Insula

de Marius Dichișan •

Ignorând mișcările piloților, Horea privea înainte, prin parbriz.
La dreapta, Teo stătea aplecat, cu nasul aproape lipit de geamul ușii. În stânga, Mara își ajustă centura în jurul armei ascunse în husa impermeabilă. Ceilalți doi soldați păreau că dorm.
La început, nu se văzu decât un zid compact de întuneric. Apoi, pe măsură ce ochii i se obișnuiră cu noaptea, Horea prinse conturul unei dâre argintii sub ei: luciul apei în lumina palidă a lunii.
Deodată, luminile se stinseră și cockpitul se scufundă în beznă. Pilotul împinse manșa în față, iar elicopterul coborî lin, alunecând deasupra suprafeței de argint, până când vibrația rotorului se schimbă într-un huruit mai domol.
Viteza scăzu, aparatul se stabiliză, iar deasupra ușii se aprinse un bec galben. În următoarea clipă, mecanismul cedă cu un sunet metalic și ușa culisă. Vântul rece năvăli înăuntru, purtând un miros de sare și alge. Soldații se îngrămădiră lângă ușă, fiecare strângându-și rucsacul la piept, și săriră în gol. Apa îi înghiți, trecându-le peste cap, rece și întunecată.
După ce trecu șocul impactului, mâinile li se mișcară automat spre comutatorul propulsorului subacvatic. Motoarele mici porniră cu un bâzâit abia auzit și umbrele lor se alungiră sub apă înaintând tăcut spre plaja din față.
Ajunși la mal, soldații ascunseră propulsoarele la marginea plajei, sub grămezile de lemne aduse de apă, după care se așezară în genunchi, despachetându-și armele din huse.
Horea apăsă cu un deget membrana transmițătorului fixat pe gât, iar dispozitivul îi transformă șoaptele în semnale audio clare în căștile echipei.
– Verificarea sistemului, șopti el. Sectorul este liber. Trecem pe frecvența pasivă.
Soldații confirmară pe rând, apoi Horea ridică o mână, cu două degete în față. Mișcarea însemna clar: înainte, încet.
Porniră cu grijă peste pietrișul care scrâșnea sub tălpi.
Teo, ultimul din flancul drept, se opri brusc și ridică pumnul închis. Echipa descinse la sol instantaneu, integrându-se în profilul neregulat al terenului. Cu o mișcare lentă a brațului, indică spre dreapta.
Horea își ajustă ochelarii de noapte și lumea se aprinse într-o nuanță verde, fosforescentă.
La trei sute de metri, în față, se distingeau contururile unei tabere: corturi camuflate, stive de cutii de muniție, siluete mișcându-se metodic în perimetru, cu puștile la piept. Nu erau singuri pe insulă.
Horea evaluă situația, înțelegând că planul inițial fusese compromis. Ocolul campamentului era singura opțiune viabilă — o rută cu un grad de dificultate ridicat, pe versantul stâng al crestei. Avea să fie mai greu, dar, cu puțin noroc, vor rămâne nedetectați.
Misiunea era clară: să ajungă la epava avionului, să recupereze pilotul – sau măcar corpul lui – și să șteargă orice urmă, fără niciun semnal, fără nicio transmisie.
Statul Major evaluase oficial riscul la zero. Dacă erau descoperiți, nimeni nu avea să admită existența lor. Extracția era fixată pentru zorii celei de-a treia zile, în apele internaționale.
– Ocolim prin sectorul nordic, transmise el, arătând direcția cu mâna dreaptă.
Terenul se înclina tot mai tare, până când și Horea fu nevoit să admită că devenise un urcuș dificil. Poteca șerpuia printre stânci și gropi, unde apa sulfuroasă ieșea din pământ, lăsând un miros greu în aer. Lumina zorilor, strecurată prin coroanele dese, îi ajungea cât să vadă la câțiva pași înainte. Înainta încet, calculat, punând fiecare picior cu grijă și oprindu-se din când în când să asculte. Alungă cu o mișcare norul de insecte ce-i roia în jurul capului, în timp ce încerca să-și țină în frâu respirația.
Dragoș se opri, privind înainte. Fața ascuțită, cu nasul curbat deasupra gurii subțiri, părea mai trasă decât de obicei, oboseala tăindu-i șanțuri adânci pe obraji. Pleoapele i se strânseră peste irisul albăstrui, până ajunseră două fante. Apoi, sniperul îi căută privirea lui Horea, își duse două degete la ochi și arătă înainte.
Întorcându-se în direcția indicată, Horea scrută pădurea, lăsând privirea să alunece peste copaci și tufe, în căutarea unei mișcări, a unei forme care nu aparținea locului. Ochii și urechile nu-i dădeau nimic concret, dar mușchii, ceafa, fiecare fibră din corp îi spuneau altceva. Strânse mai tare mânerul shotgunului și rămase nemișcat, pregătit pentru momentul în care inamicul din față avea să prindă contur. Horea așteptă câteva secunde, dar pădurea rămase nemișcată. Făcu un semn scurt spre flancuri. Radu se strecură spre dreapta, iar Adi spre stânga, fiecare dispărând printre copaci.
Chiar când se pregătea să se desprindă de trunchiul stejarului care îl acoperea, se auzi împușcătura. Întâi un pocnet sec, ca o lovitură de lemn în noroi, urmată după câteva clipe de ecoul detunăturii. Radu scoase un icnet și fu trântit pe spate de forța impactului.
– Contact! strigă Teo, dar vocea îi fu înghițită de bubuitul armelor.
Ploaia de proiectile se revărsă peste ei, acoperindu-i cu crenguțe și frunze sfâșiate. În dreapta, Adi se rostogoli într-o groapă, schimbând încărcătorul. O grenadă aruncată la plesneală detonă pe undeva în față, exact când HK416-ul lui Teo începu să scuipe plumbi. Din spate se auzi vâjâitul unui proiectil; două secunde mai târziu, versantul de deasupra lor explodă în lumina albă a unei grenade lansate de Mara. În haosul creat, doctorul lăsă lansatorul și se smulse din adăpost, aruncându-se spre Radu cu trusa medicală strânsă la piept.
La fel de brusc cum începuseră, rafalele încetară. Liniștea se lăsă peste versant, grea, plină de miros de praf de pușcă, transpirație, noroi și sânge. Echipa înainta încet, cu fețele încordate. Tocmai lăsaseră un om în urmă, cu șanse minime de supraviețuire, și deși doctorul le vorbise de sângerare internă, nimeni nu voia să renunțe la ideea de a-l recupera la întoarcere. Dădură și peste locul de unde fuseseră atacați: poziția era goală, doar urme de bocanci și tuburi de cartușe împrăștiate prin frunze. Nicio explicație.
În aceeași tăcere, continuară urcușul. Sunetele veniră pe rând: întâi rafale înfundate, apoi explozii și urlete, după care tăcere bruscă. Se lipiră de trunchiuri, căutând adăpost, scrutând pădurea. Horea le făcu semn să avanseze. Totul era nemișcat, chiar și păsările amuțiseră, ca și cum pădurea își ținea respirația. Când ajunseră într-o poiană cu arbuști, Teo șopti:
– Horea, vino aici!
Soldații se lăsară într-un genunchi, cu armele pregătite. Sub rădăcina unui copac doborât, un soldat săpa cu mâinile goale în pământul reavăn, ca un animal speriat. Avea părul roșcat, fața acoperită de sânge și uniforma sfâșiată la piept, iar privirea-i alerga haotic în jur. Nu reacționă la apropierea lor, părea că nici nu îi vede, ci se chirci, înghesuindu-se în gaura proaspăt săpată. Când Teo îi atinse umărul, omul tresări violent și se feri, ca și cum atingerea l-ar fi ars.
– Identifică-te! zise Horea.
Nu primi niciun răspuns. Bărbatul nu dădea niciun semn că ar fi auzit întrebarea. Epava avionului zăcea zdrobită de stânci, iar fuzelajul era rupt în două. Cockpitul rămăsese aproape întreg, dar gol. Soldații formară un semicerc și porniră cu armele ridicate, căutând urme. Teo îngenunche lângă resturi și fixă încărcături de C4 pentru distrugere. Horea cercetă avionul și descoperi cutia neagră în consola spartă. O băgă în rucsac și făcu o ultimă tură, cercetând atent locul prăbușirii.
Atunci observă două picioare ieșind de sub un tufiș. Făcu semn spre Teo. Împreună, traseră corpul pilotului afară. Mara se apropie, își puse mănușile și-l cercetă. Corpul era întreg, dar abdomenul îi fusese deschis brutal, iar tot ce era moale înăuntru dispăruse. În mijlocul frunții se căsca o gaură rotundă, de parcă fusese executat. Teo se întoarse și porni cu pași grei spre prizonier. Îl apucă de gât, ridicându-l ușor de la pământ. Roșcatul, care stătea legat de un copac, apatic, cu privirea pierdută în gol, nici măcar nu clipi.
– Cine a făcut asta? Voi? scrâșni Teo.
Horea interveni rapid, prinzându-i încheietura.
– Lasă-l, nu vezi că-i pierdut?
Explozia epavei sfâșie fuzelajul și o bună parte din stâncă, împrăștiind metal și piatră în toate direcțiile. Când praful se risipi, soldații se ridicară din ascunzișuri, tușind și scuturându-și colbul de pe echipamente. Porniră la vale. Erau încă în grafic. Elicopterul avea să apară abia dimineață, dacă până atunci cealaltă echipă nu le întindea o capcană. Prizonierul continua să se târască după ei, legat de funia lui Dragoș, cu privirea pierdută. Nu merseră mult până îi găsiră. Patru trupuri, împrăștiate printre tufe, toate cu abdomenul deschis și gol, executate în frunte ca și pilotul. Mara termină repede examinarea, fără să poată aduce vreo explicație nouă.
Dragoș își prinse arma de bandulieră și se apropie de cadavre.
– Nu e lovitură de sniper, e prea mică. Poate de pistol.
– Și nici n-a ieșit prin spate, zise Horea, aplecându-se asupra unuia dintre morți.
Mara îi răsuci capul ca să verifice. În clipa în care-i atinse craniul, osul se sparse, ca o coajă de ou. Din interior țâșni un fel de păianjen care se înfipse direct în pieptul ei, agățându-se cu ghearele și începând să roadă vesta de kevlar. Mara țipă și se ridică brusc, smucindu-se în toate direcțiile. Horea întoarse arma ca pe o bâtă și izbi creatura, smulgând-o de pe vestă. Lighioana zbură câțiva metri, apoi se întoarse fulgerător spre alt soldat. Shotgunul lui Horea spulberă arătarea, transformând-o într-o pată de carne.
– Ce mama dracului a fost asta? izbucni Mara, cu vocea tremurată.
– Creaturile astea le-au mâncat măruntaiele, zise Adrian.
Roșcatul începu să se zbată, trăgând disperat de funia lui Dragoș și urlând. În același timp, pielea celorlalte trei cranii începu să se onduleze. Armele se ridicară aproape simultan. Când noile creaturi eclozară, fură întâmpinate de rafale.
– Nu mai stați pe loc, plecăm, zise Horea.
Abia apucă să termine, că tufișurile din lateral se aplecară foșnind. Ceva alunecă afară și se opri la doar câțiva metri de ei. O siluetă joasă, lungă și anormal de plată alunecă afară, lipindu-se de sol. Pe spate, un strat de țepi negri vibrau ca niște antene la fiecare sunet. Sub ea, picioarele chitinoase, cu încheieturi bulbucate, se mișcau asincron. Din locul unde ar fi trebuit să-i fie fața, se extinse o trompă cu reflexii metalice. La fiecare pulsație, trei clești chitinoși ieșeau la iveală.
Nimeni nu mai îndrăznea să respire. Creatura se opri și, pentru o clipă, păru să se orienteze întorcând trompa spre ei, de parcă ar fi simțit căldura din piepturile lor. În clipa următoare, creatura atacă și-l doborî pe Teo la pământ. Rafalele izbucniră din toate părțile, dar proiectilele ricoșau din pielea ei, ca și cum ar fi lovit o armură. Trompa i se înfipse în plexul solar, străpungând vesta de kevlar și sternul ca pe un carton. Mâinile lui Teo se zbătură scurt, haotic, apoi rămase nemișcat. Animalul se smulse din trup și se aruncă spre următoarea țintă. Ridică trompa, cu cleștii lucind umezi în lumină, și se întoarse spre ceilalți, căutându-și următoarea victimă. Horea privea peste umăr, cu Mara sprijinită de el. Creatura reușise să-i sfârtece pielea înainte ca Dragoș să lovească trompa cu un glonț din arma de 50 mm, deturnând atacul. Doctorul își bandajase mijlocul în timp ce alergau, însă pierduse mult sânge și acum abia se mai ținea pe picioare. Animalul avea să-i ajungă din urmă imediat ce termina cu prizonierul. Mara se prăbuși în genunchi.
– Ridică-te, nu renunța acum. Soldat, în picioare! urlă Horea, cu vocea plină de panică.
Sunetul de crengi rupte și pași grăbiți veni din spate. Pe dreapta, Radu zăcea cu craniul spart și pieptul deschis. Din tufișuri se ivi creatura.
Horea o împinse pe Mara într-o parte.
– Fugi!
Ridică arma cu ultimele cartușe, pregătit să-și vândă scump pielea și să-i mai cumpere câteva secunde doctorului.
Înainte să apese trăgaciul, o lumină albă coborî din cer peste animal și îl înțepeni pe loc. Creatura se ridică încet de la pământ, suspendată parcă într-un cârlig invizibil, până dispăru. Horea căzu în genunchi, arma îi scăpă din mână. Nu înțelegea ce văzuse, dar faptul că nu mai trebuia nici să fugă, nici să lupte era suficient. Oboseala îl doborî. Mara se ridică într-un cot, palidă.
– Ce-a fost asta? șopti.
În spatele lor, aerul se ondulă și o formă umanoidă se materializă. Semăna cu un cavaler ieșit din alt timp, îmbrăcat într-o armură netedă, lucioasă, fără încheieturi vizibile. Nu avea arme, iar casca era perfect rotundă, ca un ou metalic. Mintea li se umplu brusc de imagini: o navă ciudată pe orbita Pământului, o senzație puternică de vină venită dinspre siluetă, o grădină zoologică în care specimenele erau adunate din lumi străine. Văzură creatura scăpând, capsula, avionul experimental intrând pe un traseu de coliziune, prăbușirea pe insulă.
Apoi apăru și o voce direct în creier:
„Trebuie să plecați. Voi detona insula, este contaminată.”
O imagine cu o explozie violentă le umplu mințile. Horea încercă să lege scena de ceva logic, dar silueta îi proiectă o nouă secvență: creaturile mici, ce eclozau din cranii.
,,Le-am distrus pe toate”, gândi Horea, reflex.
„Greșit”, veni răspunsul, însoțit de o hartă tridimensională în miniatură, plină de puncte mișcătoare care convergeau spre poziția lor.
Creaturile uciseseră toată fauna de pe insulă. Ideea că vor muri aici nu mai era doar o ipoteză.
„Voi repara greșeala”, spuse entitatea și întinse mâna, atingându-i pe piept, pe rând.
În jurul fiecăruia se formă o sferă transparentă, tremurândă. Horea și Mara se încordară, dar în clipa următoare entitatea, dispăru. În locul ei rămase o minge de lumină care începu să se dilate, devenind tot mai strălucitoare. Cerul erupse într-un val de lumină portocalie și albă, în timp ce un vuiet crescător îi izbi cu o frecvență dureros de ascuțită. Horea își acoperi urechile și închise ochii. Mara făcu la fel, simțind o presiune apăsând asupra tâmplelor.
Șocul exploziei îi smulse de la sol. Sferele ricoșară prin copaci, apoi fură aruncate peste apă de unda de șoc. Se rostogoliră pe suprafața mării, până când bulele se desfăcură brusc, iar apa îi înghiți. Horea se luptă să o țină pe Mara la suprafață, debarasând din tot ce-o trăgea în jos. Dădea din brațe metodic, doar atât cât să nu se scufunde. În spatele lor, insula ardea. La scurt timp, se auzi sunetul familiar al rotoarelor unui elicopter. Erau salvați, dar Horea știa că în curând avea de dat explicații. Trebuia să decidă: ce să scrie în raport? Ce poveste să inventeze?

♦ Publicat în:

ArtZONE SF 13/2026