Voicu Daşcău
de Voicu Dașcău •
Armele nucleare fuseseră prima alegere. Pentru războiul lor erau cum sunt pentru noi armele de foc convenţionale: suficient de multe şi folosite unii împotriva altora, aşa că nu îşi transformau propria planetă sau staţie spaţială sau ce-o mai fi fost în deşert radioactiv pe care îl mai puteau, eventual, închiria doar unor organisme unicelulare. Planete de colonizat cu forţa se găseau destule în zona războiului şi nu aveau să se termine prea curând.
Apoi s-a întâmplat un lucru considerat imposibil: cineva a reuşit să împiedice nucleele excitate să fisioneze după captura de neutroni, emiţând energia doar sub formă de radiaţie gama, uşor de neutralizat prin absorbţie de către partea atacată sau şi, mai bine, lăsată liberă spre atacatori. Cum au reuşit asta? Poate peste câteva secole vom avea suficiente cunoştinţe de fizică teoretică pentru a putea înţelege.
Ei, poftim! Aveţi dreptate: am sărit câteva etape.
Deci să o luăm mai de la început.
Undeva într-o galaxie vecină, la nu mai mult de două sute de milioane de ani lumină, de formă spiralată şi cu stele mai numeroase decât Calea Lactee, viaţa inteligentă a apărut mai devreme decât pe Pământ, cu multe zeci de milioane de ani de-ai noştri.
Xenienii de pe Xennia 2 s-au trezit într-o dimineaţă că ar avea nevoie de elemente rare din sistemul planetar al ayaliţilor.
Deci război pentru resurse. Ca orice formă de viaţă cu funcţii cognitive superioare, care se respectă. În trecut se mai războiseră între ei pentru motive minore, dar acum treaba chiar era serioasă.
Interesant cum toţi cei cu neocortex sau ceva similar se comportă exact ca specia umană, stratul acela mic de ţesut fiind rădăcina unor probleme rezolvabile doar… dar să nu filosofăm, că nu pentru asta suntem aici.
Aşadar, într-o bună zi, nu cu mult după cele relatate anterior, planeta Ayellia s-a trezit brusc cu nave de luptă xeniene în straturile superioare ale atmosferei. Fusese luată total pe neaşteptate datorită sistemelor învechite de detecţie.
În paranteză fie spus, speciile din galaxie erau mult diferite ca aspect, însuşiri fizice şi dotare intelectuală, implicit şi ca tehnologie, inclusiv militară, pacifiştii şi neutrii fuseseră eliminaţi de multă vreme, după cum era de aşteptat. Însă toţi aveau, în principiu, ceva similar sistemului nervos, membre pentru deplasare şi membre de „lucru” cu degete, ventuze sau cleşti; organe de simţ pentru văz, auz, dar şi limbaje pentru comunicare. Ce nu diferea prea mult între aceste specii erau răutatea, lăcomia, ferocitatea, absenţa empatiei.
Încheind divagaţia, xenienii, cu ajutorul traducătorului galactic, au transmis ultimatumul: elementele rare de bunăvoie sau elementele rare cu război, genocid şi sclavie.
Ayaliţii au ales a doua variantă, ştiind foarte bine că tot acolo ar fi ajuns, dar măcar se apărau şi făceau tot ce puteau. Combinaţia de arme cu fisiune în apropierea zonelor de interes şi fisiune cu fuziune în aglomerările mari de populaţie i-a redus rapid la tăcere şi la stadiul de civilizaţie preistorică. Xenienii, doar cu câteva nave mici doborâte sau avariate, erau mai întărâtaţi şi mai furioşi ca oricând. Cine a citit istoria speciei umane nu mai are nevoie de amănunte pentru a-şi imagina ce a urmat pe sistemul planetar cucerit şi colonizat ca la carte. Ca la cartea neagră.
Dar era inevitabilă greşeala fundamentală a puterilor colonizatoare: xenienii aveau impresia că doar ei voiau elementele rare. La ieşirea din coridorul de călătorie hiperrapidă, suficient de departe de Xennia pentru a nu putea primi ajutor în timp util, flota învingătoare era aşteptată de velturieni şi de tanedici, care, în ciuda diferendelor grave, reuşiseră să se pună de acord şi să colaboreze pentru a împărţi prada după prinderea xenienilor în ambuscadă.
Pe lângă uraniul, plutoniul şi hidrogenul „distribuite” cu altruism de xenieni peste metropolele velturienilor şi tanedicilor, neînţelegerile inerente dintre cele două specii au dus, inevitabil, la încălcări ale tratatelor existente, fiecare dorind pentru sine o parte mai mare.
Toate acestea au activat vechile alianţe care au aprins primul război galactic, aşa cum aprinde bricheta un ziar vechi.
Au urmat „lupte de tranşee”, de-a lungul liniilor imaginare ale conglomeratelor de sisteme planetare. Armele nucleare, cu toate că, la început, erau mai multe decât pistoalele noastre, cam începeau să se termine, direcţionate tot mai des către paralizarea capacităţii de luptă a inamicilor. Chiar când părea că se va ajunge la un status quo de echilibru prin epuizarea combatanţilor, ca doi boxeri care blochează pumnii adversarului cu capul şi sunt mai ameţiţi decât beţivul în carusel, una dintre părţi a venit cu barosul între ciocănelele de bijutier: arma gravitaţională. Meritat sau nu, dar mai degrabă s-ar zice că da, Xennia a fost prima aruncată spre steaua în jurul căreia orbita prin „curbarea” geodezică şi a continuumului spaţiu-timp.
Puţini xenieni au reuşit să urce în nava de salvare, singura care rămăsese. Urmăriţi de toţi ceilalţi pentru a fi anihilaţi şi eliminaţi de pe tabla de şah a conflictului, xenienii dispuneau de ceva hipersecret: ştiau doar ei, din pur noroc, care dintre găurile negre erau intrări în hiperspaţiu care aveau la celălalt capăt al ieşiri numite „găuri albe”. Spuneam xenieni? De fapt xenienii salvaţi erau doar elitele, că doar nu-i lua cineva la bord pe cei de rând.
Din toată povestea asta rămânea doar chinul de a determina exact ieşirile, că doar nu te aruncai orbeşte în aşa ceva pentru a ieşi „undeva” în Univers, la distanţe inimaginabil de îndepărtate sau de a nu mai ieşi niciodată.
Savanţii reuşiră să dea răspunsul chiar la limită: vor ieşi într-o galaxie vecină, în apropierea unei planete locuibilă pentru ei şi care avea toate cele necesare, chiar şi inxe din belşug (inxe fiind apa pe înţelesul nostru). Atmosfera era uşor de modificat pentru a fi adusă la compoziţia necesară. Culmea, planeta avea şi elementele acelea rare, din cauza cărora îşi căutau acum casă, la asemenea distanţe.
Chiar atunci când vrăjmaşii se pregăteau să îi transforme în quarkuri, xenienii trecură de orizontul găurii negre, iar din punctul de vedere al urmăritorilor era un act de sinucidere pentru a nu cădea pe mâna lor răzbunătoare.
Trecem peste senzaţiile trăite în puntea Einstein-Rosen şi îi însoţim pe xenieni la ieşirea în apropierea unui sistem cu opt planete din jurul unei stele galbene din clasa G.
Opriră undeva în dreptul planetei roşiatice de pe poziţia a patra, mirându-se că părea foarte recent părăsită de niscaiva fiinţe superioare.
― Aici am putea locui şi continua existenţa şi civilizaţia, zise şeful consiliului celor şapte.
― Am putea, doar că e o problemă, zise unul dintre ceilalţi şase.
― Ce mai e acum?
― Păi pe planeta asta sunt nişte fiinţe enorme care ne-ar încurca rău de tot.
― Serios? Să vă desenez?!
― Excelenţa voastră, armamentul individual nu e suficient şi nu avem alte metode de a elimina giganţii ăia la nivelul planetei. Un atac nuclear suficient ar face planeta de nelocuit pentru un timp imprevizibil de lung şi cu siguranţă mult peste durata noastră de viaţă. Altceva nu avem.
Şeful rămase siderat.
― ŞI IMBECILII CARE NE-AU ADUS AICI NU ŞTIAU ASTA ÎNAINTE SĂ INTRĂM ÎN TUNEL?
― Nu, zise membrul abia şoptit, încercând să se ferească pe sub masă.
Tocmai atunci uşa culisă şi un savant băgă timid capul în încăpere, abia respirând de emoţie şi frică.
― Excelenţă, am ascu… auzit fără să vreau discuţia… şi cred că avem o soluţie.
― Spune odată!
― Știţi că dezvoltam în mare secret o armă?
― Da.
― Care poate materializa purtătorii de energie ― fotonii, cum ar veni ― vă amintiţi? Ei bine, putem crea o bucată mare de material dur, cum are planeta asta pe care o dorim (roci pe limba tereştrilor).
― Cum?
― Păi avem destui purtători pe care îi putem elibera în apropierea planetei de culoarea xuului (focului), iar câmpul tenxius (gravitaţional) va crea xiu (materie) şi xio (antimaterie) sub forma materialului dur şi opusului său. Redirecţionăm bucata spre planeta a treia în mijlocul zonei principale de inxe, iar valurile îi vor elimina creaturile uriaşe. Opusul se va pierde pe-aici, dar suficient de departe de noi încât xert (anihilarea) să nu ne distrugă.
― Și prin care am trecut până acum, cum îi putem spune?
Excelenţa sa se referea la centura de asteroizi.
― Sunt exact ce ne-ar trebui. Doar că simpla redirecţionare a unei bucăţi de aici necesită calcule colosale pentru a ţine cont de toate ciocnirile posibile, fapt ca şi imposibil teoretic. Şi avem mijloace doar pentru o singură încercare, având în vedere că trebuie ţinut cont şi de mişcarea actuală a fiecărei cantităţi de energie necesară modificării traiectoriei. Şi oricât calculăm, succesul are şanse infime din cauza hazardului mare. Singura soluţie râmâne ceea ce am propus. Şi o putem face dincolo de zona cu asteroizi, între planeta asta şi cea dorită de noi.
― Aşa să fie.
Zis şi făcut. Asteroidul creat a fost lansat către planeta a treia, iar antiasteroidul a fost detonat în centura de asteroizi cu o degajare colosală de energie, particule gama invadând spațiul interplanetar.
În timp ce roca ucigaşă se îndrepta spre ştim noi deja care planetă, savanţii tremurau şi trăgeau la sorţi care dintre ei să meargă în faţa consiliului.
„Cel care trăsese paiul scurt” întră palid şi de-abia răsuflând.
― Excelenţă, se poate?
― Ce mai e…?
― Am făcut o mică greşeală de calcul, dar onestă.
― Cum?!
― Materialul creat nu va cădea unde credeam, ci pe zona uscată. Inteligenţa artificială a greşit calculul, dar e vina noastră că nu am verificat.
― Asta însemnând că…?
―… planeta va fi de nelocuit foarte multă vreme.
― CÂT DE MULTĂ?
― Mult mai multă decât ne vor ţine proviziile şi rezervele de orice fel, răspunse ghemuindu-se şi protejându-şi capul.
Ne putem doar imagina ce s-a petrecut după ce răspunsul savantului îl făcu pe şef să scoată un urlet care probabil s-ar fi auzit dincolo de Neptun. Ceea ce ştim cu certitudine este faptul că pietroiul intrat în atmosferă a fost ultimul lucru pe care l-au văzut dinozaurii, a căror hegemonie s-a încheiat brusc şi violent.
Xenienii erau blocaţi în sistemul solar, neavând cum să plece spre altă planetă propice.
***
Nava xeniană, cu scheletele xenienilor, parţial prefăcute în praf fin, mai era întâlnită din când în când de navele ayaliţilor în drumurile lor către planetele mari ale sistemului solar, de obicei în scop comercial, iar uneori şi în scop turistic. Ajunsese o atracţie turistică fiindcă era un monument de o vechime inimaginabil de mare, un martor al trecutului care făcuse toate acestea posibile.
Aaaa, dar mai era ceva. Ayaliţii fuseseră mai avansaţi tehnologic decât se crezuse la momentul atacului xenian. Au infiltrat Xennia, au aflat despre metoda salturilor prin găurile de vierme şi au făcut un plan pe care l-au pus în aplicare metodic şi cu răbdare, trecând peste impulsivitatea răzbunării. După ce xenienii au fost obligaţi să o şteargă în urma conflictului deja cunosct, velturienii şi tanedicii au fost informaţi discret şi anonim de ayaliţi despre misiunea xenienilor. Asta a implicat şi micro-modificări ale inteligenţei artificiale xeniene, care au dus la povestea cu traiectoria fundamental greşită a asteroidului.
Ayaliţii au aşteptat frumos până Terra a devenit locuibilă pentru ei, cu mici modificări, ştiind că xenienii erau condamnaţi la dispariţie, apoi, venind pe acelaşi drum, au preluat planeta pentru ei, devenind specia dominantă a planetei fără ca cineva să ştie vreodată cum se căpătaseră cu noua lor patrie. Cu toate acestea, au înăbuşit din faşă orice altă potenţială specie cu funcţii cognitive superioare care ar fi putut apărea şi coloniza Sistemul Solar.
♦ Publicat în:
Bogdan Mihai Bati
Krzysztof T. Dąbrowski
