Divinul

de Robert Gion •

„Libertate!“

Fanii lui Gărcescu alergau fericiți pe străzi.
În sfârșit divinul conducător ajunsese acolo unde îi era locul, la cârma țării, iar ei făcuseră totul ca acest lucru să devină posibil. Cu determinare și curaj – nu contau mijloacele folosite, consecințele se atenuau în timp, important era că divinul preluase funcția pentru care fusese trimis pe pământ de Tatăl Ceresc. Iar în momentul în care, cocoțat pe acoperișul palatului Cotroceni, înconjurat de stegari credincioși, special antrenați, din zona lui de perfect echilibru, întinsese mâinile asupra mulțimilor și le dăduse binecuvântarea supremă, întreaga forță a luminii trecuse asupra lor. Cuvintele lui incendiaseră mințile, turnaseră scântei electrice în vene și-n inimi, curățaseră spiritul de impurități și îndoieli, înnodase creierele între fire de lumină celestă. „Libertate! Țara e a nostră!“, strigaseră în cor, în timp ce adevărul le purifica conștiințele. La porunca sa alergaseră imediat pe străzi să împartă dreptatea și concreta credință, să-i pedepsească astfel pe cei ce îndrăzniseră să ridice cuvinte mincinoase împotriva inexprimabilului lider. Aveau acum senzația că pot sări și zece-douăzeci de metri înălțime, că pot sfărâma bolojani în pumni, că pot scoate brânză din piatră – totul devenise posibil, iar dreptatea bubuia ca o grenadă în mâinile lor capabile. Și nu erau singuri. Pe tot cuprinsul planetei, conducători luminați, precum al lor, delegați în mod direct de Părintele Universal, stabileau conexiunile maximei libertăți și a triumfului. Mințile le erau legate, se simțeau unul pe altul, unul în altul – o mare și limpede conștiință explodată în realitate. „Libertate“, urlau. „Țara e a noastră!“

„Libertate!“

Din locuința sa aflată către periferia orașului, Traian Constantinescu privea pe fereastra mare a sufrageriei străzile acoperite de frunzele toamnei. Mai avea de bătut o singură scândură în acel loc și casa urma să fie relativ bine asigurată. Fiind un om cu un sclipitor spirit practic și înzestrat cu o intuiție fină, aproape supranaturală, ce-l scosese din multe necazuri, (probabil de asta nici nu se gândise vreodată să se căsătorească și să facă copii), bănuise că lucrurile aveau să degenereze foarte repede, așa că în ultima săptămână strânsese provizii. Cu ce avea acum în pivnița fortificată putea rezista fără probleme mai multe luni, poate chiar un an – iar până atunci…

„Libertate!“

Traian se uită imediat în lungul străzii principale a cartierului. Observă un grup de bărbați înfășurați în tricolor – alergau toți cu mâinile întinse, cu spume la gură și ochii însângerați. Îi văzu cum se năpustesc într-o casă cu etaj, auzi bufnituri, țipete, un răcnet de durere, apoi bărbații ieșiră afară târând de păr o femeie blondă și un copil – un adolescent de vreo 14-15 ani. Doi dintre bărbați apucară repede femeia și îi zdrobiră capul de trotuar, în timp ce ceilalți trei îi scoteau ochii adolescentului și îi rupeau în fâșii carnea de pe față. Îi făcură praf și pulbere în câteva minute, apoi o rupseră demenți la fugă de-a lungul gazonului, urlând „libertate, țara e a noastră!“ Dispărură după niște tufișuri. În curând noi răcnete se auziră și-n aer se înălță un fir subțire de fum.

„Libertate!“

Traian mârâi, scuipă într-o parte, pe covor, și bătu în cuie ultima scândură, cu gândul la pivnița lui atent aprovizionată. De câte ori urmărise pe la televizor filmele alea americane stupide, în care omenirea era decimată din cauza nebuniei și a bolilor, ori a virusurilor, își spusese că așa ceva n-avea cum să se întâmple vreodată. Nu într-o societate rațională. Dar iată că acum se trezea în fața unei situații imposibile – și singura lui datorie era să supraviețuiască. Asta îi spunea tot intuiția. Realitatea nu mai putea fi negată. Pentru prima oară în istoria sa, umanitatea se confrunta cu o veritabilă apocalipsă zombie.

♦ Publicat în: