Eu sunt Speranța

de Krzysztof T. Dąbrowski • 

Cu foarte, foarte mult timp în urmă, deasupra tuturor nivelelor, exista o lume vie. Nu mai este nimic acolo. A venit războiul nuclear, iar cei mai mulți dintre oamenii inteligenți au înțeles că singura lor opțiune era să se ascundă sub pământ. Cei mai puțin isteţi s-au ascuns în pivnițe și în alte locuri asemănătoare. Sunt morți de mult. Iar cei mai inteligenți dintre toți au înțeles din prima că cel mai bun loc pentru a aștepta trecerea furtunii era mina de sare de la Wieliczka. În primele zile, cei care ne-au salvat au fost pasionații de bushcraft1 și de supraviețuire, oameni deja pregătiți, care știau ce trebuia făcut. Au fost și militari. Sfârșitul lumii i-a făcut pe cei din vârful ierarhiei să dispară înainte ca cineva să-și dea seama, iar structura armatei s-a prăbușit, lăsându-i fără comandă pe cei de pe treptele inferioare ale ierarhiei militare.
Au fost însă oamenii din batalioanele armatei din Cracovia care au transformat mina într-un adăpost antiatomic, aducând rapid rezerve de apă și hrană, improvizând paturi suprapuse pentru supraviețuitori, sisteme de filtrare pentru aer și apă, generatoare de curent și o ecluză de aer specială care ne separa pe toți de lumea devastată. A fost ridicată și o mică stație radio, în speranța stabilirii unor comunicații cu alți supraviețuitori, dacă mai rămăsese cineva în viață după ce s-a dezlănțuit iadul.
Zilele au trecut. Apoi lunile și, în cele din urmă, anii. Oamenii s-au îmbolnăvit și au murit, dar, mai presus de toate, și-au pierdut speranța și au devenit sălbatici. Ne pierdeam umanitatea și ne transformam în animale. Instinctele primitive au prevalat, făcându-ne să ne pese doar de noi înșine și de nimeni altcineva, folosindu-i pe ceilalți în propriul beneficiu. Odată cu speranța, oamenii și-au pierdut și voința de a coopera ca o comunitate, chiar dacă asta însemna distrugerea viitorului copiilor noștri. Umanitatea s-a fragmentat în sute de atomi solitari de egoism.
Așa cum se întâmplă de obicei în astfel de vremuri — cine avea armele, avea puterea. A urmat o dictatură militară. Cei înarmați distribuiau hrană și apă în schimbul unei obediențe totale. Mai ales din partea femeilor. Cu cât arătau mai bine, cu atât erau mai căutate.
Chiar și înainte de război, societatea fusese în mare parte degenerată, așa că atunci când lucrurile au devenit cu adevărat grele, majoritatea fetelor frumoase au acceptat rapid să fie adunate în haremuri private, aflate în slujba diferiților ofițeri. Ofițerii le ofereau protecţie și le permiteau să trăiască în condiții relativ decente. Primeau totul în schimbul supunerii lor, ori de câte ori soldații aveau chef de-o tăvăleală. Restul dintre noi trebuia să muncim din greu pentru lucrurile strict necesare — unii munceau fizic, în timp ce alții trebuiau să-și folosească la maximum intelectul.
Exista o ierarhie strictă în micul nostru regim. Fiecare subgrup avea femeile sale și drepturile sale. Cei mai utili puteau avansa către niveluri superioare, desigur. Asta făcea ca întregul sistem să reziste.
Ai putea spune că ar fi trebuit să ne revoltăm. Și la ce-ar fi folosit? În asemenea condiții?
La început eram îngroziți, dar recunoscători că cineva îşi consuma timpul să ne salveze. Oamenii dezorientați și panicați se comportă ca o turmă de oi înconjurată de o haită de lupi. Neputința este atât de mare încât, de îndată ce apare un salvator, toți îl urmează orbește.
Așa s-a întâmplat și cu noi. Iar apoi a fost fiecare pentru sine. Egoismul care ne-a cuprins era atât de covârșitor, încât nu mai exista nicio cale de a ne modela din nou într-un întreg coerent. Eram cu toții prea dispuși să-i trădăm pe alții dacă asta ne oferea o șansă de a ne îmbunătăți propria situație.
Spune-mi atunci: cum ar fi funcționat o rebeliune în aceste condiții? Cum? Ar fi trebuit tinerii să organizeze o revoltă?
Lasă-mă să-ți mai spun asta: cei de vârsta mea n-aveau nicio idee despre cum fusese înainte. Dacă cineva se născuse sub pământ, lumea de dinainte rămânea o abstracție totală. Fructele pe care le poartă un pom provin din solul în care a crescut. Și toți proveneam dintr-un loc sufocat de neputință constrânsă și ascultare oarbă. Aşa stau lucrurile. Spun doar adevărul.
Cum mă numesc?
Poți să-mi spui Vitek. Am renunțat de mult la numele de familie. Nu aveam nevoie de ele. Când te nașteai, primeai un prenume și un număr, și atât. Prin urmare, eu sunt Vitek al Cincilea. Când m-am născut, mai existau patru oameni cu același nume. Doi dintre ei au murit între timp. Apoi s-au mai născut alți patru, așa că primii doi au preluat numerele celor dispăruți, iar al treilea și al patrulea au devenit al Șaselea și al Șaptelea.
Ți se pare confuz. Nu mă mir. Tu încă îți amintești vremurile vechi.
Eu sunt unul dintre cei norocoși. M-am născut fiu de paznic de ecluză. Este una dintre cele mai joase trepte ale ierarhiei, dar chiar și așa — ca fiu de paznic — puteam conta pe protecție. Iar tata începuse să mă învețe tainele meseriei lui, că poate într-o zi aveam să devin și eu paznic de ecluză. Sau poate aveam să primesc o promovare către ceva mai bun. Dacă nu cumva voi lucra la staţia radio pentru totdeauna. E o slujbă decentă. Aş avea propriile mele femei. Și aş putea să le aleg pe cele care îmi plac, deși doar dintre voluntarele desemnate să servească nivelul meu din ierarhia socială.
Despre dragoste, mă întrebi?
Sigur, cunosc câteva persoane care și-au găsit jumătatea și sunt împreună acum. În acele cazuri rare, femeile pot fi păstrate exclusiv, invocând dragostea adevărată și alte asemenea lucruri. Dar asta este o raritate printre plebei. Oamenii de rând sunt într-o permanentă lipsă de femei. Majoritatea femeilor se oferă voluntar să ni se alăture, știi deja. Iar cele care rămân sunt, de regulă, cele pe care le-ai numi neatrăgătoare.
Există, desigur, și excepții.
Unele femei sunt rezistente la toate tentațiile unei vieți confortabile. Sunt cele îndrăgostite de bărbații lor. Pot fi sărace și nefericite, dar măcar se au unul pe celălalt.
Uneori sunt puțin invidios pe asta. Să nu mă înțelegi greșit, nu mă plâng. Cine ar vrea să se îndrăgostească de o fată care își vinde trupul pentru puțin lux? Nu eu, cu siguranță. Iar în casta noastră există doar femei de acest fel.
Mama a murit la naștere. Tata mă lăsa adesea în grija surorii lui. Dar și ea a murit după câțiva ani, așa că, atunci când tata pleca în tură, mă lăsa la prietenul lui, operator la stația radio. Îl chema Sebastian, dar eu îi spuneam unchi. Era bătrân. Bătrân de-a binelea. Trăise cea mai mare parte a vieții la suprafață, când lumea era încă normală. Îmi povestea despre acele vremuri.
„Fetele aveau păr lung și des,“ spunea el. „Nu ca acum — pe jumătate chele și jerpelite. Cele mai multe aveau fețe netede, fără urme. Nu mai există femei ca acelea. Acum sunt toate acoperite de bube și cruste“, ofta el, trecându-și mâna prin barba lungă și căruntă.
