ArtZONE SF
de Mircea M. Ștefan
Editura BookForge, 2025
Speriat, animalul se cabră și, din încercarea Vulturului Pitic de a-l controla, mai mult înrăutăți situația. Animalul se dezechilibră și căzu pe spate peste călăreț, iar atunci când greutatea armăsarului îi strivise corpul, tot ce mai ieșise din gâtul vânătorului fusese un gâfâit urmat de un suspin, pentru că ceva mic și aparent inofensiv îi tăiase respirația. O piatră îi intrase între vertebre.
Pentru o clipă, până și Issa uită să mai respire când îl văzu pe Vulturul Pitic strivit sub greutatea calului, dar și pe șarpele care se ascunse de privirea lui ageră înfipt cu colții în carnea buiestrașului.
Issa descălecă și se mișcă rapid. Strivi șarpele sub talpă și-l apucă de la baza craniului desprinzându-l cu grijă de pe pulpa calului. Din colți i se scurgeau stropi de venin, galben-aurii. Issa îl privea cu ură. Așa cum șarpele mușcase din coapsa armăsarului, tot așa putea mușca și lama cuțitului său din carnea crotalului. Îi putea veni de hac, dar nu-l ucise. Îi scoase, în schimb, un ochi ca să-l poarte ca amintire atunci când va mai încerca să atace din tufișuri, apoi îl aruncă cu toată puterea pe care și-o puse în braț, departe, printre pietre și mărăcini.
La picioarele lui Issa, Vulturul Pitic icnea sub greutatea propriului cal. Armăsarul părea și el paralizat de mușcătura șarpelui sau mai degrabă speriat din cauza căzăturii. Avea nevoie de un imbold să se ridice.
Issa și Pinquana puseră mâinile pe buiestraș. Washakie prinse hățurile, apoi împinseră și traseră cât puteau ei de tare, punându-l pe picioare. Mușchiul coapsei îi tremura, nu putea călca așa cum trebuie, dar nu asta era problema cea mai mare a calului. După ce Issa se uită la cele două puncte sângerânde care-i marcaseră membrul din spate, își dădu seama că nu mai avea mult de trăit, la fel și Vulturul Pitic care, în zadar, încercă să se ridice. Își propti mâinile în pâmânt, dar doar atât. O panică cum nu mai întâlnise îl cuprinse îndată.
– Nu-mi simt picioarele, spuse el. Nu le pot mișca…
– Calmează-te, îi porunci Issa. Vulturul Pitic dădu din cap a negare și începu să plângă. Atunci Issa îi puse o mână sub cap și îl ridică. Printre suspine, îi spuse la ureche că totul va fi bine. Știind că vânătorul nu-și mai putea folosi picioarele, deci era inutil tribului și în același timp inutil propriei persoane, duse mâna la brâu după lamă. Primește îmbrățișarea Mamei Pământ, îi spuse Issa într-un final. Apoi, fără nici o ezitare, îi înfipse vârful cuțitului din os la baza craniului. Se auzi un pârâit groaznic, dar parcă mai groaznice erau lacrimile Vulturului Pitic care i se scurgeau pe obrajii prăfuiți, lăsând dâre negricioase în urma lor și chipul împietrit într-o stare duală de spaimă și mirare.
Issa îl lăsă cu grijă jos, apoi se uită în palmă. Era roșie și asta era un lucru bun. Roșul era culoarea vieții și a morții, prezent în cei ce respirau sănătate și în cei care-și dădeau duhul, în mișei și camarazi, în animalele tălâmbe pe care le vâna și în bestiile necurate pe care le dovedea ocazional. Când vedea sânge își aducea aminte că orice ființă-i trecătoare și că în el se afla puterea deciziei asupra omului, animalului sau demonului, dacă merita să-și reia locul printre cei vii sau nu.
♦ Link de achiziţie: https://bookforge.ro/spre-copacul-lumii-spre-fantana-lui-mimir-mircea-m-stefan
){kind=link}
){kind=link}