Epurarea

de Dragoș Marcean •

Hazel n-avu un somn liniștit. Visă că ceva ce semăna cu rotocoalele de praf de sub patul ei de acasă îi vorbea.
„Vino cu noi”, spuse praful. O luă de lângă mami și tati și-o duse în pădure, apoi o abandonă nopții și monștrilor. Lui Hazel îi era frică de întuneric. Cui nu-i era? Suspină în sacul ei de dormit până ce mama ei o luă în brațe.
— Hazel, scumpo, ce s-a întâmplat? Ai visat urât?
— Da, spuse fetița printre lacrimile care-l treziră și pe tatăl ei.
— Of, îmi pare rău, iubire, zise Ashe, mama ei. O să-ți pregătesc cerealele tale preferate
la micul dejun, bine?
— Uite, Hazel, spuse Leo, tatăl ei, care deschise fermoarul cortului, ce frumos strălucește
soarele peste lac. Vrei să mergem să vedem broaștele?
Fetița aprobă și ieși din scaul de dormit. Pășiră din cort în răcoarea plăcută a dimineții. Între timp, Ashe aranjă mesele, scaunele și pregăti micul dejun.
— Auzi cum fac broaștele? spuse Leo.
— Da, așa face și stomacul tău dupa ce bei cafea, râse fetița, iar Leo începu s-o gâdile.
După ce făcură un tur în jurul lacului, se întoarseră la cort unde masa era pregătită. Hazel
uită cu totul de coșmar după un bol de cereale cu ciocolată și lapte.
— Care-i planul pe azi? spuse Ashe către Leo care-și ridică scaunul pe picioarele din spate și-și savura cafeaua.
— Păi, nu departe de aici este o cascadă faină la care trebuie să mergem. Apoi, putem continua pe traseul marcat cu triunghi roșu și ajungem la o Peștera Liliecilor și, dacă vrem, putem să urcăm și până în vârf. Urcarea e puțin abruptă, dar am împachetat și bețele de drumeție. Ce zici, Hazel?
— Biiiineee, spuse fetița cu o voce monotonă, prinsă cu un joc pe telefon.
— Când ne întoarcem, facem focul, prăjim nalbe pe băț și spunem povești de groază.
— Sună bine, spuse Ashe. O să fac niște sendvișuri.
După ce pregătiră bagajul, porniră la drum. Mica Hazel parcurgea traseul în alergare, ocazional oprindu-se să strige după adulți să se grăbească. Leo căra ghiozdanul cu mâncare, apă și haine de schimb, iar Ashe făcea poze cu telefonul.
După câteva zeci de minute, începuse să se audă susurul cascadei, iar nu după mult timp ajunseră în fața ei. Hazel exclamă prelung și râdea zglobiu.
— Vrei să mergi în spatele cascadei? întrebă Leo.
— Daaaaa!
— Aveți grijă să nu alunecați în apă, spuse Ashe.
Cei doi pășeau cu grijă de pe o piatră pe alta, el în față, ea în urmă, ținând aproape de stânca de pe care curgea cascada. Cu mult curaj, Hazel îl urmă pe Leo. Nicio clipă nu voise să fie dusă în spate de tatăl ei. Era ferm hotărâtă să se descurce singură.
Ajunși în spatele cascadei, Hazel își întinse palma în apa curgătoare și râse, gâdilată de picături. Dintr-odată simți un gol în stomac.
— Taaatiii, apa vorbește cu mine.
Leo privi în jur după alți oameni.
— Nu e nimeni pe aici, draga mea. Probabil îți imaginezi.
— Dar sunt sigură că am auzit, spuse ea. Chiar aici de jos din apă. A spus „vino cu noi”.
Hazel arătă locul unde apa lovea pământul. Pentru a-i face pe plac, Leo se puse pe burtă, își suflecă mâneca și-și vârî brațul în apă. Strânse din dinți, apa amorțindu-i mâna instantaneu, dar voia s-o liniștească pe fetiță.
— Vezi? Nu e nimic. Hai să ne întoarcem la mami.
O luă în brațe, iar Hazel nu slăbi din ochi locul de unde auzise aceeași chemare precum în coșmar.
După o plimbare de câteva ore, ajunseră la peșteră unde luară și prânzul. După ce-și recăpătaseră puterile, continuară pe potecă spre vârf. Hazel părea că e făcută din energie pură alergând mult înaintea lor, fiind oprită doar de strigătele gâfâite ale adulților.
După ce „cuceriseră” vârful, răsuflară ușurați că ce-a fost mai greu a trecut.
— Mami, am obosit!
— Cred și eu, spuse Leo pentru el.
— Ne odihnim puțin aici, apoi pornim către cort. La vale este mai ușor și o să ajungem repede.
Leo scoase din ghiozdan o bere. Era o tradiție a sa să savureze „una rece” la fiecare vârf pe care-l urca. Ashe o schimbă pe Hazel de tricoul transpirat și se așeză lângă Leo ghiontindu-l să nu fie zgârcit cu berea.
Stăteau și admirau priveliștea desprinsă din basme. Nu se vedea nici urmă de orice lucru făcut de om. Șoseaua era ascunsă de copaci, piscurile de munte sprijineau cerul, iar soarele se pregătea ușor să se ducă la culcare.
Porniră la drum pentru a nu-i prinde întunericul în pădure. Ajunseră repede la cort, luând-o pe un traseu mai scurt, dar fără cascade sau peșteri.
Restul serii fu presărat de povești, jocuri și bună dispoziție. Plimbarea lungă și istovitoare precum și aerul de munte îi obosiseră mai tare decât o zi obișnuită în oraș. Stinseră focul, se vârâră în sacii de dormit — Hazel în mijloc și părinții la margini — și adormiră în doi timpi și trei mișcări.
Vântul strunea frunzele compunând o melodie duioasă. În depărtare, câteva bufnițe își făceau auzită prezența, iar greierii cârâiau precum un cor desincronizat.
— Vino cu noi!
Hazel deschise un ochi și cu greu se ridică în șezut. Își frecă fața cu palmele și cască prelung. Cu toate că afară era beznă totală, cortul lor era iluminat. În fața lui Hazel plutea o entitate nepământeană. Semăna cu puful unei păpădii și scăpăra precum o creangă de brad aruncată în foc. Era mare cât Hazel, verde smarald și emana o lumină fadă și plăcută, deloc deranjantă. Din corpul ei se auzeau clinchetele unor clopoței angelici.
— Vino cu noi, șopti entitatea, din interiorul ei apărând un braț precum o liană care se întinse spre fată.
Ca vrăjită, Hazel se strecură din sac și prinse liana cu mânuța. Deschise cortul și ieși ca într-o transă în bezna și frigul nopții. Nu simțea frică, ci curiozitate. Nu era încă sigură dacă era real sau aievea, dar nu-i păsa. Vocea dulce și sunetul de clopoței o linișteau.
Pășea cu picioarele goale pe iarba umedă, în pijamaua ei cu personaje din desene animate. Nu-i era frig. Noua ei prietenă, care plutea ca un balon, emana o căldură plăcută, ca un foc în șemineu.
Hazel era fermecată de lumina aurie și merge spre necunoscut. Nu se gândea la mama sau la tata, la prieteni, la școală sau la jucării. Tot universul ei era acum această entitate minunată, fantomatică și caldă.
Deodată, „păpădia” se opri din plutit și clinchetele amuțiră. Hazel se dezmetici de parcă vraja ar fi dispărut. Se uită împrejurul ei și, treptat, începea să conștientizeze unde era. Frigul se strecură în tălpile-i goale, iar groaza îi încolți în inimă.
Entitatea — care stătea inertă și a cărei strălucire dispăru — își trase brusc liana în interiorul ei și cu o voce demonică spuse:
— Stârpire!
Apoi dispăru de parcă n-ar fi existat niciodată.
Hazel încremeni. Tremura și gâfâia. Strălucirea lunii pline era obturată de nori suri.
Deodată, în fața ei apăru ca din neant o altă entitate, însă aceasta era neagră și de trei ori mai mare. Cu un zgomot monstruos ca de fiară sălbatică, se transformă într-un urs uriaș cu gheare cât Hazel de mari și ascuțite ca săbiile. Ursul deschise gura arătându-și colții ascuțiți și roșii ca murdari de sânge. Urlă spre fetiță și-o împroșca cu salivă, iar din jurul lui ieșea un fum negru care parcă izvora din adâncurile iadului. Se ridică în două labe, apoi izbi pământul cu atâta putere încât fetița căzu în fund.
Hazel strigă cât putu de tare și-și duse mâinile la ochi. Chiar de ar fi vrut să fugă, niște rădăcini groase răsăriseră din pământ și se încovoiau în jurul ei.
Ursul veni atât de aproape încât ar fi putut s-o muște. Se ridică în două labe — mare cât un munte și fioros precum Diavolul însuși — și o atacă cu ghearele. Însă lovitura ursului fu blocată de apariția subită a unei alte entități-păpădie roșie, puțin mai mare decât cea verde de dinainte. Impactul fu atât de puternic încât pădurea fu luminată pentru o clipă în culorile focului.
— Hazel! se auzi o voce familiară.
— Ta-tati? suspină fetița.
— Trădătorilor, urlă ursul care se transformă înapoi în entitatea neagră.
Fără să stea pe gânduri, Leo emană o puternică lumină ca o erupție solară și entitatea neagră se dezintegrează cu un strigăt agonizant. N-avu timp să se bucure pentru că din întuneric apărură încă cinci entități verzi.
— Hazel, scumpa lui mama, te eliberez acum, spuse altă entitate roșie care veni lângă Leo și începu să ardă rădăcinile cu o lumină emanată din interiorul ei.
— Mami? spuse fetița și îmbrățișă „păpădia” roșie care vorbea cu vocea lui Ashe.
— Plecați la cort! Mă ocup eu de ei, strigă Leo și se mări de două ori devenind și mai luminos.
Hazel fu luată pe sus de mama sa și zburară cu o viteză amețitoare în întunericul nopții.
— Trădătorule! spuseră la unison celelalte entități și înaintară plutind către Leo. Te-ai dat de partea Dăunătorilor.
— Nu voi fi părtaș la stârpirea unei specii!
— Atunci vei împărtăși aceeași soartă ca ei, spuseră și lansară din trupurile lor o salvă de săgeți de lumină.
Leo se feri cu ușurință și porni la contraatac. Sări în aer până aproape de vârful copacilor și se preschimbă într-un disc. Se roti cu o asemenea viteză încât unduia copacii. O rază de lumină ieșea din el, năpustindu-se către inamici și nimerind trei dintre ei prefăcându-i în scrum.
— Fratricid! spuseră cei rămași.
— Nu sunteți frații mei! Sunteți niște criminali abjecți!
Leo dădu să mai lanseze un atac, dar o săgeată aurie trasă de nicăieri îl nimeri, făcându-l să cadă la pământ și să strige de durere. Se transformă din disc în forma ca de păpădie, lumina devenindu-i fadă.
Din adâncul pădurii pluti spre el o entitate aurie care, treptat, devenea tot mai strălucitoare.
— Sage! strigă Leo prindre dinții încleștați de durere. Ce naiba faci?
— Ce m-a însărcinat Consiliul, frate Leo. Dreptate.
— Uciderea unei specii întregi ți se pare dreptate?
— Oamenii ne distrug căminul. Cu fiecare pădure tăiată, frații și surorile noastre își pierd strălucirea și mor. Da, frate Leo. Epurarea este necesară.
— Consiliul se folosește de tine, Sage. Nu ești decât sclavul lor!
— Nu sunt sclavul nimănui, trădătorule! zbieră Sage și-l împunse cu o săgeată care intră
în Leo și explodă precum o petardă.
Acesta urlă de durere și încercă să zboare la siguranța unui copac. Dar Sage îl urmări cu ușurință.
— De ce crezi că au pornit războiul așa brusc? Își pierdeau influența asupra
Spiritelor Naturii. Te-au trimis pe tine să faci treaba lor murdară. Dacă ar vrea pace, ar intra în dialog cu oamenii.
— Taci, canalie! Cu fiecare apă poluată, verii noștri sunt otrăviți.
Încă o săgeată. Leo gemea de agonie.
— Cu fiecare fabrică deschisă, Spiritele Văzduhului devin tot mai nestatornice.
Leo încercă să se pună în gardă, dar de abia își mai putea menține lumina. Iar dacă aceasta se stingea, el murea.
— Trebuie stârpiți până nu dispărem noi.
— Există o cale pașnică, nu doar Epurarea. Te rog, ascultă-mă! De aceea am plecat Ashe și cu mine printre ei. Vrem să-i învățăm, să-i facem să înțeleagă. Vrem să-i ajutăm.
Sage se opri. Râse scurt și batjocoritor, apoi oftă prelung.
— Nu-i poți educa, spuse cu o voce înceată.
— Putem, Sage, spuse Leo gâfâind. Se văd îmbunătățiri, dar avem nevoie de timp.
Entitatea galbenă se mări treptat și se pregăti pentru un ultim atac.
— Timp nu mai avem de mult.
Dar când să-l execute pe Leo, Ashe apăru din întuneric și-l lovi cu toată puterea pe Sage izbindu-l de un copac. Apoi emană o lumină orbitoare și devastatoare. Celelalte două entități verzi se evaporară înainte să conștientizeze ce se întâmplase, iar Sage strigă de durere și căzu la pământ. Își pierdut forma ca de păpădie plutitoare și s-a transformat într-o baltă aurie.
— Nu puteți amâna inevitabilul, se tângui el. Spiritele Naturii vor stârpi Dăunătorii voștri iubiți. Nu puteți opri cutremurele pe care le vom stârni! Nu puteți stinge vulcanii pe care-i vom aprinde. Epurarea este inevitabilă!
Ashe pluti până în dreptul lui Sage. Își mări dimensiunea considerabil, iar din tot corpul ei ieșeau mici explozii de lumină. Făcu un gest spre un trunchi de copac căzut în urma bătăliei, iar în jurul acestuia apăru un nor roșu format din mici scăpărări de lumină. Norul ridică trunchiul și-l aduse până deasupra lui Sage.
— Dacă te mai apropii de fiică-mea, niciun membru al Consiliului nu te va salva de mine!
Copacul se roti cu tulpina în jos și se înfipse în balta care era Sage. Acesta urlă și se scurse în pământ.
Liniștea reveni în pădure. Cei doi se transformară din nou în oameni.
— Mulțumesc, Ashe! Ai venit la fix, spuse Leo care stătea pe jos sprijinit cu spatele de un copac și sângerând la umăr, picior și frunte.
Ashe îl bandajă în grabă, apoi porni spre cort, Leo sprijinindu-se de ea.
— Se va întoarce, știi asta, spuse Leo.
— Va păți mai rău decât acum, răspunse Ashe cu o voce care ar fi înghețat și soarele.
— Cum e Hazel?
— E bine. I-am suflat Praf de Somn și am pus o aură de protecție în jurul cortului pe care nici Spiritul Ancestral n-ar putea s-o distrugă.
— Trebuie să-i spunem adevărul dimineață.
Ashe se încruntă și înjură, apoi începu să meargă mai repede provocându-i mari dificultăți lui Leo în a ține pasul.
— Viermii să-l mănânce pe Sage! E prea mică, Leo! E prea mică să fie implicată în război.
După câteva minute de mers prin bezna pădurii și contemplând evenimentele, Ashe se opri, se uită în pământ și câteva lacrimi i se prelingeau pe obraji.
— O să-l omor, Leo. O să-l găsesc și îl voi distruge. Sunt prea multe vieți irosite din cauza lui și a Epurării.
Leo o luă de mână.
— O să-l distrugem, Ashe, dar nu așa. Tot ce am reuși ar fi să-l facem un martir. Dacă Sage dispare, altcineva va continua planul Consiliului. Apoi altcineva și tot așa.
Leo se așeză pe un buștean și o trase și pe ea lângă el, apoi continuă:
— Sunt tot mai mulți care abandonează partea lor. Cu fiecare lege verde promulgată de oameni, cu fiecare centrală solară sau eoliană ridicată, Consiliul pierde adepți.
— Știu, Leo, dar e prea lent totul! strigă Ashe. Sage a trecut la incendii devastatoare și tornade. Cât va mai dura până să convingă vulcanii și cutremurele? Va distruge omenirea în mai puțin de o lună.
Leo oftă. Privi spre cer unde luna plină și strălucitoare fu descoperită de nori.
— Noi doi și celelalte Spirite ale Naturii care au ales calea pașnică vom reuși. Trebuie să reușim. Pentru Hazel.
Ashe afișă un zâmbet în colțul gurii, iar Leo îi luă obrajii în mâini și o sărută.
— Ai dreptate, Leo. Vom opri Epurarea și vom distruge Consiliul.
El încuviință.
— Acum, hai să mergem la Hazel. Vom avea o dimineață dificilă cu toții.
Amândoi emanară o lumină roșiatică plăcută și porniră agale spre cort, călăuziți de lună.