Mihai VINTILĂ
Într-o seară de iarnă, când pașii adânci scufundați în zăpadă păreau să scrie versuri triste pe albul înghețat al unui oraș searbăd, o fetiță cu obrăjorii palizi ca doi bulgări de nea umbla pe străzile pustii. În jurul ei, fiecare colț de clădire părea să țipe la frigul care străpungea, parcă, până în suflet. Luna privea tristă, învelită jumătate de nor. Printr-o astfel de lume speranțele se îngropau în efemer, precum visele, iar bucuriile erau lăsate în dosul ușilor închise.
Fetița se opri în fața vitrinei unui magazin închis. O lumină palidă încerca să se strecoare prin perdeaua de gheață de pe geam, iar înăuntru, în umbra amintirilor, se zăreau mai multe jucării și o păpușă uitată, cu părul împletit în șuvițe. Fetița oftă și o lacrimă mică de pe obrazul ei se pierdu îngheţată în aer.
Cu un zâmbet trist deschise ultima cutie de chibrituri pe care o avea și aprinse un băț. Flăcăra sclipitoare își făcu datoria în semiîntunericul rece, iar dincolo de geam, păpușa și toate celelalte jucării se vedeau de parcă ar fi prins viață. Fetița privi în cutia de chibrituri, fascinată de mica flacără și de imaginile nou create pentru că începuse un joc ciudat al destinului: în fiecare clipă în care chibritul ardea, visele ei prindeau contur.
Așezându-se într-un colț de vis, fetița aprinse un alt băţ, iar lumina flăcării juca în faţa ochilor, colorându-i irisul cu o nuanță de aur. Aprindea, fără să-și dea seama, nu doar chibrituri, ci și speranțele din adâncul inimii sale. În iarna aceea nebună, simțea că nu mai era singură. O voință tăcută se aduna din jurul ei, umplând-o de o energie ce părea să-i încălzească speranțele înghețate.
Se ruga, cu fiecare pâlpâire a chibritului, să nu se termine acea lume plină de bucurie și de dorință; simțea cum în jurul ei căldura venită din acele mici bețe începea să se materializeze în ceva magic.
Aprinse un ultim băț de chibrit, și ultimele ei vise arseră complet. Fetița simțea cum frigul o îmbrățișa tot mai mult. Se pornise și îi săruta buzele mute. Ştia că, în cele din urmă, nu era singură. Păpușile de dincolo de geam erau cu ea.
Odată cu ultima dâră de fum, purtând în suflet moștenirea visurilor ei, fetița fu eliberată din sălbăticia iernii, iar semiîntunericul se risipi, ca un vis ce dispărea în lumina zorilor. Era acasă.
În cutia de chibrituri, scăpată pe caldarâm, poporul micros, plângea cu lacrimi de gheață. Fetița lor, murise, pentru că ei nu au mai putut să facă bețe. Nu mai aveau speranțe, iar lemnul și fosforul nu se mai întrupau. Puterea lor de creatori secase.
Mircea CĂRBUNARU
Krzysztof T. DABROWSKI
