Scribii spun că moartea-i dulce

de Ana Maria Popescu •

Din săgeata eliberată, o dâră de sânge se arcui pe cer. Bărbatul privi cum creatura se prăbușea într-un vârtej de aripi și pene. În jurul ei pluteau petale roșii. O să aibă grijă să le adune mai târziu.
Porni pe cărarea îngustă de munte. Pașii îi tremurau pe buza prăpastiei, armura îi îngrădea mișcările, dar era necesară. Mirosul dulceag, grețos, împânzea aerul, alungat din când în când de-un vânticel care îl trăgea de mantie.
În spatele lui se auzeau vocile bărbaților alături de care vânase. Ciocneau veseli miedul pe terminate din butelcile lor și recoltau organele proaspete. Fusese o luptă grea, dar măcar adunaseră destule pentru a se întoarce în oraș. Sezonul se apropia de final – se puteau, în sfârșit, întoarce acasă. Aveau să fie văzuți ca eroi.
Panta șerpuia în sus, iar în capăt se termina cu deschiderea unei peșteri. Un animal speriat se ascundea acolo de tăișul lamei. Mai făcu câțiva pași.
În piept simți cum inima îi zvâcnea slăbită. Rațiile erau împuținate de la ultimul sezon. Nu fusese o recoltă bogată, iar acum primiseră instrucțiuni clare să nu folosească tonicul decât în condiții critice. Devenea din ce în ce mai greu de obținut. Oboseala sporea. Și urcușul era tot mai greu – ace mici, insistente, îi străpungeau inima. Se propti cu o mână de peretele abrupt al muntelui. Chiar nu putea să mai reziste puțin? Șuvițele de păr – lungi și drepte, îi gâdilară pleoapele mijite. Panica doar îi grăbea sfârșitul. Pierderea controlului însemna pierderea vieții. Victoria strigată din depărtare îi ajunse la urechi printr-o pâclă groasă.
Scotoci pe sub armură, după curelușa de piele ce îi înconjura gâtul. De-a lungul ei găsi o carte, nu mai mare decât degetul lui. Avea coperți de piele și pagini subțiri din foaie fină, scrijelite cu cerneală întunecată. În minte i se strecură amintirea despre mâna care o caligrafiase: sub privirea atentă a unei lumânări, tatăl său ștersese penița de o cârpă pătată. Ochii fiului său urmăriseră cum cărticica, umplută de cuvinte elegante, era agățată cu un șnur de gâtul lui.
— Așa, Cairn. Voi fi mereu aproape de tine, îi șoptise taică-su în părul despletit, la fel de sălbatic ca acum.
Niciodată nu reușise să-l îmblânzească.
— Îți va veni și ție rândul să așterni cuvinte pe foaie.
Apoi, Cairn se trezise în grija mătușii, iar toate planurile i se destrămaseră ca fustele femeii când se ducea la muncă, noapte de noapte. Era o muiere acră ce își câștiga pâinea pe la colțuri de străzi întunecate și de care îi era silă să se apropie. Cum se făcea că împărțea același sânge cu ea? Îi aducea aminte de o pernă soioasă. Uneori se întreba de ce acestor oameni li se mai oferea tonicul.
Răspunsul venea instinctiv, ca o rugăciune.
Era tradiție. Era o tradiție dăltuită în piatra pereților Marelui Oraș. Nu știa nimeni de ce se întâmpla asta, de ce fără nectarul creaturilor nu puteau trăi. Nimeni nu avea curaj să le tăgăduiască spusele. Era chiar blasfemie să gândești așa ceva.
Un junghi puternic îl făcu să se îndoaie de mijloc. Icni. Petale roșii îi jucau în fața ochilor. Mâna i se îndreptă automat spre sticluța de la brâu. Se agăță de ea ca de firul vieții. Sudoarea îi acoperea spatele. Era rece și lipicioasă. Acră. Ca viața lui.
Înaintă câțiva pași. Își trecu mâna peste față.
El trebuia să ajungă scrib.
Din peșteră, animalul rănit mai devreme se tânguia. Cairn se târî de-a lungul peretelui. Armura i se zgâria de piatră. Mai putea să reziste puțin. Părul i se lipise de cap. Dură ceva până când putu distinge creatura chircită în capătul peșterii. O clipă, rămase înmărmurit.
Era prima oară când se apropia atât de mult de una. Pielea subțire i se lipea de oasele lungi, îi îmbrăca nodurile încheieturilor ca o pânză transparentă. Ciocul ascuțit, ca de pasăre, se deschidea și se închidea ritmic, de parcă se îneca. Din spatele monstrului creșteau pene ascuțite, care păreau colorate cu cerneală scumpă. Cairn privi pielea elastică. Sub coastele înguste, organele pulsau ca să țină animalul în viață.
Aruncă pelerina roșie de pe umăr. Voia să se poată mișca nestânjenit. Scoase pumnalul din teacă.
El trebuia să ajungă scrib.
Prevăzător, își ținea corpul în lateral, așa cum se obișnuise în lungile ore de antrenament. Avea mușchii încordați. Durerea nu-i cedase. Avea nevoie de o clipă în plus. Una singură. Doar atât.
Creatura sări. Lama spintecă.
El trebuia să ajungă scrib.
Greutatea animalului îl izbi de peretele peșterii. Rămase fără suflare. Ghearele fiarei căutau îmbinările armurii pentru a-i ajunge la piele. Cuțitul, mai rapid, trase o linie pe burta sa, iar sângele țâșni. Cairn profită de moment: apăsă pe lamă, linia se adânci. Animalul încetă să se mai miște.
Inima îl înțepa în continuare, dar el trebuia să ajungă scrib.
Cairn se avântă, flămând. Trase de marginile pielii cu nesaț. De sub ea, înfloriră organele. Bulbi cu petale bogate și mari se revărsară, umede. Petalele fine îi atinseră pielea, iar el se apucă să le smulgă. Le îndesă în gură. Dulceața grețoasă îi întoarse stomacul pe dos. Se forță să le lase să îi alunece pe gât, până în stomac. Sângele îi stropise armura. Petale i se agățau de păr, de mâini. Durerea și oboseala pieriseră ca animalul din fața lui.
Trebuia să ajungă scrib, nu ucigaș. Visul îi dispăruse când mătușa l-a înscris ca aducător de viață – ei erau plătiți scump. Dacă se întorcea, o îmbogățea; dacă nu, femeia măcar avea o gură în minus de hrănit.
Cairn adună petalele și frunzele din trupul măcelărit al creaturii. Până și aerul era dulce, păcat că nu-l putea mânca. Se ridică și se întoarse, lăsând în spate carcasa golită. Apoi, păși în lumina cețoasă a zilei. Culorile erau mai vii. Aerul – mai proaspăt.
Însă o greutate mare îi căzu în spate. Se dezechilibră. Înălțimea îl prinse în brațele ei înainte de a-l zdrobi de pietre. Deasupra, o altă creatură se arcui pe cer.
Cairn trebuia să ajungă scrib. Acum, era doar o gură în minus de hrănit.