Oul și crucea

Proză augmentată vizual cu IA

de Mircea M. Ștefan •

„The bird fights its way out of the egg. The egg is the world. Whoever will be born must destroy a world.“– Herman Hesse

Ca să profite de toată agitația aceea, negustori de toate felurile se adunaseră în piațeta din fața Catedralei unde își ridicaseră corturile și își montaseră tarabele. În preajma lor, țiganii distrau lumea. Dintre toți cei prezenți, aceștia din urmă ajunseseră la concluzia că, deși nu puteau intra în Catedrală, simplul fapt că se aflau acolo, aproape de istoria care se scria printre corturi, dansuri și cântece, era suficient.

Din păcate, gloata care se înghesuia pe treptele din fața lăcașului sfânt nu împărtăşea aceeași părere, pentru că în oameni încă mai licărea speranța că vor putea trece de gărzile imperiale – un zid din metal format din cuirasieri îmbrăcați în nuanțe de alb și purpuriu, cu flintele îndreptate spre cer – și că îi vor putea vedea pe împărat și pe Papă. Visători și nimic mai mult.

Pentru o clipă, speranța mulţimii se aprinsese din nou. Ușile Catedralei se deschiseră pentru a permite intrarea ultimilor spectatori, iar acest lucru agită și mai tare spiritele.

Un soldat trase un foc de avertizare. Glonțul lăsă un fuior de fum în urma lui, însă oamenii continuară să protesteze până când toată curiozitatea, toate speranțele și dorințele își întâlniră sfârșitul. Ușile se închiseră la loc, stăvilind din nou mulţimea zgomotoasă.

Sunetul clopotelor veni în completare sub forma unei heptade de dangăte puternice.

♣

În interior, aerul erupse într-un buchet olfactiv. Smirnă şi tămâie, parfumuri scumpe și transpirație, miros de praf de pușcă… Toate se întreceau pentru întâietate.

Spectatorii, săraci și bogați, fuseseră puși laolaltă. Era un compromis pe care împăratul fusese nevoit să-l facă dacă voia ca Papa Iulius al IV-lea să participe la eveniment.

Doi fantasini cu halebarde păzeau intrarea, însă mult mai mulți fuseseră postați pe lângă pereți și în mijlocul mulțimii – de-a lungul naosului – separând-o în două. Oamenii făceau conversație și deși era mult zgomot în Catedrală, auziră un sunet care venea din înalt și care se plimba printre coloane ca o fantomă. Nu era glasul Papei sau al împăratului, și nici vreun alt membru din suita lor. Părea a fi o voce care venea din străfundul unui laringe deformat. Oamenii se agitară, apoi cineva strigă:

– Acolo!

Umbra atârna ca un ornament de una dintre grinzile care uneau coloanele de piatră. Se scărpină în creștet, apoi la subraț, după care își continuă traseul prin înaltul Catedralei până când își făcu apariția în lumina ce pătrundea prin vitralii. Părea un om, dar avea membrele exagerat de lungi și de subțiri. Pielea îi era acoperită cu păr roșcat şi hainele îi străluceau în culori flamboaiante: fucsia și turcoaz, ambele spălate de dungile albe care porneau de la tichie și se opreau la călcâie.

Arătarea umană trecu peste cei din primul rând, până când ajunse deasupra altarului și se ridică pe grinda ce susţinea arcada care-l încadra. Lumea amuți și, până să se dezmeticească, omul se aruncă în gol, făcu o tumbă în aer, ca la final să aterizeze, în siguranță, pe podea. Își îndreptă spatele și își ridică braţele spre cer, întocmai ca un acrobat ajuns la finalul reprezentației. Mulțimea începu să aplaude, dar cardinalul Giovanni Caprara veni grăbit din spatele lui. Ridică o mână și îndemnă lumea să facă liniște, apoi îi ceru acrobatului de ocazie să nu se maimuțărească în acest fel.

– Du-te și așteaptă lângă scaunul Sfântului Părinte.

– Încercam să fac lumea fericită…

– Cu toții încercăm, Quasimo. De-asta ne aflăm astăzi aici.

Quasimo își înclină capul și făcu așa cum i se spuse, apoi cardinalul își drese vocea.

– În mod normal aș fi vorbit despre ceea ce urmează să se întâmple, dar ținând cont de timpul care ne presează și de rugămintea Majestății Sale Imperiale, pot doar să vă mulțumesc că sunteți aici. Nobili și peoni, bărbați și femei ai lui Dumnezeu, primiți-l alături de voi pe Sfântul Părinte.

Sunetul ascuțit al unei trâmbiţe umplu Catedrala, iar pe uşa din apropierea altarului intră Papa Iulius al IV-lea, înconjurat de preoți și de un corp armat format din templieri. Caprara începu să bată din palme, iar lumea se luă după el. Aplauzele, ca o ploaie de vară, răsunau cu ecou. După un minut, oamenii încetară, dar dinspre partea cealaltă a altarului, „ploaia“ continuă sacadat și lipsită de armonie.

Cineva urcă treptele altarului, dar nu el era făptașul acelei cacofonii. Ducea un cufăr pe care-l așeză nu departe de scaunul Papei. Deschise capacul și cât ai clipi o masă cu două scaune se despachetă în văzul lumii. Bărbatul se retrase, ca apoi altcineva să iasă din umbră și să pășească în lumină.

– E împăratul! strigă cineva.

– Glorie împăratului!

Cardinalul Caprara fu nevoit să aștepte ca scandările să înceteze.

– Sunteţi… faimos, Majestate.

Lumea râse.

– Să nu ne abatem de la canoane, replică împăratul.

– Ah, da. Regulile… în ultima vreme aţi pus mare preţ pe reguli.

– Giovanni!

Papa îl atenționă, iar Caprara își mută privirea către public.

– După cum bine vă cunoaștem cu toţii: Majestatea Sa Imperială, Cornelius d’Avilá!

Împăratul se înclină… suficient. Coroana îi strălucea în lumina colorată. Era aceeași coroană care-i fusese pusă pe cap de fostul Papă, un om pe care Biserica avea să și-l amintească drept unul dintre prizonierii lui Cornelius. Un om care a murit în închisorile sale și căruia nu i s-a acordat nici măcar dreptul la o înmormântare cumsecade. Abia după ce Conclavul a decis să treacă mai departe și să aleagă un nou conducător spiritual, trupul său şi-a cunoscut liniştea.

După ani de la acele evenimente și după mai multe teritorii noi cucerite – inclusiv unele provincii deținute de Scaunul Papal – Cornelius venise cu un nou plan prin care putea slăbi puterea Bisericii și prin care putea face posibilă anexarea ultimilor ducate ale Peninsulei, inclusiv pe cel al noregnilor, vasali importanţi ai Papalității și inamici redutabili ai împăratului.

Papa primise atunci o misivă din partea Majestății Sale alături de un ochi alhimic din sticlă şi metal. De altfel, Sfântul Părinte rămăsese surpins să afle care erau planurile lui Cornelius.

După ce se sfătuise îndelung cu cardinalii și cu mai mulți consilieri papali acceptase invitația și pornise la drum spre a decide soarta Bisericii și a continentului. Acum se găsea în apropierea lui şi privea la un spectacol excentric.

Împăratul își întinse brațele, iar doi dintre servitorii lui îi dădură jos mantia grea din brocart sângeriu, tivită cu blană albă pe margine. Cornelius nu mai așteptă nicio secundă în plus și se așeză pe unul dintre scaunele care apăruseră miraculos din cufăr.

– Putem începe, spuse.

Îl invită pe Sfântul Părinte, dar acesta încă mai părea că cercetează masa și scaunele din metal.

– Sunteți pregătit? îl întrebă în şoaptă cardinalul Caprara.

– Dacă Domnul nu m-a vrut pregătit, atunci nu m-aș mai fi aflat aici, îi spuse Suveranul Pontif.

Preoții îl ajutară să se ridice de pe scaunul său. Comparativ cu împăratul, un om tânăr şi arogant, care nu agrea obiectele vestimantare incomode – excepție fiind doar coroana despre care se zvonea că nu o dădea jos nici măcar atunci când făcea baie –, Iulius era bătrân și încovoiat. Pentru eveniment renunțase la culoarea albă pe care o purta în timpul slujbelor, în schimb îmbrăcase culoarea roșie a fraților săi cardinali. De la distanță arăta izbitor de mult cu o lance fauchard însângerată, al cărei vârf ascuțit era reprezentat de mitra aurie care strălucea arzător în lumina colorată de vitralii. Ajuns la masă se descotorosi de mitră și de ferula în care se sprijinea când mergea, dându-le în grijă unui preot cu rol de Maestru al Celebrărilor Pontificale.

– Acum că ne-am așezat… Chiar atunci Quasimo plecă de la locul său întrerupându-l pe Papă. Ce este?

– M-am gândit ca eu să mă rog… în timp ce Sfinția Ta ne reprezinți…

Cuvintele i se rostogoleau împleticit printre buzele cărnoase.

– Frumos din partea ta, dar…

– Vreau să vă dăruiesc ceva.

Surpins de dorinţa lui Quasimo, Iulius întinse palma și primi cadoul. Era un rozariu, dar nu unul obișnuit. Mărgelele erau pietre semiprețioase, iar crucea era din platinium.

– A fost sfințit.

– De unde-l ai?

– Nu sunt plătit precum templierii tăi… dar mai primesc din când în când bani și alte danii. Agoniseala mea este acum în mâinile tale, Părinte.

Papa se uită la el, apoi la cardinalul Caprara și din nou la rozariu. Vizual era un obiect eclatant, așa cum erau și hainele lui Quasimo. Nu avea să uite cine i-l dăruise.

– Îți mulțumesc, spuse Iulius și îi dădu o îmbrățișare.

De partea cealalată a mesei, împăratul nu părea câtuși de puțin mișcat.

– Deși excentrică, maimuța are gusturi fine.

Spectatorii chicotiră.

– Nu e o maimuță, se auzi primind răspuns. Ci un biet homunculus. Adus la viață prin puterea Increatului pentru a-L sluji pe El și pe cei aflați la ananghie. Poate dacă Majestatea Voastră și doctorii de la Curte ați fi avut mai multă credință și nu ați fi apelat la tehnicile bizare la care vă tot întoarceți, ați fi obținut unul sau doi așa cum noi am reușit…

De cele mai multe ori Caprara nu-l menaja pe Quasimo. Acum, însă, îi luase apărarea, căci el fusese cel care îl ajutase să aleagă nestematele și-i dăduse suma de bani în completare pentru rozariu. Cardinalul continuă.

– …un homunculus cu ochii vii, cu suflet. În schimb, câte morminte ați profanat în încercarea de realiza ceva ce numai prin voia Increatului poți obține?

Mulțimea începu să bâzâie ca un roi de albine. Noutatea că mai multe morminte fuseseră profanate la ordinul Majestății Sale îi făcuse pe oameni să-și pună întrebări care în mod normal n-ar fi trebuit să și le pună, dar și să-și manifeste nemulțumirea, pe bună dreptate.

Incertitudinea asupra motivului pentru care se aflau acolo devenise, dintr-o dată, o enigmă ce trebuia elucidată.

– De ce ne aflăm aici? strigă cineva din mulțime. Majestate, vă întreb în numele tuturor celor dinăuntru și de-afară, de ce vă întâlniţi aici, în faţa mulţimii, cu Sanctitatea Sa?

Toate privirele se întoarseră spre altar. Până și fantasinii care așteptau la posturile lor ordine să intervină păreau interesați de răspuns. Împăratul își drese vocea.

– Biserica nu este un jucător mărunt. Încă de la început și-a jucat cărțile astfel încât să fie cu un pas în fața celorlalți… Până acum! Voi avea grijă să nu-i mai umpleți buzunarele, ci să umpleți visteria țării. Intervenţiile politice pe care le făcea, pe la spatele meu, vor înceta. Amintesc şi de armata pe care au strâns-o în secret. Au reînviat până și vechiul ordin al templierilor, acum mai puternic şi mai aproape de Sfântul Scaun ca niciodată. Aceste lucruri m-au făcut să mă ridic și să rezolv problema Bisericii așa cum știu, să-mi urmez chemarea și să străpung pentru totdeauna inima acestei instituții mult prea puternice. Am văzut, însă, că nu era o provocare atât de ușoară. De aceea am decis să-l invit pe Sfântul Părinte, să ne întâlnim aici și să reglăm conturile în fața voastră, martori ai viitorului. Şi a fost acord.

Era clar că oricum s-ar fi desfășurat „reglarea de conturi“, o victorie din partea împăratului va însemna o dublare a puterii acestuia. Nu se știa însă ce va căștiga Biserica dacă Papa ieșea învingător.

– Nu trebuie să vă îngrijorați, își asigură supușii Cornelius. Nu veți păți nimic. De fapt, ar trebui să vă bucurați de ceea ce o să vedeţi, pentru că ar putea să fie ultima oară pentru această lume guvernată de haos. Pentru că asta doreşte Biserica. Haos și putere.

– Am ajuns aici pentru că aceleași două lucruri le vrea și Majestatea Sa, interveni cardinalul Caprara. Făcu un pas în față. Câte ducate și provincii au fost trecute prin foc și sabie pentru a-i ostoi pofta de cucerire? Cuirasierii au omorât mai mulți oameni decât ultima ciumă. Înălțimea Sa Imperială a traversat până și Marea cea Mare doar ca să-și dovedească faptul că este mai bun chiar și decât regii din vechime, care au cucerit jumătate din lume. Şi pentru ce? Există oameni în mulțime care să spună că o duc mai bine ca acum o decadă? Liniște. Așa cum credeam, spuse cardinalul. Dacă vom pierde, nu-i vom mai putea ajuta pe nevoiași și nu vom mai putea construi orfelinate, spitale și școli. Ăsta este adevărul și voia Majestății Sale.

Oamenii începură să priceapă amploarea situației.

– Nu-i drept, spuneau voci din public. Ar trebui să existe o împărțeală a lucrurilor mai justă.

– De aceea este important ca Sfântul Părinte să reconsidere înfrângerea. Așa cum am spus, dacă înfruntarea dintre noi mă va desemna învingător, jur că soarta bisericilor și a preoților nu se va schimba prea mult. Își vor păstra libertatea de a sluji, însă îmi vor da ascultare mie, nu Sfântului Părinte. Dacă pierd, voi fi nevoit să abdic, iar asta nu este un lucru pe care să vi-l doresc.

Oamenii știau ce urma să-i aștepte. O perioadă tumultoasă, plină de tensiune, răzmerițe și cruzime din partea facţiunilor locale care se vor sfâşia între ele. O perioadă de haos, așa cum împăratul a spus că se va întâmpla.

Mulțimea dădu în clocot. Protestul devenise asurzitor. De aceea, Cornelius îi ordonă unui fantasin să deschidă ușile Catedralei, iar o parte dintre cuirasieri pătrunseră în ritm alert de-a lungul naosului. Erau mai mulți decât anticipase întreaga suită a Papei, cu templieri cu tot.

Sunetul metalic al pașilor lor concura cu cel al strigătelor oamenilor, până când ajunseră în preajma împăratului, după care își îndreptară flintele spre mulțime. Protestatarii își „înghițiră“ limbile pe loc.

Era o ocazie rară și una nu tocmai bună când lumea putea vedea atât de aproape garda imperială. Poate de aceea îmbrăcămintea lor erau menită să taie din răceala nefirească, diferită de cea a cadavrelor, iar coifurile înalte trebuiau să abată privirea de la chipurile trase la indigo.

– Cred că ar trebui să începem, îi spuse Cornelius adversarului său.

– Este greșit ceea ce faci.

– Am ajuns aici înotând într-o mare de greșeli.

Papa își întoarse privirea spre masa la care era aşezat. Fruntea i se descreți și asta pentru că suprafața de metal se transformase într-un câmp de bătălie, împărţită în pătrate fine, așa cum era o tablă de șah. Piese colorate prinseră viaţă pe întinderea verde. Erau multe și pareau că se mișcă ordonat.

Cardinalul Caprara își înălță gâtul ca o gâscă până când decise să se apropie și să vadă mai bine. Nu-i venea să creadă. La fel de uimiți erau și oamenii din primele rânduri care rămaseră gură cască la vederea acelor forme minuscule, care tremurau deasupra mesei de parcă ar fi fost o întreagă armată de insecte.

– Poți mări imaginea din jumătatea ta oriunde dorești, spuse Cornelius.

Chiar dacă masa aceea depășea cu mult posibilitățile sale de înţelegere, Sfântul Părinte își păstră calmul și urmă instrucțiunile împăratului. După aceea îi făcu semn cardinalului Caprara să trimită ordinul trupelor sale din teren. Disputa putea începe.

♣

În timp ce împăratul se gândea la următoarea mutare, Papa frământa rozariul între degete și se ruga. Ochii îi erau atenți la jocul însângerat, ceea ce demonstra faptul că putea fi prezent în două locuri deodată, aptitudine pe care a dezvoltat-o încă de pe vremea când era soldat. Învățase să fie cu ochii în patru și în același timp să-și poată asculta camarazii care spuneau povești sau se plângeau că nu vor mai prinde încă o dimineață. Nu-i putea ignora. Fiecare gest care spunea că era atent le ușura sufletul.

Mintea lui alerga acum pe culoarele prăfuite ale bibliotecii personale încercând să extragă pasaje care să-i ajute pe cei care luptau pentru el, pentru că, da!, avea capacitatea asta: să insufle o parte din puterea Pancratorului în inimile celorlalți, chiar dacă cei pentru care se ruga nu se aflau acolo.

Se șterse cu dosul palmei pe frunte, după care își mută trupele.

♣

Armata Împăratului era diferită de cea a Papei. Fiecare dintre cei doi folosea soldați după propria perspectivă asupra războiul. Dacă Împaratul avea soldați pregătiți precum: fantasini, chasseuri și dragooni – trupe de cavalerie capabile să atace la sol, dar și la mică înălțime –, Suveranul Pontif conducea trupe pestrițe, care vorbeau mai multe limbi și care erau mânate în luptă de dorința de a se împotrivi unui dușman comun, dar și pentru o pungă de aur cu care să se intoarcă acasă.

Printre aceștia se numărau faimoșii bașbuzuci, cunoscuți pentru faptul că duceau în luptă un soi de tun în miniatură pe care-l încărcau cu ușurință. Bașbuzucii mergeau mereu în perechi și nu purtau armuri, lucru care le permitea să alerge distanțe lungi pentru a se plasa în cele mai bune locuri de unde tragă. Apoi mai erau „brutele“, fanatici crescuţi de Biserică în beciurile parohiilor; niște inamici imprevizibili, dotați cu putere aproape inumană și cu o credință de nestrămutat.

Alți iubitori de galbeni și glorie mai erau și condotierii, grenadierii, archebuzierii, artileriștii, ulanii, zuavii, husarii și evzonii… Toți acești soldați stăpâneau arta războiului și înțelegeau ce aducea el. Apoi mai erau aceia care nu avuseseră încotro decât să se alăture luptei sau să moară sub gheata de fier a împăratului. Încercând să se protejeze de brutalitatea conflictului, melusinele și farfadeții au decis să ajute așa cum pot, printre gloanțe și corturi, îngrijindu-se de răniți sau de sabotarea echipamentelor adversarilor. Însă tipul de infanteriști pe care Suveranul Pontif îi prefera în prima linie erau hastarii: soldați înarmați cu scuturi divine a căror misiune era aceea de a-i proteja pe trăgătorii la distanță de focurile inamice. Scuturile erau din metal, însă pe deasupra aveau ceva ce soldații numeau spuma îngerilor. Spuma absorbea impactul făcut de gloanțele și proiectilele adversarilor, care cădeau, pe jos, după aceea.

♣

Sfântul Părinte avea momente când își sprijinea cotul pe genunchi și își atingea rozariul de frunte. Nestematele rămaseră reci, deși pe tot parcursul partidei le frământase cu insistență între degete. Așa făcea de fiecare dată când se gândea cum să iasă din încurcătura în care intrase, după care își îndrepta spatele, iar cei care îl susțineau știau ce să facă. Preoții își verificau ochiul alhimic, doar ca mai apoi să-i șoptească ceva cardinalului Caprara. Răspunsul lui era o serie de expresii faciale.

Când Cornelius își lua ochii de la câmpul de bătălie ca să se privească peste umărul Papei, îi era imposibil să nu vadă grimasele lui Giovanni care zâmbea, se încrunta, își mijea ochii sau își ridica bărbia.

– Cardinalul vostru se schimonoseşte inexplicabil, spuse împăratul în timp ce retrăgea o unitate de dragooni pentru a o salva de bombardamentul bașbuzucilor care se împrăștiaseră pe coasta unui deal. A uitat să-și ia lingurița de ulei de măsline în dimineața asta sau ce are?

– Giovanni este sănătos ca un taur. De ce întrebi?

– Spuneam și eu…

– Îți mulțumesc că te-ai gândit la sănătatea lui.

– A fost doar o întrebare. Pun pariu că el se gândește mai des la mine decât viceversa.

– Ar fi chiar absurd să nu o facă, spuse Sfântul Părinte. Până la urmă se ocupă de o bună parte din treaba care-mi este atribuită. El e mâna mea dreaptă. Pe Quasimo nu l-aș numi stânga mea, cu toate că reprezintă o parte importantă din anatomia Bisericii.

– Anume?

– Motivul creării sale a fost acela pentru care a fost certat înainte să ne facem prezența. Să aducă zâmbete acolo unde nu există. M-am întrebat cât timp îi va lua lui Giovanni să-l accepte pe deplin. Majestatea Voastră a ajutat mult în privința asta.

– Și eu care credeam că joacă rolul unui apendice, glumi împăratul.

Papa tăcu pentru o clipă. Grupă o unitate de ulani care se sparse în urma atacului nemilos al fantasinilor și aduse mai multe întâriri în flanc. După care spuse:

– Sunteţi diferit față de predecesorii dumneavoastră.

– În ce sens?

– Îmi este greu de crezut, chiar şi după ce ai realizat atâtea lucruri, să nu ai pe cineva în care să-ți pui toată încrederea. Sigur, poți angaja zeci sau poate sute de oameni ca să se ocupe de una sau de alta, dar cu cine te sfătuiești? N-am văzut pe nimeni la încoronare și nici acum. Giovanni care s-a prezentat în calitate de diplomat, la curte Majestății Voastre, mi-a spus același lucru: „împăratul lucreză singur“.

– În toţi aceşti ani am aflat multe lucruri despre mine şi despre cercul puterii. Mi-am dat seama că opiniile sfătuitorilor erau dăunătoare binele imperiului. Singura cale prin care aș fi putut atinge culmile izbânzii era să ascult doar vocea rațiunii mele. Nu e ușor să fii împărat.

– Cu siguranță. De aceea e important ca viitorul Imperiului și al Bisericii să aparțină cuiva care știe ce face.

– Amândoi suntem capabili.

– Dar dacă pierzi, mă pui într-o postură dificilă, ținând cont de lucrurile pe care le-ai spus acestor oameni.

– Ai fost de acord asupra condițiilor, Sanctitate. Nu mai poți da înapoi.

– Nu, nu pot. Dar ce pot să fac este să deschid o breșă în mijlocul armatei tale și să pătrund pe acolo.

Împăratul rămase surprins.

♣

Conflictul ajunsese într-un impas. Cei care manevrau trupele se poticniseră în încercarea de a încheia, odată pentru totdeauna, războiul. Până și în spațiul sufocant al Catedralei, atmosfera ajunsese să vibreze și să producă, printre cei prezenți, o stare de neliniște prin lipsa de acţiune de la masa de metal.

În realitate, lucrurile stăteau diferit. Cel puțin pentru Sfântul Părinte. Captivitat de luptă și faptul că, atât el cât și adversarul său, reușiră să se anuleze reciproc în încercarea de a produce mai multe pagube, l-a făcut să reflecteze nu doar la modul în care lucrurile avansau, ci și la probleme a căror natură era diferită de cea a conflictului. Poate de aceea încercă să intre în conversație cu împăratul Cornelius, dar fu întâmpinat cu rezistență.

– Mă gândesc la ce urmează să fac. Nu te las să-mi distragi atenția încă o dată.

Împăratul rupse o parte din forțele pe care le strânsese în flancul drept, într-o încercare disperată să elimine amenințarea care-i decimase o bună parte din trupe până în acel moment.

De partea cealalată, Papa nu părea îngrijorat, dar ştia că oricât de repede ar fi acţionat pentru a-și mobiliza trupele, între momentul în care dădea comanda și până când ele executau ordinul, dura în medie jumătate de minut. Suficient pentru ca adversarul său să facă pagube semnificative.

Într-adevăr, soldații de pe front aveau propria lor autonomie. Se puteau deplasa oriunde dacă nu primeau ordine și puteau trage în orice soldat al imperiului. Când primeau, însă, ordine trebuiau să le dea ascultare. Lucrul acesta se realiza printr-un mecanism pe care limba lor simplă îl putea descrie drept două cupole de metal zgomotoase, acoperite cu o mulțime de ochi de sticlă și amplasate de o parte și de alta a câmpului de luptă, care erau conectate la urechea fiecărui soldat din armatele aflate pe front. Tot împăratul venise cu aceste invenţii, precum și cu ochiul alhimic care-i încântase pe preoți, pentru că acum erau capabili să vadă mai bine câmpul de luptă și astfel să-l ajute pe Papă dacă avea nevoie.

Sfântul Părinte îl ignoră pe Cornelius și continuă.

– Până să urc pe Sfântul Scaun, nu mi-am imaginat că totul se va rezuma la această luptă.

– Nici eu.

– Însă…?

Împăratul rezistă tentației de a-i răspunde, însă ceea ce simțea părea a fi prea mult să țină doar pentru el.

– Deși toate deciziile pe care le-am luat au fost gândite și regândite, la final aflu că, de fapt, eu sunt problema tuturor lucrurilor. Cornelius își întoarse privirea spre public. Printre ei mai sunt și oameni care gândesc, dar care nu mă au la inimă. De fapt, ar prefera ca țara lor să ardă decât să mă mai vadă încă o zi pe tron. V-aţi pus vreodată întrebarea asta? Că Sfinţia Voastră aţi putea fi, de fapt, problema? Împăratul luă o gură de aer, făcu o mutare și răsuflă ușurat. Am să vă distrug turnul mobil.

Colosul cu față de granit și acoperit cu spuma îngerilor, care avansa implacabil pe câmpul de luptă și crea avantajul înălțimii acolo unde terenul aducea numai dezavantaje, se nărui într-o secundă. Norul de fum care rezultă în urma distrugerii înghiți soldații din turn și pe cei de lângă el. Doar câțiva supraviețuiră, însă și aceștia se agățau de viață în timp ce încercau să stingă focul care le ardea trupurile.

Sfântul Părinte decisese să nu mărească imaginea și să vadă miniatura din fața sa așa cum un copil și-ar vedea castelul de nisip pus la pământ de bocancul unui străin răuvoitor. Se încruntă, după care continuă să-și vadă din nou de treabă.

– De multe ori, veni cu întârziere răspunsul la întrebarea împăratului. De aceea mă rog Pancreatorului să mă ierte.

Chiar atunci, Suveranul Pontif își dădu seama că împăratul voia să-i spună ceva, dar ce anume? Jocul acestuia nu părea unul grozav. Presimțea că sfârșitul îi era aproape, așa că îl abordă altfel.

– Te-ai rugat vreodată, Majestate?

Împăratul ezită.

– O dată, dar n-am remarcat nici o schimbare sau că ruga a fost ascultată. Așa că n-am mai încercat.

– Cunosc sentimentul. Mult timp am trăit în întuneric, dar când am descoperit puterea credinței am regretat anii în care m-am ascuns de ea.

– Ce treabă are asta cu ceea ce am spus?

– Are pentru că până să-L aud pe Increat au fost multe zile și nopți în care credeam că rugile mele se adresau doar pereților.

– N-ai primit dintotdeauna răspunsuri?

– Nu. Tot ce auzeam în odaia mea, atunci când mă rugam, era ecoul pașilor de pe holuri sau sunetul păsărilor de afară. Nu-ți poți închipui cât de singur te simți atunci când ştii care îţi este chemarea şi nu poți gusta din ceea ce-ți oferă ea mai bun. Dacă-ți vine să crezi, am aflat mai târziu că tocmai acest lucru este greșit. Pentru că dorința personală nu trebuie să existe atunci când te dedici credinței. Trebuie să te lepezi de tot ceea ce înseamnă eu și să îmbrățișezi ideea de noi și ei, spuse arătând spre oameni. Când încetezi să mai exiști pentru tine, de-abia atunci ajungi să Îl cunoști pe Increat.

Împăratul îl ascultă pe Sfântul Părinte fără să-l întrerupă. Avea motive să tacă și să fie reținut. Stătea aplecat deasupra mesei. Coatele îi atârnau pe margini, cu mâinile încleștate în fața pieptului. Sfârșitul era aproape. Apoi, Iulius își întinse mâna dreaptă în care ținea rozariul, așteptându-l pe Cornelius să i-o prindă. Zâmbi. Închise ochii și rămase așa secunde bune. Chiar dacă împăratul nu știa să se roage, primise rugăciunea Papei.

– Cred că mai ai o mutare.

– Ce vei face după aceea?

– Am să mă întorc acasă, cel mai probabil. Este departe și voi avea nevoie de timp ca să ajung acolo.

– Ai nevoie de o escortă?

Cornelius mai că nu pufnise în râs.

– Trupele mele se vor retrage odată ce-ți faci ultima mutare. Am pierdut şi luat multe vieți astăzi.

– Dar în același timp, am salvat și mai multe.

– De acord.

Cardinalul Caprara și Quasimo îl ajutară pe Papa Iulius al IV-lea să se ridice, înapoindu-i toiagul și mitra păzite de Maestrul Celebrărilor Pontificale. Sfântul Părinte arăta mai rău decât atunci când se așezase la masă. În lumina ce trecea prin vitralii chiar părea ca o lance însângerată, însă una ciobită.

Un bărbat din suita lui Cornelius veni în față și apăsă pe o clapetă ascunsă sub suprafața mesei. Imaginea câmpului de luptă dispăru, iar ea se strânse la loc. Luă cufărul de acolo.

– Am pierdut! declară împăratul Cornelius.

Oamenii eliberară sunete de uimire, nevenindu-le să creadă. Cineva din mulțime strigă:

– Ce se va întâmpla cu noi acum că nu mai avem un conducător?

– Nimic care să vă afecteze prea mult. Imperiul își va alege un nou conducător și așa cum foștii regi au fost încoronați de capul Bisericii, așa va fi și noul împărat, spuse Cornelius. Asta dacă Sfântul Părinte acceptă să-şi asume răspunderea aceasta.

– Vreţi să spuneţi că toată înfruntarea asta a fost o farsă? spuse Caprara indignat.

– Nu. Consecințele privind victoria mea au fost clare. Cele legate de înfrângere s-au schimbat.

– Și care ar fi motivul?

Împăratul nu-i răspunse, dar își scose coroana de pe cap și o aruncă la picioarele cardinalului. Apoi își descheie haina și dintr-o dată, pielea lui începu să se crape, iar pieptul să i se despice până la buric, lăsând în urmă o tăietură precisă ca a unui croitor.

Mulțimea suspină pentru că văzură ce se ascundea acolo. Quasimo se aşeză protector lângă Papă. Templierii formară un scut în fața mulţimii. Apoi împăratul se prăbuși la pământ ca un braț de haine murdare, doar pentru a lăsa în urmă lumina strălucitoare a unui ou plutitor.

Oul nu rămase prea multă vreme suspendat în aer. Își luă zborul spărgând o parte din marele vitraliu al Catedralei, dar lăsând crucea aurie intactă. În urma tulburătoarei apariţii, mulțimea amuți.