Blestemat

de Aurelia Chircu •

În acea seară friguroasă de noiembrie, cum nu aveam nimic de lucru, îmi făcusem o cană de cafea irlandeză şi mă gândeam să mă întind pe canapea, ca să-mi petrec noaptea cu tomul despre mituri româneşti, început cu o zi în urmă; se ştie însă că a fi vânător de soiul din care eram eu înseamnă a avea rare momente de linişte, aşa că nu m-a mirat defel că imediat ce m-am aşezat pe marginea canapelei, am auzit bătăi în uşă. M-am ridicat, lăsându-mi cartea şi cafeaua pe măsuţă, şi m-am îndreptat către intrare.
În faţa mea apăru un tânăr înalt, cu păr şaten, îmbâcsit şi nepieptănat, nişte haine ponosite şi o geantă ce fusese odată roşie. De fapt, ochii de culoarea oţelului erau tot ce mai părea viu în acel trup. Probabil călărise zile de-a rândul şi acum nu mai avea niciun fel de merinde.

Un lucru era sigur: eu nu eram han sau casă de binefaceri. Şi, pentru orice eventualitate, mi-am pipăit buzunarul vestei unde ţin, de obicei, sticla cu apă sfinţită.
– Hei, tu! Pe cine cauţi?
– Domnul Samuel Stark, presupun, a spus el cu un puternic accent franţuzesc. Mă numesc Ryando Lacroix.
– Şi ce vrei de la mine? am întrebat, pregătindu-mă să folosesc sticla.
– Nu sunt demon, stai liniştit, zise şi-şi suflecă o mânecă a cămăşii în carouri, arătându-mi semnul de recunoaştere tatuat pe încheietura mâinii. Am nevoie de ajutorul tău.
Drept răspuns, l-am stropit pe obraz cu agheasmă, aşa, ca să fiu sigur. Tânărul şi-a smuls eşarfa roşie de la gât şi s-a şters cu nonşalanţă. Apoi m-a dat într-o parte şi a intrat în casă, cu destulă obrăznicie.
– Eşti vânător? l-am întrebat mofluz, urmărindu-l cum îşi toarnă o cană din ibricul meu cu cafea scumpă, fără a-şi cere voie.
– Nu, clătină din cap, după ce sorbi o gură din licoarea fierbinte. Dar pot spune că am cunoscut cândva unul.
Deja nu-mi plăcea; atitudini de genul ăsta mă plictiseau de moarte.
Dar mă străduiam să rămân amabil.
– Cum te pot ajuta? l-am întrebat.
Mi-am luat cana de pe măsuţă şi m-am aşezat confortabil în fotoliul de lângă cămin. Omul a tras fotoliul din colţul opus al încăperii până în dreptul meu, şi-a lăsat geanta pe covor, apoi s-a aşezat.
– Ei, domnule Stark…
– Samuel, i-am sugerat, sperând că, astfel, îi va fi mai simplu să se destăinuie.
– Samuel, vezi, eu… Frământă cana între palme, nehotărât, apoi oftă, lăsându-şi privirile în pământ. Îşi frecă uşor fruntea. O să crezi că-ţi spun vreo poveste, că sunt nebun. Vezi dumneata, eu am fost blestemat, recunoscu el în cele din urmă.
– Povesteşte-mi. Ai venit la locul potrivit.
– Nu sunt un rătăcitor. Vin din Orleans şi sunt un om cu stare, am moşie, grâne, tot ce-mi trebuie, continuă el. Acum trei săptămâni am cerut poliţiei să strice aşezările ţiganilor care se aciuaseră pe terenurile mele, iar pe ei să-i alunge. Eram acolo, când poliţia îi gonea pe nomazi; una din femeile acelea s-a uitat urât şi, întinzând către mine un deget noduros, a şoptit nişte cuvinte în limba lor. Am râs, văzând una ca asta, şi am dat bice calului. Cine crede în blestemele unei nebune, nu?…
Am clătinat din cap şi i-am făcut semn să continue.
– În dimineaţa următoare, în timp ce mă aranjam în faţa oglinzii, am zărit un chip feminin, în reflexie. Am tresărit, căci mă ştiam singur în cameră şi m-am întors către intrusă. Eram un fante de soi, adoratul femeilor din provincie, deci nu mă uimea să descopăr o damă strecurată în patul meu, odată ce aveam o alta în fiecare noapte. Dar chiar când îmi erau aduse de prieteni sau servitori, eram înştiinţat dinainte, aşa că prezenţa ei acolo era suficient de stranie ca să mă îngrijorez un picuţ.

