Empatix

de Alina Voinea •

Ezra își puse coatele pe tejgheaua tocită și bărbia în podurile palmelor, cu grijă să nu-și activeze niciun senzor suplimentar. N-avea nevoie acum de hipervigilență, îi ajungea că niciun nulstim nu-i putea domoli anxietatea. Oftă. Niciodată în cei opt ani nu se mai simțise mai vulnerabil ca acum.
– O bere, mormăi, iar cuvintele ieșiră cu osteneală printre dinții încleștați.
Ce naiba fac, se gândi, lucrurile puteau să nu ajungă aici, era foarte bine totul așa cum era, ce-l apucase? Își duse o mână la buzunar, apoi își lăsă umerii în jos, cu băgare de seamă, ca și cum ar fi avut grijă să nu i se rupă mușchii de la atâta încordare.
În dosul tejghelei, păianjenul mișcă întâi un braț, cu care șerpui deasupra robinetelor cu mânere plate și argintii, apoi își reglă echilibrul cu un foșnet subțire, împărțindu-și greutatea pe o parte din membre.
– De care? se auzi vocea suavă a barpersoanei nonumane, în vreme ce brațul păianjenului ezită, ridicat în sus. Ezra îl privi ca și cum s-ar fi așteptat să-l lovească, dar nu se feri. Dădu doar dintr-un deget, fără cuvinte, știind că cel puțin una dintre cele 124 de camere-oceli ale creaturii avea să observe exact unghiul și va alege lichidul indicat.
– Imediat, sări barpersoana să-l asigure că păianjenul îi pricepuse gestul, iar Ezra clătină din cap. Apoi, cu obrazul aproape îngropat între degete, se uită la ea.
– Baby, poți să-ți schimbi vocea cât beau berea asta? întrebă.
Barpersoana se uită la păianjen, supraveghindu-i mișcările, apoi se răsuci spre Ezra.
– Desigur, love, spuse elea cu o voce complet neutră. Feminină sau masculină?
– Masculină.
– Ești ciudat azi. OK. Unigen-alto, alto clasic, buddy-bariton sau budoar-bas?
Cât pronunțase opțiunile, vocea i se schimbase pe rând în patru feluri, iar Ezra își luă mâinile de pe față ca să se scarpine în cap.
– Cât mai face?
– Unigen-alto e versiunea gratuită, ca și catifelat-hostesă. În mod normal, catifelat-hostesă face… opt credite sau – cinci – virgulă – cinci – unități de energie, dar părea că ți-ar face bine, așa că ți-o ofeream din partea casei. Putem să revenim la ea, dacă prețul este… hm… ceva de natură să te îngrijoreze.
Barpersoana nonumană pronunțase cifrele cu pauze, iar Ezra știa că își luase costurile și paritatea direct din server. Într-un minut, dacă ar fi întrebat iar, în funcție de manțocăriile bogaților pe bursă, ar fi primit altele. Își mușcă buza și întinse mâna să ia paharul cu bere rosé. Brațul păianjenului susținu greutatea produsului până când toate degetele lui Ezra strânseră bine cilindrul rece, apoi îi dădu drumul și se retrase sub tejghea. Barpersoana nonumană clipi cu aparentă nerăbdare.
– Așadar? Ce voce preferi?
Ezra se strâmbă când auzi modularea ambelor voci oferite gratis. Efectul era extrem de deranjant. Îlo privi. Pe reverul cămășii luiei albe strălucea insigna cu cei patru bumbi primiți pentru calitatea serviciilor. Și numele. Adinix.
– Așteptam restul de prețuri…
– Ah, desigur, surâse elea, complice, apoi se aplecă peste tejghea până când Ezra îi putu simți răsuflarea. Localul Bardezi este menit să te relaxeze, sub nicio formă nu ne dorim să aducem greutăți suplimentare clienților noștri. Prețurile noastre sunt fără adaos și se preiau direct din Unitatea Bursieră de Stat și adesea facem oferte cu totul speciale…
– Mi-am dat seama, îlo întrerupse Ezra, amuzat și, trebui să recunoască, stârnit. Redeveni serios. Deci, cât?
– În afară de buddy-bariton și budoar-bas, care sunt fiecare câte… 19 credite sau – 13 – virgulă – 11 unități de energie, restul sunt toate la același preț. Oh, neschimbat față de acum patru minute și trei secunde, incredibil.
– Neașteptat.
– Complet imprevizibil. Așadar?
– Hai să fie buddy-bariton, se hotărî Ezra.
– Hai, noroc, amice, îl îmbie Adinix cu voce de bărbat, armonioasă și un pic răgușită.
Ezra se așteptă să-i pună și mâna pe umăr, dar elea doar zâmbea cu toată gura, cu ochii lipiți de ai lui. Se lăsă pe spate pe scaunul incomod. Îi plăcea vocea buddy-bariton. Ar fi putut fi a colegului Vladi, dacă n-ar fi fost nenorocitul de accident în care se prăpădise cu câteva luni în urmă. Tare bine ar fi fost să-i fi putut cere sfatul, dar așa e viața, te pomenești în situații în care trebuie să te hotărăști de unul singur.
– Hai, noroc!
Berea cea rozalie puțea a lichid de baterie. Sintetică și asta, cum altfel. Și fără alcool, că doar nu era să se irosească potențial caloric pe o băutură de două până la două credite jumate.
– Ce ai pe suflet? Azi avem inclusă o jumătate de oră de ascultare empatică, apoi minutul este… un credit – zero – virgulă – patru…
– … unități de energie, îlo întrerupse Ezra. Cum altfel?
Elea se uită la el cu o expresie enervant de șăgalnică, iar Ezra se bucură că ținea într-o mână paharul și strângea cu cealaltă brațul scaunului de pe care îi tot aluneca șezutul, pentru că altfel l-ar fi atins-o. Adinix.
Își simți pulsul în dosul urechilor. Tuși. Puse paharul pe tejghea. Își drese glasul.
– Păi…
– Te ascult.
Poate chiar era vocea lui Vladi. Putea să fie orice voce, era clar că situația nu se schimba cu absolut nimic.
– O bere adevărată, din malț de orz și hamei… n-ai?
Elea se posomorî.
– La draft? Știi că n-avem de cel puțin doi ani…
– Aha.
Tăcură amândoi câteva clipe, apoi fața luiei se lumină.
– Dar avem la sticlă!
– Sticlă să fie. Cât?
– 287 de credite…
– Oho! Dă-mi.
Adinix lovi scurt cu piciorul sub bar, iar păianjenul se iți, pendulând pe toate brațele, din lăcașul de încărcare. Două dintre ele se întinseră brusc în sus, către frigiderul cu ușă opacă de sub tavan, în vreme ce alte două pregăteau deja un pahar larg și mare, cu toartă, pe care întâi îl clătiseră scurt peste un jet de apă. Puf-tsss! se auzi dopul, apoi păianjenul aplecă halba cu un gest expert, ticăind din cele patru membre cu care se sprijinea de podea, culcă sticla udă de broboane de condens, iar lichidul auriu, cu miros impecabil, gumat, de hamei, umplu recipientul până la exact trei sferturi, ca apoi spuma albă să se ridice până sus, doar cu un milimetru peste buză. Apoi, ținând încă sticla golită cu un braț, păianjenul oferi clientului halba.
Ezra plescăi de poftă. Nu mai băuse o bere reală de foarte mult timp, nici nu-și mai amintea gustul. Sorbi fără să respire, apoi înghiți cu ochii închiși, doar ca să mai soarbă o dată. Gemu încet. Doamne, ce bunătate! O amețeală ușoară îl cuprinse ca un legănat. Alcool. Dădu capul pe spate și scurse ultima picătură.
– Bună, așa-i?
– Dar ce bună! încuviință Ezra. Ziceai că am o jumătate de oră de ascultare empatică inclusă în preț?
– Da, zâmbi elea. Dar au trecut șase minute și 29 de secunde.
– Ce înseamnă ascultare empatică?
– În primul rând, fără judecată de vreun fel. Poți spune orice, fără consecințe.
– Fără consecințe?
– Fără.
Ezra privi paharul cu zeamă roz nonalcoolică de pe tejghea, apoi halba goală, oftă adânc, își puse coatele pe suprafața inoxidabilă și își lăsă iar capul în palme. Apoi se uită țintă la Adinix.
– M-am hotărât azi să fac o chestie pe care îmi zicea toată lumea că trebuia să o fac de mult timp…
– Asta e bine…
– … dar, pentru asta, am cumpărat ceva scump, foarte scump.
– Asta e rău…
– … și am rămas fără niciun ban.
– Asta e foarte rău.
Ezra ridică din umeri.
– Păi, da. Și nici nu știu dacă… În fine, mai am doar două credite și o unitate de energie până la leafă. Dacă n-a sărit deja prețul la ăla de seară, cu ele plătesc pișatul ăsta roz. Că l-am luat înainte de… ascultarea empatică.
Adinix își puse la rândul luiei coatele pe tejghea și îl privi lung pe Ezra, iar el se uită la ceasul fixat sub frigiderul de sub tavan. Anxietatea dispăruse, de parcă vorbise cu Vladi. Și mai avea exact cinci minute să se bucure de efectele berii adevărate, înainte ca păianjenul să iasă la el ca la orice rău-platnic. Adinix dădu ușor din cap.
– Mai vrei să păstrez vocea asta? întrebă. Tocmai s-a scumpit iar minutul și se poate aplica retroactiv în una – două…
– Stai! Mai pot primi catifelat-hostesă gratuit?
– Numai până la leafă, se învoi Adinix, cu vocea schimbată. Am știut că ești lefter de când ai intrat.
– Și pui pe mine păianjenul pentru berea aia sau…?
– Mai ai un minut.
Păianjenul se ivi fără niciun zgomot de sub tăblia de inox și se apropie țăcănind pe podeaua lustruită. Ezra trase aer în piept până când simți că nu mai intră, apoi, cu ochii la ceas, începu să se caute în buzunare. Adinix își lăsase capul puțin într-o parte și bâțâia ritmic dintr-un genunchi. Timpul a expirat, se resemnă Ezra, apoi se lăsă să se scurgă la picioarele luiei, proptit cu neîndemânare pe un genunchi. Adinix se aplecă spre el și îi luă capul în mâini, iar Ezra simți cum îi plesnesc plămânii de spaimă.
Ridică încet mâinile spre elea.
Păianjenul se încordă, iar Adinix făcu ochii mari, apoi râse și dădu din cap mult și repede. Pe degetul ei, în lumina chioară a barului, străluci inelul care-l costase pe Ezra tot ce avea. Până la leafă.