Proiectul „Oglinda”

de Leonard Neculae •

Luxosul automobil ZIL-41045 plecă ușor din fața hotelului Intourist de pe strada Tverskaya. Era o zi frumoasă la Moscova și omul de afaceri aflat pe bancheta din spate îi strânse mâna soției sale, nerăbdător să ajungă la restaurantul Praga, vestit pentru opulența sa și varietatea preparatelor culinare. Îi era foame dar, mai ales, îi plăcea luxul, îi plăcea să fie în central atenției, îi plăcea să se audă vorbind, îi plăceau întâlnirile de afaceri și puterea. Doar ce se întâlnise, cu mai puțin de o zi în urmă, cu Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice cu care vorbise despre introducerea glasnostului/ transparenței, perestroicăi/ reconstrucției și uskoreniei/accelerării dezvoltării economice. Însă, pentru el, toate sunau la fel: erau oportunități de afaceri. Urma să construiască un hotel impunător în inima Moscovei împreună cu noii lui prieteni sovietici.
Trecură de Piața Manezh și Teatrul Bolșoi. Soția zâmbi încântată, arătându-i superbele coloane albe ale fațadei. El o privi mândru, urmărindu-i linia fină a gâtului. Fost model internațional, cu origini est-europene, era de o frumusețe ce-i va ameți cu siguranță pe toți participanții la dineul de afaceri. Zâmbi în sinea lui anticipând momentele. Mereu avea ceva în centrul atenției…
Șoferul viră la dreapta pe strada Bolshaya Dmitrovka. La următoarea intersecție, în piața Arbatskaya, la numărul doi, era restaurantul Praga. Omul de afaceri își frecă mâinile cu nerăbdare.
O Volga neagră, apărută parcă de nicăieri, le blocă drumul. Șoferul ZIL-ului frână brusc, înjurând furios, apoi înghiți în sec. Trecătorii începură să grăbească pașii, neliniștiți. Modelul acela de Volga, GAZ 24-24, era mașina folosită de Komitet Gosudarstvennoj Bezopasnosti, Comitetul pentru Securitatea Statului sau, mai pe scurt, KGB. Trei indivizi în costume negre coborâră din Volga, îndreptându-se amenințători către mașina omului de afaceri care, uluit, vru să spună ceva, întorcându-se spre soția lui, dar îngheță. Aceasta îl privea impersonal, cu niște ochi reci și goi, iar în mâna dreaptă avea o seringă pe care i-o înfipse în gât. Horcăi și se prăbuși pe banchetă. Doi dintre atacatori deschiseră portierele și urcară, unul lângă șofer iar celălalt în spate. Cel din spate se uită plin de respect la soția omului de afaceri, înclină capul și salută: „Tovarishch Kapitan!/ Tovarășe Căpitan!“
Porniră în trombă după Volga neagră ce deschidea drumul, traversară Piața Arbatskaya, mergând spre est și apoi, urmând bulevardul Sretensky, virară dreapta pe strada Bolșaia Liubianka, spre Piața Liubianka, fostă Dzerjinski.
Sediul KGB domina Piața Liubianka din Moscova cu fațada sa masivă, neo-barocă. Construcția era o combinație de cărămidă galbenă și granit gri, cu detalii arhitecturale greoaie aducând în atenție repetitiv simbolul secerii și ciocanului. În centrul pieței se afla monumentul impunător al lui Felix Edmundovici Dzerjinski, fondatorul CEKA (predecesorul KGB) și al Gulagului, cunoscut sub numele de „Felix cel de Fier”. Statuia părea că scrutează locul, cu ochi reci și cenușii, amintind constant de prezența și puterea KGB-ului. Oamenii evitau să zăbovească prea mult în apropierea clădirii. Tot ce se simțea în aer era frica.
Iuri Nikolaevici Sokolov aștepta cu nerăbdare sosirea mașinii ce avea să îl aducă pe cel pe care în botezase Eksperiment 17. Mărunt, uscățiv și încărunțit prea devreme Iura, așa cum îl alintau apropiații, era unul dintre oamenii de știință excepționali ai Uniunii Sovietice. Își așeză ochelarii cu un gest grăbit și își aprinse o țigară Stolichnye.
Mașina intră în piață exact când lângă Sokolov își făcură apariția doi subofițeri cu o targă. Iuri Nikolaevici dădu din cap, mulțumit și le zise să preia corpul omului de afaceri din limuzina care oprise deja la baza scărilor.
Stinse țigara și îi conduse în clădire. Li se alăturară soția omului de afaceri, surprinzător de familiarizată cu interiorul clădirii și colonelul Serghei Aleksandrovici Volkonski, unul dintre adjuncții PCU, renumita ramură a KGB responsabilă cu colectarea informațiilor străine, care îl clasificase pe omul de afaceri ca „obyekt razrabotki/ subiect de studiu aprofundat“.
Interiorul era labirintic, cu holuri lungi, slab luminate și coridoare întortocheate. Pereții erau vopșiți în culori pale, verde sau gri și decorați cu portretele conducătorilor sovietici. Din loc în loc erau afișate sloganuri: „Patria vede prin ochii noștri“ sau „Trădarea începe cu o ezitare“.
Trecură pe lângă camere cu birouri mari din lemn masiv, scaune tapițate cu piele artificială plesnită, rafturi pline cu dosare zdrențuite, telefoane decolorate cu discuri tocite și scrumiere pline care fumegau. Sălile de interogatoriu erau spații sumbre și intimidante, cu pereți goi, scaune inconfortabile și mese metalice grosolane. În sălile alăturate erau aparate de înregistrat și echipamente de supraveghere. Toți cei care lucrau în acel moment păreau pătrunși de importanța lucrurilor pe care le făceau ei pentru țară.
