Planul de atac

de Bogdan Mihai Bati •

Mirciu scoase o oglindă pentru a privi peste tranșee câmpul de luptă. Nu apucă să vadă mare lucru până să-i fie spartă de un proiectil. Se uită către Ion.
— La dracu cu ei. Sunt tot mai buni.
Conflictul care începuse de pe orbită ajunse să fie o bătălie tip secol XX după intervenția Overlorzilor, care-și doriseră să transforme războiul ăsta într-o luptă la baionetă, așa că i-au bombardat pe toți cu explozii solare până li s-au prăjit toate echipamentele electronice. Deși armele rămase erau mult mai precise și mult mai puternice, erau din nou manevrate de om, adică supuse erorilor.
— Mirciule, zise Ion, io am un plan. Nu știu cât e de bun, dar măcar o sa avem șansa să mai ucidem niște lepre.
Cei doi se împrieteniseră din prima zi de antrenament, deși veneau din lumi total diferite. Mirciu, născut și crescut în Brașov, era fiu de profesor universitar, tatăl, și medic, mama. Decisese să urmeze cariera unuia dintre ei și ajunse lector înainte de invazie. Ion, în schimb, era neam de ciobani din generații uitate de vreme. Începuse de la o vârstă fragedă să cutreiere Apusenii cu oile. Din clipa în care s-au cunoscut, unul devenise creierul, iar celălalt mușchii, completându-se reciproc.
— Niciodată n-ai avut planuri bune.
— Dar… zise Ion, provocându-l să răspundă.
— Întotdeauna ne-am distrat ucigând multe jeguri.
— Așe că…
— Spune planul, insistă Mirciu, nu mă mai ține pe jar.
— Io spun să ne punem talentul de dansatori în folosință, începu Ion povestea. Îi prezentă ideea, se sfătuiră, se certară și se împăcară, apoi căzură de acord asupra întregului plan.
Așteptară să li se termine rondul, privind liniile inamice prin periscoape bine mascate, în căutare de victime pentru lunetiști. Fusese o noapte săracă.
— Haide să vorbim cu sergentu’.
— Dă-l în mă-sa! Nu trebuie să știe el tot ce facem, răbufni Ion.
— Știi bine că-i voi zice.
— D-apoi du-te și zî-i, dar nu mă târî și pe mine.
În timp ce Mirciu se îndreptă spre cortul în care era încropit cartierul general, Ion se întinse într-un hamac și-și aprinse o țigară.
— No ni tu mă la el ce be și io nu, zise când îl văzu pe Codruț. Mă Codrule, dă și mie o gură.
— De câte ori să-ți zic? Mă cheamă Codruț.
— Codruț erai acasă la mă-ta. Aici ești bărbat, nu diminutiv. Ți-i clar?
Deși începuse toată lumea să-i spună Codru, el tot insista să i se zică așa cum îl cheamă, Codruț. Nu spusese nimănui, dar numele era singurul lucru care-i aducea aminte de casă, care fusese nivelată în timpul bombardamentului orbital, și de familie, care-i fusese ucisă tot atunci.
— Nu-ți dau.
— Să ți-o bagi în cur, îi zise Ion, fără răutate.
Împărțeau mâncarea, apa și hamacele deja de trei ani, de când fuseseră puși să păzească intrarea sudică printre Carpați, așa că totul devenise ritualic între toți din companie. Nu puteau pune la suflet cuvintele camarazilor, câtă vreme faptele lor salvau vieți.
În timpul ăsta Mirciu ajunse la cortul sergentului și ciocăni.
— Dom’ sergent? Sunt Mirciu. Adică, soldat Mircea Boca. Permiteți o audiență?
Păși cu grijă în cort în urma invitației. Sergentul fusese profesor de sport înainte de război, condiția fizică și statutul de cadru didactic propulsându-l în gradul ce-l avea. Mirciu îi povesti planul și se pregăti să răspundă la întrebări.
— Ăsta cred că e cel mai prost plan al vostru. Idee mai stupidă, sincer, n-am auzit. De ce? De fapt, nici nu știu de unde să încep refuzul.
— Dom’ sergent, cred că e clar că noi vom face asta…
— Și că veți răspunde pentru toate faptele de cum se termină războiul. Nu e prima dată. Sper să vă întoarceți vii, nu pentru a o face iar, ci pentru că sunteți ai mei și vreau eu să vă omor la sfârșit cu mâna mea. De trei ori. Din cauza voastră…
— Ați albit. Da, dom’ sergent, știm. Vom face tot posibilul să ne întoarcem.
— Și să nu îndrăzniți să mai racolați pe alții, că nu mai aștept sfârșitul războiului și vă curăț pe loc.
Mirciu porni să-l caute pe Ion. Nu avea nimeni cortul lui. Te întindeai unde găseai un hamac gol. La câți mai rămăseseră, chiar dacă erau mai mulți ca numărul locurilor de dormit, nu era niciodată greu să găsești unde să te întinzi.
— Lasă-mă să ghicesc, îl întâmpină Ion. Ne-a urat succes.
— A zis că speră să supraviețuim războiului ca să ne poată pedepsi el.
— Cu un glonț în scăfârlie?
— Da, ca să i se descărunțească părul.
— Și de câte ori o să ne omoare?
— Trei.
— Dracu’ să-l tupăie. Trebuie să ne mai și distrăm, că altfel murim de plictiseală.
— Când ne apucăm?
— Codrule, tre’ să merem în misiune. Noi tri. Ordin de la dom’ sergent.
Nu-i credea. Toată lumea știa ce le poate pielea. În schimb, nimeni nu refuza o invitație din partea lor, pentru că se lăsa mereu cu multe victime în rândul javrelor.
— Dacă așa a zis, atunci așa facem. Dar trebuie să-mi zici Codruț.
— Hai mă diminutivule, nu te oftica.
Porniră toți trei la drum, îndepărtându-se de linia frontului.
— Unde…
— Ai răbdare, Codrule. Vei afla totul când ți-om spune.
Către înserat se făcu zarvă în tabără. Mai multe voci se uniseră în cor, strigând după sergent.
— Credeți că nu știu? le zise el ieșind din centrul de comandă. Cine credeți că a autorizat misiunea. Sunt Ion și Mirciu, nu vă mai agitați atâta.
— Și Codru, adăugă un slăbănog.
— Da, măi. Și Codru. Ce faci? Mă verifici?
— Niciodată, dom’ sergent.
— Gata cu spectacolul. Relaxați-vă în altă parte.
Cei trei se apropiau greu, cu spatele îndoit de metale. Câțiva săriră să-i ajute, așa că ultimii zeci de metri îi parcurseră mai ușor.
— Dom’ sergent, urlă Ion, bună idee ai avut matale cu fiarele astea, zise el rânjind.
— Nu mai turna gaz pe foc. Ai și tu milă de om, îi șopti Mirciu.
Cei doi începură să se echipeze. Aduseseră doar carcase de roboți, iar acum se chinuiau să le potrivească pe ei, ca pe haine.
— Trebuie să ne mișcăm mai repede, că se înnoptează. Pentru ca efectul să fie maxim, avem nevoie de un dram de lumină.
— Șezi blând. E vară. Avem vreme.
Roboții de luptă erau temuți în ambele tabere. Erau autonomi. Li se arăta linia inamică și gata. Nu se fereau. Înaintau drepți, fără eschive, fără ezitări. Erau mici tancuri pe picioare, capabile să intre în locuri mai ferite. Aveau carcasele întărite cu armuri, pentru a putea face față proiectilelor uzuale sau explozivilor. O armă de calibru mare nu îi scotea din funcțiune, dar tirul ei constant îi putea trânti, devenind inofensivi. În asemenea situații interveneau forțele terestre și îi puneau pe picioare.
Dar trecuseră ani de când nu mai fu văzut vreunul. De la intervenția Overlorzilor nici nu se mai consideră necesară investiția în arme de calibru mare. La ce bun să vânezi o pasăre cu un obuz de tanc?
După ce fură echipați complet în armura roboților, își proptiră armele, ca să semene cât mai mult cu temuții luptători, apoi priviră către restul.
— No zâceți ceva. Cum îi?
Se învârteau cu toții de jur împrejur, studiindu-i.
— Da șe vreți să fașeți? întrebă Vasile, venit tocmai din Basarabia să lupte.
— Băgăm frica-n ei. Ce altceva?
— O să vadă că nu sunteți roboți. N-o să creadă.
Părerea era unanimă, dar Ion și Mirciu n-au dat înapoi. Nu dormiseră de aproape douăzeci și patru de ore, așa că s-au lungit unde erau și au ațipit. Când soarele începu să dispară, au deschis ochii. Odihna nu le fusese deplină. Timp scurt. Împovărați de armură și armament. Își acceptau soarta. S-au ridicat cu greu, având nevoie de ajutor, apoi au luat-o către linia frontului. Pași mari. Siguri. Fără gesturi inutile. Doar mișcările necesare.
Codruț o luase înainte, ca să-i prevină pe cei din tranșee asupra a ceea ce urma să se întâmple, astfel că, în clipa în care și-au făcut apariția, camarazii lor din linia întâi au izbucnit în urale, de parcă vedeau roboți adevărați.
Zarva stârnită a trezit interesul mizeriilor de invadatori. De o parte a frontului era veselie și sărbătoare, iar de cealaltă tensiune maximă, teamă a ceea ce ar putea să vină.
Cu soarele la crepuscul, în spatele lor, Ion și Mirciu și-au făcut apariția, ridicându-se cu greu din tranșee. De cum ițiseră capul, fură loviți de câteva proiectile, dar acestea ricoșară în țărână.
— Dracu să-i tupăie.
— Pușca vacii.
Înjurară amândoi, dar nu ezitară. După ce reușiră să se ridice pe picioare, două statui mișcătoare, indestructibile, își începură marșul către liniile inamice. Pas cu pas. Siguri pe ei. Cu rafale scurte trase înspre cuiburile de atacatori detectate. Aceștia își goliseră în ei încărcăturile armelor și reîncărcau, cu groază în suflet. Gândul că vor avea de înfruntat roboți în câteva minute îi scoase din locurile în care se ascundeau, împingându-i în spate, la început organizat, apoi îngrămădindu-se și călcându-se în picioare.
Cei doi își continuau marșul. Pas cu pas, imitând mișcările roboților, așa cum învățase Mirciu în facultate, când făcuse parte dintr-o trupă de break dance. Trăgeau în pâlcurile de insectoide care se retrăgeau. Din urmă, la început au fost susținuți doar de lunetiști, dar acum înaintau cu toții peste liniile inamice. De deasupra, Overlorzii se aprovizionară cu popcorn și urmăreau desfășurarea evenimentelor, punând pariuri.