Expedientul Diwatei

de Aurelia Chircu •

– Hei, ce-ți veni? N-o fi încărcată, dar tot îmi dă o stare de anxietate s-o văd îndreptată spre capul meu!
Își încleștase mâinile pe pușcă luând-o în cătare pe colega ei de bancă. N-o săltase în joacă din stativ, căci se gândise la ea chiar de la prima vizită.
Nici că se putea potrivi mai bine anularea ultimei ore cu lipsa părinților Fiordelizei, plecați din oraș pentru câteva zile. Odată ce ai ei erau ocupați până seara cu curățenia prin cimitir i se oferea timpul, iar faptul că intraseră prin spatele clădirii și nu se întâlniseră cu nimeni, alibiul. De asemenea, nimeni n-ar fi avut motiv să caute în criptă.
Nu se întreba ce-ar fi fost dacă n-ar fi reușit să urce cadavrul în mașina mortuară, care venea în zori s-o ducă pe o vecină, ale cărei rude nu participau la procesiune și n-ar fi cărat-o apoi repejor printre morminte ca s-o așeze în cavoul unde locuia. Ori că familia ei puteau să verifice locul care-i revenise drept dormitor și pe care fata promisese că-l va curăța singură în acea zi. Acele lamentări erau inutile.
Zâmbetul sardonic și lacrimile false de pe obraji trebuie să fi dat o expresie bizară și-și imagina că draga de Fiordeliza începea să se teamă. O fi fost orb glonțul din încărcător, pe care îl pusese când prietena ei pregătea ciocolata caldă dincolo, dar tot exista pericolul. Iar orice văicăreală ulterioară a conștiinței nu-și va găsi rostul, oricât de tare o sâcâia.
Fusta lungă, elegantă a Fiordelizei scoase un foșnet, când se repezi spre ea, apucând de țeava armei. Sprâncenele încruntate se destinseră și se înălțară cu uimire, când descoperi că n-o putea desprinde dintre degetele crispate.
– Hai, termină cu asta! Dă-mi-o s-o pun înapoi în panoplie! Acum se întorc ai mei acasă și tata o să mă certe că te-am lăsat să umbli cu pușca lui de vânătoare.
Tatăl colegei era un ignorant. El nu știa că acea armă nu era una destinată vânătorii fiind o carabină Spencer a armatei americane de dinainte de 1900. Cu siguranță o ținea acolo doar din pasiune.
O ultimă zvâcnire a conștiinței. Îi atrăgea atenția că folosirea unei arme vechi cu un cartuș modern putea fi la fel de periculoasă pentru ea cât pentru Fiordeliza. Dar ea era dispusă să riște. O amenință că n-o va mai lăsa să doarmă în cavoul ei, că-i va bântui visele; va regreta amarnic de-i va pierde amiciția.
Părinții Fiordelizei făceau parte dintre bogații orașului. Ei își permiteau confortul unui apartament în capitală, o cină gustoasă în fiecare seară, un film pe Netflix și muzică veche pe discuri de vinil. Faye însă nu avea televizor și nici nu văzuse unul până ce-o vizitaseră pe colegă, odată ce viața ei de până atunci se învârtise în jurul cimitirului, unde locuiau alături de restul populației sărace din Manila. De aceea, era convinsă că, în situația ei, fenomenul de deja vú nu avea ca explicație umbra unui vis.
Își însușise de la prietenă cum funcționa un aer condiționat sau un cuptor cu microunde, dar Faye pusese un disc la pick-up pe când era singură în dormitor, fără a vedea pe cineva folosindu-l. Din pur instinct. Și nu se născuse din vreo fantezie reminiscența bucuriei de a primi în dar o cutie muzicală sau surâsul unui tânăr frumos ce-o acompaniase, pe când cânta la pianul din salon.
N-ar fi crezut pe nimeni care ar fi avut curajul de a-i spune că ea nu trăise vreodată acele amintiri. Și nu voia să accepte că nu le va trăi din nou doar fiindcă se născuse în familia nepotrivită. Casa aceea, familia, viața puteau fi ale ei. Părinții fetei ar fi primit-o ca pe fiica lor, la un moment dat, înlocuind-o pe cea dispărută de pe fața pământului. Însă degetul de pe piedică nu voia să apese.
Voința ei se războia fără glas cu cealaltă. Și ceda rușinos. Abia atunci pricepu că nu voia să tragă cu acea pușcă. Că ea, gazda ei nu voia să tragă cu acea pușcă.
Era imposibil de știut când gândurile celei din criptă se contopiseră cu ale celei ce dormea pe capacul de deasupra ei. Probabil că specialiștii aveau dreptate și totul se petrecuse, totuși, pe timpul somnului. Diwata nădăjduise că prin Faye, ce-i permisese să-i folosească trupul, avea să-și continue existența întreruptă de gripă. Îi pusese la dispoziție toate cunoștiințele ei, făcând din copila de șaisprezece ani o elevă cu rezultate școlare deosebite. N-ar fi crezut în veci că astăzi, după câte fărădelegi minore comiseseră împreună, aceasta îi va sta împotrivă. Ea ar fi fost în stare de orice ca să obțină acel confort, dar se pare că Fayei nu i se părea potrivit să-și deschidă calea cu o crimă.
Putea obține și altfel viața dorită, dar nu avea răbdare ca Faye să crească în mintea ei.
Îndepărtă arma printr-un gest fluid și i-o întinse Fiordelizei. Ochii îi sclipeau cu răutate și suflarea i se întețise. Fata i-o smulse din mână și, întorcându-i spatele, o așeză înapoi în panoplie, bombănind.
Un zâmbet fin înflori pe buzele Fayei. Privirea i se îngustă cercetându-și brațele, pe care și le întinse în față, fără un scop precis. Își ura rochia albă ponosită, luată de la sora ei mai mare. O fascină însă bluza de catifea azurie a Fiordelizei. Se lipi de spatele ei și-o cuprinse într-o îmbrățișare strânsă. Fata protestă și-o împinse cu cotul.
– Lasă-mă în pace! strigă răsucindu-se spre ea. Vrei să te iert acum? Ești nebună, fată!
Expresia de șiretenie de pe chipul Fayei se schimbă cu una de disperare. Ochii i se umplură de lacrimi.
– Zău de nu mă bagi în sperieți câteodată! adăugă cu voce moale. Faci și spui niște lucruri de parcă ai veni de pe altă lume…
– Îm…îmi pare rău… , șopti ea.
Deși era singură după atâta amar de vreme, Faye simțea că nu putea fi fericită. Ea nu voise o secundă să se opună Diwatei. Dar față de aceasta, ea încă trăia și mai putea să-și salveze sufletul.
– M-am săturat de fasoanele tale! Ieși afară din casa mea! mai zise Fiordeliza arătându-i ușa.
Fata încuviință suspinând. Îndreptându-se spre ieșire, își luă adio în gândul ei de la cel două fete pe care le crezuse prietene și spera că nu și la șansa de a-și schimba soarta. În fond, nu pierduse nimic în aceea zi, ci doar se recâștigase pe ea însăși.