ArtZONE SF
de Bogdan Boeru
Editura Rao – 2024
Casele înșiruite se găseau din abundență în Baltimore. Erau un fel de emblemă a orașului și îi dădeau un aer ordonat și primitor. Seara, când se aprindeau pe străzi lămpile cu gaz, lumina mângâia cărămizile roșii, colorând aerul în tonuri calde, aproape tomnatice indiferent de anotimp și culorile îți intrau direct în suflet, îmbătându-l cu duioșie.
În sufletul lui Poe nu era prea mult loc pentru duioșie, cel puțin dacă prin preajmă nu se afla soțioara lui minoră. Dar înserarea îl atrăgea, îi ascuțea simțurile ca unui animal de pradă. Seara ieșea la vânătoare în Baltimore fiindcă seara era vremea când se arăta vânatul… Spectacolele lui Maelzel începeau chiar înainte de apus și se desfășurau într-o clădire destul de nouă, aflată la intersecția dintre Calvert Street și Baltimore Street, ceva mai jos de piața dominată de Battle Monument, spre port. Construcția adăpostea colecțiile Muzeului Peale și avea o anexă cu intrare separată unde se găsea o sală de două sute de locuri, cochetă, cu boazerie din lemn de nuc ce se întindea până la o treime din înălțimea pereților, restul fiind acoperit cu tapet din material textil verde ce contrasta frumos cu nuanța lemnului. O scenă nu foarte mare, luminată cu lămpi pe gaz, era despărțită de zona publicului cu ajutorul unei cortine grele, din catifea roșie cu fireturi aurii.
Ca de obicei, era coadă la intrare. Cel care vindea biletele era Schlumberger însuși, secondat de doi flăcăi zdraveni ce păreau gata să taie cheful (și mâinile) oricui ar fi avut nefericita idee de a-l ataca pe alsacian ca să-i fure banii încasați. Cei doi nu erau singurii zdrahoni din alaiul lui Maelzel. În sală, lângă scenă, patru indivizi bine clădiți, cu priviri oțelite, nu scăpau nicio mișcare a publicului. Uneori, se mai găsea câte un spectator să vocifereze că toată treaba cu Turcul era o escrocherie, dar simpla prezență a celor patru îl făcea să se limiteze doar la cuvinte și să nu sară pe automaton ca să-și demonstreze acuzațiile. Noaptea târziu, după spectacol, băieții din garda lui Maelzel și Schlumberger puteau fi văzuți într-una dintre cârciumile din zonă jucând poker până dimineața. Se zice că nu era bine să câștigi împotriva lor… Și refuzul nu era o opțiune dacă te invitau la masa lor. De obicei, când se întâmpla asta, însemna că te-au citit că ai bani.
Când Poe și O’Peale și-au ocupat scaunele, amândoi fierbeau, deși nu lăsau să se observe. Primul fierbea de nervi, iar celălalt de nerăbdare, ca un copil.
Pe scenă, în fața cortinei, își făcu apariția însuși Johann Nepomuk Maelzel, îmbrăcat într-un frac negru, cu șase nasturi din aur în față și încă doi, decorativi, pe spate, marcând talia. Dedesubt, o cămașă albă, cu guler înalt. Pantalonii, tot negri, aveau bentițe subțiri trecute pe sub talpa pantofilor eleganți, din piele. Maelzel își scoase țilindrul de pe cap și făcu o plecăciune adâncă, în aplauzele mulțimii. Singurul care nu aplauda era Poe, ceea ce atrase atenția celor patru băieți vânjoși de lângă scenă.
― Doamnelor și domnilor, începu Maelzel jovial, cu accentul său german, bine ați venit la uimitorul spectacol al automatonilor! Veți vedea numere incredibile, cu mașinării extraordinare, ce demonstrează forța creatoare a omului!
― Demonstrează pe dracu, scrâșni Poe.
În continuare, se bucura de interesul nedisimulat al indivizilor de lângă estradă, care nu-și dezlipeau ochii de el.
― Pentru început, continuă Herr Maelzel, permiteți-mi să vă ofer (Pauză de efect…) panharmoniconul!
Cu un gest larg, însoțit de ropote de aplauze, cortina se trase în lături, dezvăluind o piesă de mobilier masivă, dar elegantă, din lemn de stejar. Baza acesteia, cu siguranță locul unde se găsea cilindrul cu came, era decorată cu un basorelief înfățișându-l pe Apollo în carul său tras de patru cai. Deasupra ei, partea cea mai mare și mai interesantă, un fel de scenă în scenă, era flancată de doi stâlpi canelați, terminați cu capiteluri decorate cu frunze de acantă, iar între ei se găsea un ansamblu estetic, format din instrumente de suflat, percuții și tuburi de orgă. Cei doi stâlpi susțineau o friză împodobită cu chipuri feminine, ghirlande și flori cu câte cinci petale simetrice fiecare, iar pe cornișă se afla statuia unui vultur cu aripile deschise.
― Îl voi invita acum pe asistentul meu, domnul Wilhelm Schlumberger, (Aplauze!) să dea viață și glas panharmoniconului. (Alsacianul își făcu apariția venind din culise și ținând în mâna dreaptă o cheie de dimensiuni considerabile, pe care o introduse într-un orificiu lateral al bazei și începu să o învârtă.) Veți avea privilegiul de a asculta capodopera marelui Ludwig van Beethoven, intitulată Die Schlacht bei Vittoria [1] și închinată excepționalului strateg militar, Ducele de Wellington, care, la 21 iunie 1813, a învins armatele conduse de Joseph Bonaparte, rege al Spaniei și fratele mai mare al împăratului Napoleon.
Între timp, Schlumberger terminase de rotit cheița și aștepta ordinele lui Maelzel, care se întoarse către el:
― Domnule Schlumberger, eliberează muzica!
Micuțul asistent dădu drumul cheiței să se învârtă singură încet, în sens invers, desfășurând arcul interior ce acționa cilindrul. În aerul sălii își făcură loc percuții în ritm de marș, urmate de trompetele care anunțau o temă inspirată din folclorul francez, pe care Beethoven o alesese pentru a ilustra înfrângerea armatelor imperiale și care va deveni foarte cunoscută drept „For he is a jolly good fellow”. Punctată de zgomotele exploziilor și ale împușcăturilor reproduse de panharmonicon, muzica îi purtă pe cei prezenți, timp de un sfert de ceas, pe câmpul de bătălie de lângă Vittoria – Gasteiz, în Țara Bascilor, zugrăvind cu note muzicale ceea ce trebuie că va fi fost o teribilă încleștare, which nobody can deny.
O sută nouăzeci și nouă de perechi de ochi (Poe se uita aiurea, pe tavan, plictisit.) priveau ca hipnotizate mișcarea ucigător de lentă a cheiței, de parcă ar fi fost un ecran pe care se desfășurau evenimentele povestite prin intermediul sunetelor.
Când muzica se opri, un val de aplauze entuziaste îl aduse iarăși pe Maelzel în mijlocul scenei. Acesta făcu o nouă reverență adâncă, în timp ce cortina se închise.
― Doamnelor și domnilor, urmă el, ceea ce urmează să vedeți este un automaton care funcționează aproximativ la fel, dar care nu produce muzică, ci desene și versuri. Succesiunea protuberanțelor de pe cilindrul rotitor este un cod care, atins de acul pantografului, generează imagine și scris. Doamnelor și domnilor (Din nou pauză de efect.) fără alte cuvinte de prisos, vi-l prezint pe automatonul botezat „Tânărul artist”!
În aplauzele audienței, cortina dezvălui mecanismul înfățișând chipul unui copil aflat la o masă de scris, cu o pană în mâna dreaptă. Schlumberger apăru ducând aceeași cheie, dar și un teanc de foi goale, pe care Maelzel le luă și veni lângă cei aflați în primele rânduri, ca să se convingă cu ochii lor că nu era nimic scris ori desenat dinainte pe ele.
După ce alsacianul învârti cheia în partea laterală a postamentului din sticlă, mâna „copilului” conduse pana de scris, lăsând pe foaia de hârtie urme de cerneală ce articulau diverse imagini sau versuri, în funcție de codul definit prin succesiunea și dimensiunile camelor de pe cilindrul rotitor pe care dansa acul sensibil al pantografului. În total, „Tânărul artist” desenă trei peisaje, două portrete, despre care Maelzel, făcând complice cu ochiul către cei prezenți, spuse că sunt „din memorie”, iar la sfârșit, scrise trei catrene înduioșător de copilărești.
Maelzel se retrase în aplauze! Cortina ascunse din nou scena. Dintr-o dată, lumina scăzu în intensitate, ca și cum cineva ar fi umblat la lămpile cu gaz, reducându-le flacăra.
Când reveni în fața publicului, neamțul avea șters zâmbetul de pe chip. Își acordă câteva clipe ca să privească în sală cu un aer serios, oarecum îngrijorat, de parcă ar fi întrebat „Sunteți pregătiți pentru ce urmează?” Își scoase jobenul de pe cap și oftă.
― Doamnelor și domnilor, zise el cu voce gravă, veți asista în curând la mai mult decât apogeul acestui spectacol. (Cortina se mișcă, dezvăluind scena încet, încet de tot, palmă cu palmă.) Este apogeul tehnicii. Este apogeul gândirii omenești, care transcende această lume. De fapt, ceea ce urmează să vedeți se află la granița dintre „aici” și „dincolo”. (Făcu câțiva pași, ținându-și gânditor bărbia între arătător și degetul mare.) Spectacolul vieții, doamnelor și domnilor, ni se derulează prin fața ochilor, dar nu toți suntem privilegiați să aruncăm o privire în culisele acestui spectacol, acolo unde forțe nevăzute acționează asupra destinelor noastre. (Se opri, făcu un gest larg cu mâna în care ținea jobenul, parcă voind să cuprindă întreg publicul, apoi continuă declamator.) Dumneavoastră sunteți printre cei privilegiați. În cele ce urmează, prin intermediul unei uluitoare mașinării, veți fi martori ai manifestării fizice a unui om trecut în lumea celor morți cu secole în urmă. (Ajuns în acest punct cu prezentarea, scena se dezvălui pe de-a-ntregul. Acolo se afla Turcul, cu privirea lui cenușie, rece, așteptând în spatele dulapului pe care se găsea tabla de șah pregătită, cu cheia gata înfiptă în postament, iar undeva, în dreapta, la câțiva pași, o masă pe care se putea observa o a doua tablă de șah. Maelzel se apropie de automaton, arătă spre micul sicriu din dreapta lui și se adresă publicului pe un ton conspirativ.) Aici se odihnește sufletul unui jucător oriental de șah. Nu îi voi rosti numele, fiindcă asupra lui plutește un blestem adânc. Odată rostit, fantoma va dispărea pentru totdeauna. Singurul lucru care îl ține printre noi și îi permite să se manifeste este acest mecanism. (Arătă spre Turc.) Vă garantez că nu e nicio impostură la mijloc. Priviți cu ochii voștri! (Începu să deschidă frenetic ușile și sertarele ce se aflau din abundență pe suprafața dulapului, dezvăluind complicatul angrenaj din măruntaiele lui.) Voi învârti chiar eu această cheie, fiindcă asistentul meu se teme să o facă. Doar eu știu cum să o acționez în așa fel încât să nu tulbur spiritul. Dar, înainte de a o face, am nevoie de un voluntar care să joace o partidă de șah cu Turcul. (Când, din primele rânduri, se oferiră zgomotos câțiva, Maelzel duse rapid degetul la buze, cerând liniște.) Sst! Nu vrem să-l deranjăm pe asiaticul al cărui duh se odihnește în raclă… (Doritorii continuară să se agite, dar pe muțește. În cele din urmă, Maelzel alese unul și îl invită să ia loc la a doua masă, pe scenă, apoi i se adresă privindu-l fix în ochi, de parcă ar fi vrut să-l hipnotizeze.) Iată care sunt regulile: Turcul mută primul, eu reproduc mutarea pe tabla dumneavoastră, apoi răspundeți cu o mutare, eu o reproduc pe tabla lui și așa mai departe. Liniștea în sală e un imperativ! Ați înțeles? (Voluntarul încuviință pripit din cap.) Să începem!
Învârti cheia. Mâna stângă a automatonului se mișcă nenatural, ca un braț de macara șovăitor, apucă o piesă și o mișcă pe tablă, în timp ce din public se ridică un oftat aproape mut, reprimat, încărcat de uimire și teamă. La capătul unei partide ce dură aproape două ore pline de tensiune, voluntarul se recunoscu învins, iar uralele sălii probabil că fură muzică pentru urechile imateriale ale fantomei șahistului oriental, pentru că hărmălaia nu părea să-l mai supere. Maelzel făcu plecăciuni peste plecăciuni, mulțumi celor prezenți, primi un buchet de flori din partea unei admiratoare și se retrase în timp ce cortina se închise peste misterul jucătorului mecanic de șah.
[1] (germ.) Bătălia de la Vittoria
♦ Link de achiziţie: https://carturesti.ro/carte/printre-oameni-si-alte-fiinte-bizare-3932570366?p=3
){kind=link}
){kind=link}