, la capătul liniei invizibile care despărțea deșertul într-o zonă sigură și o zonă a morții, în poligonul de tragere al Fabricii, să nu lase loc de greșeală.

Primul glonț se îngropă cu un șuierat în nisip lângă piciorul Minei. Simți cum i se încordează tot trupul și făcu un pas în spate. Cu ochii la locul unde se înfundase glonțul, Drake își strânse mai bine arma în mâinile cu degete albite de apăsare, iar metalul se lipi de el, aproape ca o prelungire a palmelor. Toți ceilalți se pregătiră și ei. Glonțul înfipt în nisip însemna că ajunseseră exact la un pas, pasul Minei, de punctul fără cale de întoarcere.

— Împărtășim, spuse Mina.

Rămaseră cu toții nemișcați. Pentru câteva clipe fu liniște deplină, apoi, rând pe rând, se adunară unul lângă altul într-o îmbrățișare strânsă, cap lângă cap, piele pe piele. Era ultima lor comuniune înainte de atac și erau cu toții conștienți de asta. Doar bătălia mai conta de acum.

orice ar fi, stăm împreună. Stăm împreună cât timp suntem conștienți

Și, deodată, ca la un semn, porniră toți în fugă spre porțile Fabricii.

Turnurile răspunseră imediat cu foc ritmic, țintit către șirul aparent dezordonat care se năpustea printre dune. Câțiva căzură de parcă trupurile lor s-ar fi lovit brusc de un zid, și rămaseră inerți. Alții, în ciuda rănilor, se ridicară în coate sau pe genunchii zdrobiți și traseră foc de acoperire, ca să-și camufleze tovarășii sub jerbe de nisip. Din când în când, câte un proiectil mai spulbera câte un trup, împroșcând împrejur bucăți sfârtecate.

Mina fu printre primii ajunși la porțile principale. Din singurul loc în care era ceva mai adăpostită, se uită înapoi peste umăr. Prea mulți dintre ai ei muriseră. Explozii sincronizate stârneau nisipul ca o furtună localizată, ca un val de distrugere portocaliu, în timp ce puținii încă întregi alergau cât puteau de repede spre ziduri. Sus, o sumedenie de corpuri sintetice zăceau în poziții grotești, semn că forțele inamice slăbiseră, și mai multe turele erau inoperabile.

Mai făcu un pas, ieșind din unghiul mort. Trebuia să fie mai aproape de peretele unde se ascundea panoul de acces de urgență, la o atingere distanță. Își îndreptă toată atenția asupra a ceea ce avea de făcut, trecându-și buricele degetelor peste suprafața zgrunțuroasă și, când găsi neregularitatea pe care o căuta, apăsă pe ea până când panoul digital ieși din lăcaș și alunecă în sus, plasându-se drept în fața ei. Își puse ambele palme pe el. Cu un efort uriaș și o enormă cheltuială de energie, rulă frenetic toate rutinele necesare pentru a simula amprenta care să-i ofere acces. Sub palmele ei modificate, porțile se deschiseră.

Un glonț se înfipse în ea, răsucindu-se fierbinte, arzând-o. Buimacă, epuizată, Mina căzu. Mintea ei, rămasă conștientă pentru câteva clipe, îi ținu ochii larg deschiși, cât să-și vadă tovarășii rămași intrând în Fabrică, acoperindu-se unul pe celălalt, trăgând rapid și eficient. Icni. Lângă ea nu mai era nimeni. Liniștea dimprejur era năucitoare.

— Ai reușit, Mina, îi șopti Vocea calmă și învăluitoare, ca un cearșaf de mătase. Ești în siguranță acum.

— Sunt în siguranță, repetă ea de câteva ori, în timp ce totul în jur începu să se rotească din ce în ce mai repede.

Apoi gândurile Minei se topiră, unul câte unul, într-un vortex amețitor, și totul dispăru deodată în cel mai adânc întuneric.