Ei bine, ce mi-au văzut ochii, atunci când m-am întors, m-a răvăşit şi fascinat, în acelaşi timp. În înfăţişarea acelei copile se împleteau frumuseţea şi inocenţa îngerului cu viclenia şi cruzimea diavolului. Era o creolă, o ţigancă din cele pe care le gonisem; păr negru ca o noapte fără lună şi lung, încâlcit într-un coc bogat, ochii de culoarea smaraldului şi o rochie vişinie, după ultima modă de la Paris.
Semăna cu însăşi zeiţa amorului, dacă ea există, drept pentru care i-am cuprins imediat mijlocul într-o îmbrăţişare şi, trântind-o pe pat, i-am şoptit la ureche că treburile mai puteau aştepta.
Am zâmbit cu colţul gurii şi am tuşit ca să-l fac să priceapă că nu mă interesau astfel de amănunte, dar el râse numai.
– Ce vrei, domnule Samuel? Îmi place viaţa. Dar să continui. Mi-am dat seama că ea nu venise acolo ca să mi se dea mie imediat ce am simţit lama rece a unui pumnal pe grumaz. Mi-a cerut să mă îndepărtez şi să ascult cu atenţie ce urma să-mi spună.
– Asta da muiere cu personalitate, am zâmbit. Ce voia, să-i aduci şatra înapoi?
– Nici vorbă, spuse el cu glas întunecat dintr-o dată. Mi-a spus că a venit să mă înveţe ce înseamnă respectul şi iubirea de oameni şi să nu cumva să anunţ poliţia sau pe altcineva, că voi suferi mult, iar timpul meu de „iniţiere în noua mea viaţă” se va dubla. Mi-a cerut s-o las să stea în casa mea, ca stăpână cu toate drepturile cuvenite, şi să nu-i ies din cuvânt. Şi să fac astea toate până ce voi fi „desăvârşit” şi mă va elibera. Am ascultat-o cu sfinţenie, făcându-mă de râs înaintea întregului oraş, fiindcă puterea pe care o exercita asupra mea era una covârşitoare.
– Hm, iartă-mă că-ţi spun, amice, dar trebuie să fi fost tare bună, dacă ţi-a sucit minţile…
– Nu vorbesc de relaţii intime, mă întrerupse el cu brutalitate. Nu m-am atins de ea din ziua când ne-am cunoscut, deşi între noi fie vorba, speram să-mi cedeze, la un moment dat. Era magie, omule, magie neagră.
– Şi ce s-a întâmplat? Ea unde e acum?
– Aproape, foarte aproape. Au trecut doi ani de când am fugit din propria casă. De frica ei. După numai o săptămână, m-am hotărât să termin cu jocul acela stupid, să scap din puterea ei. Ne-am certat îngrozitor…
Ea mi-a jurat că mai repede mă ucide decât să nu-şi termine „lucrarea” și m-a atacat cu pumnalul. Cred că am leşinat şi când m-am deşteptat, eram plin de răni. Am plecat. Mă ascund pe unde pot, ea mă găseşte şi încearcă să mă ucidă. Acum e din nou pe urmele mele. Trebuie să mă ajuţi, omule! strigă el, apucându-mă de mâneca hainei.
– Desigur, am răspuns, ridicându-mă, deşi povestea asta începuse să fie cam bizară chiar şi pentru mine. Ce vrei să fac?
– Ea îmi apare mereu în oglindă, zise el, ducându-se în dreptul oglinzii mari de pe perete. Eu o determin să apară şi tu o ucizi, bine? explică el cu energie în glas, netezind ramele aurite.
– O determini să apară? Dar parcă spuneai că ea te urmăreşte…
Ryando începu să rostească nişte cuvinte într-o limbă ciudată. Oare să se fi jucat cu mine? Dacă n-ar fi avut semnul, l-aş fi dat afară din casă. Aşa însă, nu prea aveam de ales.
Mi-am scos pistolul şi l-am armat. Nu se întâmplă nimic. Deodată însă Ryando se aruncă la podea, agitându-şi mâinile împreunate în dreptul stomacului, de parcă s-ar fi chinuit să îndepărteze o armă invizibilă.
– Trage, omule, trage! Omoar-o pe nenorocită!
– Dar, dar… nu văd nimic. Dacă te împuşc pe tine?…
– Cum n-o vezi? urlă el. Şi-şi duse mâinile la gât ca şi cum l-ar fi sufocat ceva. Tra-ge… îmi ceru el, printre accese de tuse.
Şi atunci am apăsat trăgaciul armei, căutând să-l feresc pe tânăr. Însă el se smuci brusc şi cel de-al treilea glonţ îl nimeri în plin. Floarea roşiatică se ivi curând pe pieptul tânărului.
– Mulţumesc, murmură el, cu un zâmbet fin, uitându-se în oglindă. Acum eşti a mea, scumpo, spuse ca pentru sine. Brusc, scoase un ţipăt şi-şi duse mâna la inimă, ochii mărindu-i-se cu groază. Eu?… întrebă cu uimire. Am îngenuchiat lângă el. Dar credeam că ea… Oh, bine, mai zise şi răsuflă adânc, încredinţându-şi sufletul Domnului.

După povestea asta, m-am hotărât să trimit o scrisoare la conacul lui Ryando ca să anunţ rudele. Nimeni nu auzise de vreo creolă focoasă care să fi condus moşia, ci doar de una care era probabil o slugă, care părăsea nopţile conacul pentru a merge să danseze într-un loc rău famat.

Cu o săptămână în urmă, se petrecuse un scandal în barul acela şi femeia fusese arestată, iar întâmplarea relatată în ziar. Rudele moşierului mi-au expediat şi un exemplar al ziarului; am fost neplăcut surprins să constat că femeia din poza de pe prima pagină semăna foarte mult cu vizitatorul meu nocturn.
Oare să fi fost Ryando, în travesti? Dar asta nu însemna că totul fusese doar în mintea bietului moşier…? Iar dacă era adevărat, mai însemna şi altceva ce nu voiam nici să-mi imaginez.

M-am întors la cafeaua irlandeză şi mi l-am scos din minte. La urma urmei, purta semnul. Riscul fusese asumat.

Publicat în ArtZONE SF nr. 10/2025