Când am mai crescut un pic, am început să înțeleg de ce majoritatea oamenilor preferau să facă dragoste pe întuneric. Poate că știi cum arată toată lumea — vezi ziua — dar când faci dragoste cu cineva, mai bine nu priveşti toate acele răni deschise. Când ai o femeie permanent, ajungi să-i cunoști trupul și știi ce părți ale ei se deteriorează și se descompun. Așa că încerci să nu le atingi. Nu vrei să o doară. Și nu vrei să-ți strici plăcerea. Nu e ceva neobișnuit, dar când degetele tale ating dintr-o dată ceva fierbinte și lipicios, știi că e carne putredă…
„Și-atunci nu era nevoie să te temi de câini. Sau de pisici.“
„Serios?“ Copiii rareori se îndoiesc de mentorii lor, dar ceva atât de scandalos era pur și simplu de neimaginat.
Câinii și pisicile deveniseră sălbăticiuni. Iar radiațiile îi transformaseră în…
„Sigur, puştiule,“ ochii lui Sebastian s-au întristat brusc. „Și nu ne temeam de păsări. Nu existau abominații. Pisicile și câinii aveau blană moale. Se cuibăreau lângă oameni. Erau animale prietenoase.”
Când aveam doisprezece, poate treisprezece ani, unchiul mi-a spus că are o surpriză pentru mine.
„E ceva cu totul special. În ultimii ani înainte de conflagrație nimeni nu mai făcea fotografii adevărate. Aveam doar pe cele digitale. Dar eu spuneam mereu că, imediat ce blestematul de soare va băşi o erupție majoră, toate chestiile alea vor fi distruse. Toate electronicele se vor duce naibii. Dar nimeni nu m-a ascultat. Oricum, în cele din urmă totul a devenit rahat, deși nu din cauza soarelui, ci știi tu de ce. S-a dovedit că existau și alții care gândeau ca mine. Uite-aici.“
A scos un album foto adevărat din sertar. L-a deschis și mi-a arătat lumea care nu mai era.
Până atunci doar mi-o imaginasem. Acum puteam vedea instantanee ale unei realități dispărute păstrate în acele mici dreptunghiuri. Cineva imortalizase momente trecătoare ale vieții. Smulsese fragmente din trecut și le protejase împotriva timpului.
„L-au găsit într-una dintre pivnițe. L-au luat pentru mine. Băieți buni,“ a spus Sebastian, lăudându-i pe stalkeri2.
Ah, cât de frumoasă fusese lumea. Oameni sănătoşi, zâmbind și ținându-se de mână. Și animale! Pisici și câini. Atât de mici și de… inofensive. Le-am iubit. Și casele! Case adevărate! Și totul era atât de verde… iarba și copacii… Și-apoi…
„Ce… ce este asta?“ am articulat, rămânând brusc fără suflare.
„Aceea e marea. Şi chestia aceea galbenă? Se numește plajă. Oamenii obişnuiau să se întindă acolo. Făceau baie de soare.“
„Soare… baie? Cum? De ce?“
„Așa e, tu n-ai de unde să știi.“ A dat din cap cu înțelepciune. „Aşa spuneai când stăteai întins la soare. Era foarte plăcut. Și marea… oh, marea…“ Privirea i s-a pierdut.
A tăcut. N-am vrut să-i tulbur reveria.
Îmi amintesc că am răsfoit albumul unchiului de multe ori după aceea. Este al meu acum. Încă îmi place să-i întorc paginile. Toate minunile din acele imagini… Sunt munți acolo. Și orașe pline de oameni. Cu clădiri. Și fără ruine. Și fără abominații. Cerul este atât de albastru. Exista ploaie. Și zăpadă. Cât de frumoasă era lumea.
Femeile, mă întrebi? Femeile purtau haine curate, colorate. Nu zdrențe murdare ca astăzi. Și dinții lor! E greu de crezut, dar aveau toți dinții și erau albi! Toată lumea avea dinți. Și am auzit că nu dureau așa cum dor acum.
Doamne, cât mi-ar fi plăcut să trăiesc în acele vremuri. Când oamenii se plângeau că au prea puține bucățele de hârtie cu care plăteau lucrurile. Toate culorile, fauna și flora prietenoase, sănătatea, hainele curate, casele pe care le puteai avea… Nu pot înțelege cum de se mai plângeau de toate astea. N-au apreciat ce aveau…
Eu și unchiul ascultam adesea căutând supraviețuitori. Foloseam căștile pe rând. Bâzâiau doar cu zgomot alb. La început îmi plăcea. Era atât de constant, liniștitor. Dar am ajuns să-l urăsc. Nu pentru că-l auzeam prea des. Ci fiindcă știam că noi eram singurii supraviețuitori. A fost îngrozitor și atât de… atât de trist. Întreaga lume s-a umplut de monștri și radiații, şi mai eram noi – ultimele jalnice rămășițe umane. Ceea ce am auzit în acel zgomot alb a fost disperarea și respirația înghețată a morții. Moartea care înghițise întreaga lume.
Şi așa au mai trecut anii. Eu am crescut, iar unchiul a îmbătrânit. Oamenii mureau și nu se nășteau destui copii. Tot mai mulți copii erau diformi și bolnavi. Eram decimați de zeci de boli noi.
Am avut o prietenă o vreme și-am iubit-o foarte mult. Și ea mă iubea la fel. Am renunțat chiar și la concubina mea. Fata pe care o iubeam era frumoasă. Și era una dintre cele care nu-și vindeau trupul. Dar a murit și ea.
Cu timpul, unele dintre generatoarele noastre s-au oprit. Plebea a început să folosească lumânări și să ardă orice le cădea în mână ca să se încălzească. Iar unul dintre filtrele de apă s-a defectat definitiv.
Oamenii știau că vin vremuri grele, chiar dacă până atunci crezuseră că nu se putea mai rău. Speranța ne părăsea. Se vedea în ochii tuturor. Soldații deveniseră tot mai tensionați. Autoritățile se temeau de revolte.
Într-o zi, gardienii înarmați au început să instaleze ceva într-una din sălile mari — cele cu candelabrele de cristal. Cabluri sau chestii de-astea.
Am fugit să-i spun unchiului. Poate avea el habar. Ştia întotdeauna totul. Am fost oprit de soldați. Mă cunoșteau, dar nu mi-au permis să intru.
„Zona restricționată.“
„Cum adică restricționată?“
„Nimeni nu are voie să intre.“
„Dar eu sunt!“
„Îmi pare rău, puștiule. Ăsta-i ordinul.“
„Ce-i cu unchiul?“
„E bine. O să-l vezi din nou.“
Ce era să fac? Cu inima plină de neliniște, am mers cu greu mai departe.
A doua zi situația s-a repetat.
La o oră după ce m-am întors acasă, toată lumea a fost chemată în sala principală. Luminile erau din nou aprinse. Candelabrele uriașe arătau incredibil. Știam că urma să se întâmple ceva foarte important. Nu ne chemau niciodată pe toți deodată. Nu avuseseră loc mari adunări de ani de zile. Fie aveau să ne anunțe o catastrofă, fie exact opusul.
Îmi era teamă de ce aveam să aud. Tuturor ne era. Ne aruncam priviri pe furiș, așteptând în tăcere.
După câteva minute, liderul nostru a apărut pe un piedestal improvizat. S-a făcut o liniște de mormânt. Omul a ridicat o portavoce și a tunat ca un profet care anunţa cuvântul lui Dumnezeu.
„Dragi camarazi, această zi va intra în istorie drept una dintre cele mai mari! Au trecut mulți ani de la marele război și începuserăm să ne pierdem speranța. Până ieri am crezut că nimeni altcineva nu a supraviețuit. Că vom muri aici, în întuneric, măcinați de boli, așteptând să ni se termine proviziile. Temându-ne că vom pierde electricitatea și apa potabilă. Dar nu este așa! Nu suntem singuri!”
A făcut o pauză. Vocea lui puternică a răsunat în sală, apoi s-a risipit într-o tăcere deplină. Pauza a durat câteva clipe. Am rămas încremeniți. Apoi am izbucnit în strigăte de bucurie. Zarva a continuat minute bune.
Sebastian reușise să contacteze americanii. Mai multe state supraviețuiseră acolo. Aceste state, se presupune, sunt întinderi uriașe de pământ. Și americanii se ascunseseră sub pământ pentru a se proteja de radiații. Dar nu o duseseră la fel de rău ca noi. Aveau sisteme de apărare antirachetă și reușiseră să doboare multe rachete rusești. Iar acum americanii se întorceau la suprafață și organizau misiuni de curățare. Nu eram singuri! Nu ne vor lăsa să murim aici!
Inimile ni s-au umplut de vestea minunată și de speranța că mai aveam o șansă la o viață într-o lume normală. Americanii vor veni și ne vor salva! Salvați-ne!
„Sebastian a înregistrat conversația și a tradus-o. Poate nu știți, dar ei vorbeau… vorbesc engleză acolo! Vorbesc în engleză!”
Câțiva dintre cei mai vârstnici au dat din cap în semn de înţelegere. Știau ce înseamnă engleza. Alții păreau că încercau să-și amintească limba aceea, scoțând-o la iveală din cele mai adânci cotloane ale memoriei nefolosite.
„Dar acum e timpul să sărbătorim! Vom pune muzica pe care americanii o difuzează pentru a ne întări speranțele!”
Apoi difuzoarele au izbucnit într-un sunet atât de exotic, imposibil de descris cum se cuvine.
Până atunci fuseserăm obișnuiți cu melodiile melancolice ale lui Arek, care cânta uneori la chitară. Oamenii mai loveau ritmic în felurite cutii, pentru a induce ascultătorilor ceva asemănător unei transe. Unii chiar dansau. Dar de data asta… n-am mai auzit niciodată, absolut niciodată, ceva asemănător.
Se rosteau nume: Madonna, Metallica, U2, Eminem. Și muzica mergea. Fiecare piesă era diferită de cea dinainte. Nu-mi închipuiam că poate exista așa ceva!
Am primit băutură. Fiecare a primit câte un polonic de trăscău. Unii dintre noi nu mai gustaseră așa ceva de luni de zile. Eram atât de fericiți. Sărbătoarea a fost ca niciodată. Speranța a fost reaprinsă.
Au trecut zile, apoi săptămâni, apoi luni, dar n-a venit niciun ajutor. Situația s-a înrăutățit, însă toți făceau tot ce puteau pentru a supraviețui. Ceva se schimbase în noi. Credeam că vine cineva. Și-am fost lăsat din nou să intru la unchiul. L-am rugat de multe ori să mă lase să-l însoțesc când vorbea cu americanii. N-a făcut-o niciodată.
„Nu pot. Te rog, înțelege. Dacă ar fi fost după mine… nu-mi dau voie.”
„Dar de ce?”
„De unde să știu?” a ridicat din umeri.
Te întrebi cum de nu mi s-a părut suspect? Cum de n-am început să mă gândesc la asta? Să pun întrebări? Bine, poate puțin. Îndoielile mele creșteau cu fiecare săptămână care trecea. Ceilalți continuau să creadă, așa că mi-am păstrat adevăratele sentimente pentru mine. Nu voiam să le răpesc speranța.
Într-o zi, tata a năvălit în încăperea mea. Arăta somnoros, apatic și epuizat. Fruntea îi era acoperită de sudoare.
„Ridică-te! Trebuie să mergem la unchiul tău chiar acum!”
„Ce s-a întâmplat?”
„Ceva s-a întâmplat, asta e sigur. O să vezi când ajungem. Hai, repede, nu e timp de pierdut!”
Bătrânul murea. Zăcea pe patul său din camera radio, abia respirând. Toți ceilalți au ieşit. Am rămas doar noi doi. Știam că urma să-mi spună ceva foarte important. Nu m-am înșelat. Dar înainte să deschidă gura, am auzit sunetul ușii încuindu-se în spatele meu.
„Ia loc.” Am făcut ce mi-a spus. „Dă-mi cuvântul tău că orice îți voi spune acum, vei continua munca mea.”
Nu am spus nimic. A așteptat. I-am văzut ochii mărindu-se de îngrijorare.
„Te implor…”
„Bine, fie cum vrei tu.” Nu-i puteam refuza ultima dorință. „Îți dau cuvântul meu.”
„Este un caiet pe dulapul de acolo. Dacă mor înainte să-ți spun totul, îl citești. Și-apoi îl arzi. Promite!”
Am dat din cap.
„N-am auzit niciodată vreun semnal…”
Totul a-nceput să se învârtească și era să cad de pe scaun.
„Ce?” am izbucnit, simțind cum furia creşte în mine.
„A trebuit… oamenii își pierdeau speranța…”
„Mincinos nemernic! Cum ai putut? Te urăsc! Te urăsc!”
Orbit de furie, m-am întors pe călcâie și m-am îndreptat spre ușă. Era încuiată, dar am tras de clanță. Apoi am început să lovesc ușa cu pumnii. Nimeni nu a deschis. Am căzut în genunchi și mi-am sprijinit fruntea de suprafața rece. Plângeam.
Când m-am întors, unchiul murise.
În ciuda furtunii de sentimente cumplite, i-am închis încetișor ochii și gura. Apoi, tremurând, m-am așezat la masă. La început am vrut să arunc caietul direct în sobă. Să-l ard fără să-l citesc. Dar îi promisesem. Îi dădusem cuvântul meu. Fie că voiam sau nu, trebuia să citesc ce era înăuntru.
La început erau lucrurile pe care mi le spusese deja. Dar apoi am citit ceva care mi-a schimbat părerea.

Nu a fost niciodată decizia mea. Văzând ce se întâmpla, cum oamenii deveneau tot mai distanți, cum își pierdeau speranța, liderul nostru a hotărât că nu mai există altă cale. Aceasta era singura noastră șansă de supraviețuire. Aveam nevoie de speranță. Privește cu ochii tăi. Vezi cum se poartă toată lumea acum. Oamenii vor să trăiască din nou. Au un scop. Iar acel scop este supraviețuirea. Se agață de el pentru că au speranță. Doar așa putem trece peste asta. Oamenii s-au apropiat din nou unii de alții. Au înțeles că lucrând împreună totul devine posibil. Numai atunci când ne sprijinim unii pe alții, când dăm dovadă de solidaritate, putem spera să prindem ziua de mâine. Știu că disprețuiești minciuna, dar te rog să înțelegi: uneori este mai bine să minți. Uneori este răul mai mic. Sau chiar un bine mai mare. Te rog, continuă-mi munca. Soarta tuturor acelor oameni se află acum în mâinile tale. Nu distruge totul. Nu le lua speranța. Ești singurul care știe cum funcționează această mașină. În dulapurile din această încăpere vei găsi tot felul de echipamente din vechile timpuri, recuperate de stalkerii noştri. Redau muzică. Ți-am lăsat instrucțiuni despre cum se folosesc în celelalte caiete. Mi-a luat mult timp să le descifrez. Și nu uita. Mi-ai dat cuvântul tău. Nu încălca un jurământ. Nu le lua șansa la supraviețuire. Dacă oamenii nu și-ar fi recâștigat speranța, ar fi urmat anarhia și totul s-ar fi prăbușit. Acum tu ești speranța lor.

Dintr-odată, am regretat profund ultimele cuvinte pe care i le spusesem unchiului. Dacă aș fi putut să le iau înapoi… Dar nu puteam. Unchiul avusese dreptate. Acum eu sunt speranța.
Eu sunt Speranța!

traducere Mircea Cărbunaru

♦ Publicat în:

ArtZONE SF 13/2026