Se îndreptară spre subsolul clădirii, acolo unde fusese temuta închisoare Lubianka. Pașii trimiteau un ecou mormântal, reverberat de zidurile coșcovite.
Grupul se opri în fața unei uși metalice masive pe care scria Zerkal’nyy Proiyekt/ Proiectul Oglinda. Doi soldați înarmați se aflau de o parte și de cealaltă a intrării.
Camera era mare, întunecoasă și ocupată de un computer uriaș. Părea ca o cușcă din metal greu și plastic robust, cu butoane, comutatoare și cadrane vizibile. Zeci de leduri clipeau rece în timp ce se auzea scârțâitul ca de greier al benzilor magnetice pentru stocarea datelor.
În mijlocul încăperii tronau două fotolii care arătau de parcă fuseseră rechiziționate de la o stație spațială. Erau fixate de podea într-o poziție care amintea de imponderabilitate, având suporturi pentru brațe și cap. În dreptul fiecăruia se aflau o cască și un recipient fosforescent cu gel conductor. Căștile mari, dintr-un aliaj de aluminiu, acoperite cu electrozi erau conectate la un aparat plin de tuburi, transformatoare și osciloscoape. Pe el era prinsă o plăcuță metalică simplă pe care scria Nevrosovedinitel/ Neuroconectorul. Acesta era, la rândul lui, racordat la uriașul computer.
Într-un colț al încăperii se afla o copie perfectă a omului de afaceri. Înălțimea, geutatea, tunsoarea, trăsăturile, totul, până și costumul erau identice. Anatol Sergheevici Lebedev era unul dintre ofițerii operativi în care Uniunea Sovietică își punea mari speranțe. Părea puțin neliniștit. Renunțase la toată viața lui anterioară, suportase o grămadă de operații estetice, citise și memorase un munte de hârtii, vizionase o grămadă de filmări și fusese antrenat să se miște și să vorbească la fel ca Eksperiment 17. Iar acum se pregătea pentru un transfer de memorie profundă. O sincronizare conștientă cu celălalt. Dar care ar putea provoca, în cazul unui eșec, leziuni cerebrale, convulsii, probleme cognitive, motorii sau tulburări psihologice severe. Cam jumătate din cele 16 cazuri anterioare se încheiaseră cu success. Cealaltă jumătate, însă…
Se dezbrăcă până la brâu și se așeză în fotoliul din stânga. Omul de afaceri, inconștient, fu așezat în fotoliul din dreapta. Patru asistenți în halate gri și cu măști chirurgicale, apăruți de nicăieri, le fixară electrozi pe tâmple, ceafă și piept. Apoi le potriviră căștile și traseră între scaune un panou culisant din sticlă securizată ca măsură de siguranță împotriva contaminării psihoenergetice. Doi medici monitorizau semnele vitale.
Un magnetofon înregistra fiecare sunet iar un difuzor vechi transmitea instrucțiuni monotone: „Subyekt adin, podgotovka zavershena. Subyekt dva, podgotovka zavershena. Nachinayem fazu sinkhronizatsii…/ Subiectul unu, pregătirea este finalizată. Subiectul doi, pregătirea este finalizată. Începem faza de sincronizare.“
Iuri Nikolaevici Sokolov, șeful proiectului, îl bătu ușor pe braț pe Lebedev, încurajându-l, apoi se așeză în fața unui osciloscop militar modificat, cu ecran verde fosforescent, care afișa undele cerebrale în timp real. Știa că atunci când cele două semnale se suprapun perfect, transferul poate începe. Ridică mâna, cerând atenție, privi încordat ecranul și apăsă rapid pe un buton. Strigă spre ceilalți: „Faza perekhoda nachalasʹ. Ne vmeshivaytesʹ. / Faza de transfer a început. Nu interveniți.“
Lumina din laborator scăzu brusc. Respirația celor doi subiecți ai transferului, așezați în scaune, se amplifică puțin dar, un lucru bun, undele cerebrale continuau să fie sincronizate. Lebedev începu să vadă fragmente din viața celuilalt…mâinile mamei întinse, ridicându-l…un frate…o fată…un sărut…clădirea unui colegiu…primele afaceri…

* * *

Se ridică de pe canapea, lăsând deschise documentele pe care le răsfoia. Făcu câțiva pași pe covorul gri-perlat și se opri deasupra Sigiliului prezidențial prezent în mijlocul țesăturii. Draperiile aurii nu erau trase, așa că admiră, prin cele trei ferestre mari ale laturii sudice, gazonul perfect, întreținut impecabil. Își îndreptă cu un gest cravata roșie ca sângele.
Telefonul sună. Aruncă o privire tablourilor din care îl priveau Washington, Jefferson, Franklin și Jackson. Telefonul continua să sune. Se sprijini de vechiul biroul Resolute și ridică receptorul.
― Pozdravlyayu, gospodin prezident! Felicitări, domnule președinte! se auzi o voce profundă, în limba rusă. Sper să colaborăm fructuos!
Anatol Sergheevici Lebedev zâmbi, aranjându-și frizura rebelă care făcea deliciul presei. Aștepta clipa asta de peste treizeci de ani.
― Blagodaryu vas, uvajayemy gospodin Prezident! răspunse el. Skazhite mne, pozhalusta, Donald…/Vă mulțumesc, stimate domnule Președinte! Spuneți-mi, vă rog, Donald…

♦ Publicat în: