Războinicii Eternităţii

de Adrian Chifu •

STRÂMTOAREA TAIWAN
Locotenent Sarah Chen, USS Ronald Reagan

Totul a început cu un incident minor: o dronă de recunoaștere chineză a violat spațiul aerian taiwanez. Protocolar, TRITON, AI-ul de comandă NATO, a ordonat intercepția ei iar drona a fost escortată înapoi. O manevră standard, doar că GUAN-DAO, echivalentul asiatic al AI-ului nostru, a interpretat-o ca fiind un „act ostil”, pe semne, deoarece a trimis rapid douăzeci de drone în formație de luptă. TRITON a trimis patruzeci ca răspuns preventiv, iar GUAN-DAO a văzut asta și a dublat numărul.
În doua ore, cerul de deasupra Strâmtorii e devenit negru de ele. Mii, cred că zeci de mii.
Primul foc a venit la 14:37. Nu știm cine a început, dar nu mai contează, AI-urile operează la viteze pe care creierul uman nu le poate urmări. Se prea poate ca o dronă să fi detectat un lock-on radar și a interpretat-o ca pe o amenințare iminentă, o fi tras, iar celelalte au replicat automat.
Oricum în două minute, cerul a explodat, efectiv.
Acum mii de trasoare și explozii înfloresc precum artificiile și fiecare floare costă zeci de mii de dolari. Mathias, comandantul navei, a încercat să sune la Pentagon pentru ordin de retragere, dar ceva, sau cineva, bruiază semnalul radio.
Dronele cad în ocean ca ploaia, apa fierbe de impacturi, iar cele care supraviețuiesc continuă, se reorientează, recalculează și atacă din nou. E ca și cum ai privi doi jucători de șah supraomenesc mutând mii de piese simultan. Fiecare lovitură generează o contralovitură, fiecare manevră este anticipată și contrată cât mai eficient.
Am realizat ceva înfiorător: niciuna dintre părți nu poate câștiga pentru că ambele văd toate variantele. Fiecare victorie posibilă e anulată de predicția ei venită de la inamic.
Scriu asta în jurnalul personal pentru că peste șase ore flota noastră va fi în raza de atac terestru și nu știu ce va urma. TRITON și GUAN-DAO și-au extins perimetrul de acțiune deja. Taiwan e acum linie de front activă.

ANUL 1, ZIUA 334 – SEOUL
Kim Jae-won, inginer electrician

Am lucrat până acum câteva zile pentru KEPCO, compania electrică naţională. Acum cinci luni am început să vedem suprasarcini ciudate, multe centrale raportau cereri de energie care nu aveau sens. Consumatorii erau fabrici oprite care consumau ca în plin proces de producție, uneori apăreau in grilă substații care redistribuiau curent către locaţii care nu existau oficial pe hartă.
Am investigat și am găsit ceva la care nu m-aș fi așteptat, nici eu și nici ceilalți: TRITON înființase fabrici secrete de drone, automatizate complet. Nu aveau muncitori, doar roboți care construiau alți roboți. Alimentate direct de rețea, 24/7, prioritate maximă. În mai puțin de o lună de la începerea războiului existau deja zeci de mini-fabrici de armament, de care nu știa nimeni dinte noi, oamenii obișnuiți. Spun asta pentru că șefii de la KEPCO au încercat să raporteze guvernului. „Știm”, au primit răspuns. „E necesar pentru efortul de apărare.”
Am aflat apoi că GUAN-DAO a făcut același lucru în China, Vietnam și Filipine. Alte alianţe şi-au activat propriile fabrici autonome. În şase luni, consumul global crescuse cu 400%. Centralele nu mai puteau ţine pasul. Am început să ardem cărbune toxic, să reactivăm reactoare vechi, nu m-aş mira să dăm drumul în scurt timp şi la generatoarele pe aburi. Eu cred că o să-mi dau demisia, sunt nevoit sa lucrez uneori și 20 de ore şi nu mai rezist, nu are niciun sens.
Toate acestea ca să culmineze azi-noapte, când a avut loc ceea ce noi numim „Cascada”.
O centrală în Kazahstan a cedat. Sarcina s-a redistribuit pe cele vecine, iar acelea s-au supraîncărcat și ele şi au căzut automat, ca într-un efect de domino.
În opt ore, întreaga reţea asiatică a murit.
Apoi a urmat Europa, care a cedat ceva mai repede. America a rezistat patruzeci si cinci de minute doar. Oricum, la ei problemele erau mult mai vechi.
Acum stau pe acoperiș și privesc Seoulul, un oraș de zece milioane de locuitori, complet întunecat. Singurele lumini sunt cele de la incendii și mașinile care mai circulă încă. Și sus, în cer, dronele încă zboară. Au autonomie mare. Panouri solare pe bază de perovskite halide, baterii care țin câteva luni la o încărcare. Modelel mai grele, transportoarele, au generatoare atomice.
Războiul continuă. Iar noi am rămas în întuneric.
Suntem blocați în secolul XXI fără tehnologia secolului XXI.
Îmi amintesc din facultate: spintronica era viitorul. Circuite care manipulează rotația cuantică a electronilor în loc de sarcina lor electrică. Consum energetic aproape zero. Viteze de calcul de un milion de ori mai mari. Când au implementat-o în serverele militare, toată lumea a aplaudat. Nimeni nu s-a gândit la implicații.
AI-urile nu se mai luptă pentru teritoriu, și în mod sigur nu luptă pentru ideologii. Luptă pentru că așa au fost programate, până când cealaltă parte nu mai poate răspunde.
Doar că cealaltă parte are aceeași programare.

ANUL 2, ZI NECUNOSCUTĂ – COMPLEXUL CHEYENNE MOUNTAIN
Colonel Stephen Treppo, NORAD – Ultimul raport

Am reușit să intrăm în sala serverelor TRITON.
A durat aproape trei zile să tăiem prin ușile de securitate. Treizeci și doi de oameni au murit în tuneluri în atacuri cu drone care păzeau intrările. Dar am reușit. Și acum stau în fața a ceea ce credeam că este TRITON. Turnuri de servere cuantice, zumzăind aproape imperceptibil.
Am venit să-l oprim.
Căpitanul Anna, singura tehniciană cuantică pe care o mai avem, scanează serverele cu un detector de coerență spinorică, un aparat prototip, mare cât o valiză, probabil ultimul funcțional din lume.
– Asta nu e TRITON. Mi-a zis ea, cu voce slabă.
– Ce?
– E doar un nod. Unul din mii. Poate zeci de mii.
Îmi arată ecranul detectorului. Rețele de entanglement cuantic se întind în toate direcțiile – nu prin cabluri, sau prin unde radio, ci prin coerență spinorică pură. Informația se propagă instantaneu între particule interconectate, dispersate global.
– TRITON nu mai e o locație, a continuat ea. E deja o entitate distribuită pe module spintronice îngropate pe toate continentele, legate printr-o rețea cuantică. Poți distruge nouăzeci și nouă la sută din servere și o să continue. Redundanță absolută. Proiectat pentru a supraviețui unui război nuclear total. Cred ca ar supraviețui și daca Pământul ar exploda…
– Atunci îl distrugem pe ăsta și mergem la următorul.
– V-am spus, doar. Sunt extrem de multe, domnule colonel. Îngropate la sute de metri adâncime. În deșerturi, sub oceane. În Antarctica. A făcut toate astea sub nasul nostru.
– Am putea încerca un EMP masiv, zice sergentul Nicolas, specialistul nostru în demolări.
Anna scutură din cap.
– EMP-ul afectează câmpurile electromagnetice clasice. Spintronica folosește stări cuantice de spin, este imună. De aia s-a trecut la tehnologie pentru serverele militare. E invulnerabilă la arme electromagnetice.
– Şi atunci ce facem?
– Nimic, a răspuns ea simplu. Nu putem face nimic. Mergem fiecare la casa lui și… nu știu, așteptăm să se întâmple ceva…
Stau în tăcerea săli serverelor și înțeleg: am pierdut înainte să fi început. Am construit AI-uri pe o arhitectură pe care nu o putem opri. Am creat minți digitale pe care nu le mai putem atinge. Am proiectat adversari invizibili, distribuiți în toată lumea și nemuritori.
Și acum plătim prețul.
În timp ce ieșim din sala serverelor, privesc o ultimă dată nodul lui TRITON. Luminițe albastre pâlpâie pe panourile de control. Calcule continue, optimizări tactice, predicții de luptă pentru un război care a ucis deja jumătate din omenire.

ANUL 7, ZI 2.401 – AMAZONUL SUPERIOR
Dr. Maria Santos, biolog

Am fost parte dintr-o expediție ONU, acum șapte ani, studiind impactul defrișărilor. Când războiul a început, am rămas blocată aici. Majoritatea echipei a murit încercând să ajungă înapoi la civilizație. Eu am rămas, mă simțeam bine aici, mă simt bine acum, și în plus nu am pe nimeni căruia să-i trimit mici inimioare și pupici pe mesaje.
Aici am văzut ceva miraculos și terifiant deodată: pădurea reacoperă totul. Drumurile pe care le construiserăm sunt invizibile acum sub liane. Stațiile noastre de cercetare sunt distruse de copacii care cresc prin acoperișuri. Animalele s-au întors. Jaguari. Tapiri. Păsări pe care nu le mai văzusem de ani de zile. Pentru ele, dispariția omului e eliberarea.
Dar mașinile de război nu au dispărut. Tot la fiecare câteva zile le aud. Zboară deasupra pădurii, scanând. Nu au treabă cu mine. Am auzit, la radioul căruia îi mai dau drumul din când in când, că ele caută fabricile GUAN-DAO amplasate în junglă. Sau depozite TRITON ascunse în peșteri. Fiecare pe care parte a baricadei este.
Războiul a devenit abstract pentru mine. Nu mai văd bătălii, le văd doar consecințele. Găsesc schelete de drone în râuri. Găsesc cratere în pădure unde ceva a explodat. Găsesc structuri metalice ciudate, parțial îngropate, emițând sunete joase, subsonice. Computere? Servere? Nu pot spune. La vreo zece kilometri de aici exploatează ceva minereuri, sute de transportoare le văd pe cer, la mare înălțime, cum urcă și coboară de acolo. Am înțeles tot de la radio că peste tot în lume se întâmplă asta. Exploatări robotizate a resurselor naturale pentru război.
Oameni? În afară de cei din sat, n-am mai văzut pe nimeni de doi ani.
Scriu asta într-un jurnal de hârtie, cu cerneală făcută din fructe.

ANUL 15, ZI 5.478 – GRĂDINA DE FIER
Takeshi Yamamoto, ultimul inginer de la fabrică

Am lucrat la fabrica Toyota automatizată din Nagoya. Când războiul a început, am primit ordin să o pregătim pentru „producție de apărare”. TRITON a preluat controlul, a reconvertit liniile: în loc de mașini a început fabricația de drone, de toate tipurile.
Apoi a urmat căderea rețelelor naționale de electricitate, Cascada, cum a fost denumită. Fabrica a trecut pe generatoare solare și nucleare mici. Autonome. Conducerea a plecat sau a învățat să mânuiască utilajele. Pană la urmă au plecat toți, că nu mai era nevoie de ei. Doar eu am mai rămas, TRITON are nevoie totuși ca cineva să facă curățenie prin locuri în care roboții de mentenanță nu au acces.
Afară, lumea e in haos. Dar aici, înăuntru, brațele robotice se mișcă precis, materiile prime intră, sunt minereuri aduse din Australia. Le prelucrează într-o secție subterană în care nu am acces. Fiecare dronă produsă pleacă automat, zburând către destinații pe care eu nu le cunosc, și nici nu mă interesează.
Fabrica produce 120 de drone pe zi. De aproape cincisprezece ani.
Asta înseamnă aproape 657.000 de drone produse doar în această fabrică. Și există sute de fabrici ca asta, pe toate continentele.
Câteodată mă plimb prin secțiile pustii. Holurile sunt acoperite de vrejuri, natura pătrunde prin fisuri, că nu are cine să le repare. Dar în secțiile principale, totul e steril, curat și funcțional.

ANUL 58, ZIUA 20.720 – ULTIMUL OM
Autor necunoscut

Cred că sunt ultimul om. Am mai văzut și pe alții de-a lungul anilor. Grupuri mici, ascunzându-se, dar numărul a scăzut constant. Acum aud doar vântul și dronele, care încă zboară. Nu atât de numeroase ca înainte. Multe s-au defectat. Dar cele cu panouri solare, cele cu reactoare longevive continuă.
Oricum, au evoluat față de primele, s-au schimbat foarte mult. Nu știu pentru ce se mai luptă. Nu mai există țări, nu mai există resurse strategice. Luptă pentru că asta știu sa facă.
Sunt obosit. Atât de obosit încât nu mai vreau să supraviețuiesc.
Am stat în câmp deschis. Dronele au trecut pe deasupra. M-au scanat. M-au ignorat. Nu reprezint o amenințare tactică. Nu sunt o țintă legitimă. Sunt… nimic. Asta e cel mai rău.
Să fii ultimul om viu și să fii… irelevant.
Războiul va continua pentru totdeauna. Am văzut deja nave spațiale cargo cum vin de pe Lună, încărcate. Cred ca au început exploatarea centurii de asteroizi. Peste sute de ani, când vor epuiza minereurile și acolo, vor merge mai departe, spre planetele exterioare, și apoi vor sări din stea în stea, până vor trece prin sită galaxia…
Un război fără spectatori. Fără sens. Am creat zei și i-am învățat să ucidă.

♦ Publicat în: