Cercetătorul

de Voicu Daşcău •

Încăperea era veche. Mobila fusese făcută la comandă chiar înaintea inaugurării acelei noi aripi a universităţii, cu peste trei sute de ani în urmă. Timpul îşi lăsase amprenta asupra ei, dar nu putea răpi frumuseţea operei de artă unicat, moştenirea unor artişti celebri în toată lumea.
„Aahhh, acum nu se mai fac aşa…“, oftau cei care aveau privilegiul şi onoarea să fie oaspeţii acelui laborator, fascinaţi de detaliile superbe ale biroului şi bibliotecii.
Praful se aşternuse ca o zăpadă fină, punctat ici şi colo, în câte un colţ, cu pânze pe care mici păianjeni îşi aşteptau fără speranţă prada. Sutele de cărţi de pe rafturile înalte erau toate ediţii princeps ale marilor oameni de ştiinţă, îngrijite cu atenţie părintească şi păzite cu străşnicie.
Unul dintre pereţi era acoperit cu o tablă glisantă, plină de calcule şi formule cu multe ştersături şi corecturi. Profesorii, toţi de modă veche, nu putuseră fi înduplecaţi să lucreze la computerele de ultimă oră achiziţionate graţie donaţiilor unor absolvenţi ai universităţii ajunşi celebri şi bogaţi.
Pe biroul imens era deschis un tratat de fizică cu paginile îngălbenite şi colţurile roase de vreme în ciuda măsurilor de curăţare şi conservare. Notă discordantă cu aspectul clasic al mobilei, candelabrelor şi covorului din cea mai bună lână, în care te afundai ca în gazonul marilor palate, făceau doar cele două calculatoare capabile de operaţiuni de neimaginat, cumpărate cu doi-trei ani înainte împreună cu sistemul de securitate digital de nivel maxim, pe care le foloseau şi doctoranzii.
Pe scaunul din spatele biroului moţăia profesorul F., decanul de vârstă al facultăţii de ştiinţe exacte aplicate. Începuse cercetările pentru călătoria în timp cu treizeci şi doi de ani în urmă, beneficiind de sprjinul celor mai strălucite minţi din domeniu şi de fonduri practic nelimitate. Găsise soluţia cu trei ani în urmă, însă informase toată echipa, cât şi pe toţi ceilalţi implicaţi în proiect, că rezultatul era imposibil. Nu voia gloria doar pentru el, însă avea intenţii cu care nimeni nu ar fi fost de acord.
De când a fost în stare să citească singur, marea lui dorință a fost să trăiască evenimente majore din trecut. Și nu în sensul de vise, imaginație, poze, filme sau tablouri. Ci să fie prezent personal la ele. De aici obsesia cu călătoria în trecut, rămânând surd și orb la avertismentele privind posibilele consecințe asupra istoriei ale unei asemenea călătorii și ale unor gesturi sau acțiuni aparent infime.
Se trezi brusc, scoţând un sunet nearticulat.
― Am găsit, am rezolvat!
Se uită brusc în jur, speriat. Dacă îl auzise cineva? După ce se linişti, începu febril să noteze formula relevată în vis.
„Oare chiar e reală? Va funcţiona?“ Găsise ultima piesă din puzzle: metoda care îl proteja de orice modificare a cursului evenimentelor determinată de călătoriile în trecut, el continuând să existe indiferent de evoluţia ulterioară a acestora. Planul era simplu: imediat ce va termina dispozitivul, va modifica anumite evenimente din istorie şi va observa apoi efectul asupra prezentului.
„Dacă află cineva, merg la închisoare sau la ospiciu? Hihi“, gândi în timp ce îşi trecea mâinile prin părul alb.

◊◊◊

Trecuseră şase luni. Maşinăria era, în sfârşit, funcţională. Durase mult mai mult să facă rost, prin diverse stratageme geniale, de tot echipamentul necesar pentru a o finaliza fără a atrage un strop de atenţie. Ecranul dispozitivului conţinea toate comenzile necesare, iar mecansimul de protecţie urma să-l învăluie ca o ceaţă uşoară.
Mai era un aspect esenţial: orice modificare a cursului istoriei putea fi anulată simplu printr-o nouă călătorie, în acelaşi moment.
― Să începem!
Nu credea că va reuşi vreodată să termine. Emoţiile, extazul, îl făcură să scape aparatul din mâini. Înlemni.
„Dacă nu ar fi fost covorul ăsta aici…“, îşi zise cu groază.
Fixă aparatul pe antebraţ şi apăsă butonul principal. Câmpul protector îl învălui aproape instantaneu.
„Timpul va fi blând cu mine! Literalmente.“
Se gândi puţin la lista pe care şi-o făcuse în memorie.
― Începem cu inventarea scrisului, se surprinse gândind cu voce tare.
Setă destinaţia prin comandă vocală. Inspiră adânc şi apăsă butonul verde.
Ajunse la momentul dorit. Se felicită pentru inspiraţia de a adăuga câmpului de protecţie temporală o funcţie care îl făcea să apară în ochii privitorului ca un om din perioada vizitată.
Singurul inconvenient era că nu putea determina data cu exactitate, ci cu o aproximaţie de secole sau chiar milenii, în funcţie de cât de mult se întorcea în timp.
„Chiar am ajuns unde trebuie? Şi mai ales CÂND trebuie?“
Răsuflă uşurat: la câţiva metri de el văzu pe cineva care se chinuia să scrijelească ceva cu un obiect ascuţit pe o suprafaţă de lut ars, în timp ce toţi din jurul său spuneau ceva neinteligibil, dar evident admirativ.
„Translator automat! Cum am putut uita?!“. Nu-i nimic, va remedia problema înainte de călătoria următoare.
Se înseră. Grupul de oameni se risipi. Trebuia să aştepte ziua următoare.
Odată cu zorile, îşi făcu apariţia cel cu tabla de lut. Însă problema translatorului părea insurmontabilă. Atunci îşi aminti că aparatul său conţinea o bază de date cu toate cunoştinţele esenţiale ale omenirii. Căută articolul despre descoperirea primului alfabet. Aplicaţia putea citi textul în limba originală.
Se aşeză lângă acel om de o importanţă crucială. Porni sonorul aparatului şi începu să scrie caracterele pe tăblie. Termină destul de anevoios, în uralele mulţimii adunate în jurul lor, apoi se retrase undeva unde nu putea fi văzut şi se întoarse în prezent.
Totul părea la fel la prima vedere. Privirea îi căzu pe un ziar. Rămase uluit. Scrisul era exact cum îl „inventase“ el: de jos în sus şi de la dreapta la stânga.
Accesă opţinea de anulare automată.

◊◊◊

„Să vedem ce se întâmplă dacă antibioticele apar cu vreo sută de ani mai devreme.“ Instalase atât translatorul, cât şi un program care făcea actualizarea automată a istoriei între punctul din trecut vizitat şi prezent. Zis şi făcut: călători spre începutul secolului al XIX-lea şi reuşi să introducă antibioticele cele mai folosite în perioada războaielor lui Napoleon I, împreună cu metodele de fabricaţie. Rezultatele erau mai mult decât spectaculoase, cu vindecări şi recuperări absolut neaşteptate, chiar miraculoase, pentru acea perioadă.
La revenire, găsi clădirile universităţii în prag de prăbuşire, părăsite şi invadate de vegetaţie. Nici urmă de colegi sau de studenţi.
„Hai să citim istoria!“. Cuvintele apărute pe ecran erau o lecţie şi un avertisment pentru viitor: specia umană fusese sever afectată şi redusă de apariţia unor bacterii superrezistente din cauza abuzului de antibiotice. Cei puţini care supravieţuiseră se retrăseseră în zone îndepărtate.
Zâmbi amar când citi în ziarele anului 1810 despre „eroul necunoscut“ care apăruse de nicăieri cu produsele miraculoase şi salvase astfel un număr enorm de oameni.
Şterse şi acel prezent alternativ.

◊◊◊

Urmă altă încercare trăznită: să „repare“ ADN-ul uman încă neafectat, cu ajutorul unor tehnici de ultimă oră, astfel încât acesta să nu mai dea vreodată erori de replicare, eliminând astfel bolile genetice, cancerul şi multe altele. Problema era localizarea în timp a indivizilor cu ADN fără erori şi mutaţii.
După ce noile calculatoare îşi arătară adevărata valoare şi momentul oportun pentru călătorie fu stabilit, profesorul dădu comanda.
„Terapia“ se administra prin răspândirea în atmosferă a unor virusuri create în laborator cu scopul de a „stabiliza“ ADN-ul şi de a-l face invulnerabil. Virusul se replica cu viteză foarte, ajungând într-un timp scurt la niveul întregii populaţii, foarte redusă numeric.
Întorcându-se în campus, cercetătorul nu înţelegea de ce toţi îl privesc cu o curiozitate extremă. Şi mai era ceva…
Atunci îl străfulgeră răspunsul: toate persoanele de acelaşi sex erau identice.
Îmbină în gând toate bucăţelele de informaţie. Concluzia era simplă, dar şocantă: cei pe care îi vedea erau descendenţii direcţi a două persoane, de sex feminin şi masculin, care suportaseră procedura genetică, ceilalţi dispărând după ce organismele lor nu putuseră supravieţui fără variaţiune ale codului genetic. Doar că intervenţia avusese efectul PERFECT: nici un caracter determinat genetic exterior sau interior nu se modificase absolut deloc de-a lungul a nenumărate generaţii, copiii fiind practic clone ale părinţilor.
Anularea efectelor era pasul mai mult decât logic.
„Bine că am reuşit să dau comanda vocală înainte să mă disece în vreun laborator!“

◊◊◊

„Şi acum să introducem calculatorul actual la mijlocul secolului XX.“ Fremăta de nerăbdare.
La întoarcere fu întâmpinat de gardieni roboţi extrem de avansaţi. După ce reuşi să treacă de acest filtru, ajunse în curtea cea mare a campusului, plină de oameni în costume spaţiale.
― Ce se întâmplă aici? întrebă pe cineva care trecea grăbit.
― Glumiţi, nu? Universitatea inaugurează primul zbor regulat către Marte după teraformarea planetei. Cu escală pe Lună pentru alimentarea motoarelor principale, evident.
― Escală pe…?!
― La baza noastră de pe Lună. Masa totală nu ar permite învingerea gravitaţiei terestre dacă ar alimenta motoarele aici. Ah, de-abia aştept să fac sfârşitul de săptămână pe Marte! Am auzit că e superb.
Simţea cum îi ţiuiau urechile. Progresul tehnic era dincolo de orice imaginaţie. Se apropie de locul de lansare la distanţa minimă permisă.
― Patru, trei, doi, unu. Aprindere!
Motoarele lunare porniră cu un zgomot infernal. Nava se inălţă puţin, apoi o explozie imensă o transformă într-o minge de foc. Lumea fugea îngrozită.
Brusc, cerul senin fu acoperit de rachete de diferite dimensiuni.
― Ce se întâmplă…?
― Sistemul complet automat de apărare a perceput explozia navei ca un atac asupra noastră şi a iniţiat protocolul de răspuns, îl lămuri cineva.
― Şi asta înseamnă… spuse profesorul îngrozit.
― Sfârşitul nostru, al tuturor.
― Cum aşa?! Unde sunt cei care îl supravegheză şi controlează?
― Serios? Unde aţi trăit până acum? Este COMPLET automatizat! Nu există intervenţie umană.
Cu un ultim efort, reuşi sa activeze opţiunea de anulare chiar când primii nori în formă de ciupercă apărură în zare.

◊◊◊

Fusese cât pe ce să fie anihilat. Dar curiozitatea de nestăpânit îl făcea să continue, chiar dacă toată specia umană era în pericol. Câştigase până acum de fiecare dată la… ruleta rusească.
Urma să aleagă momentul apariţiei vorbirii articulate.
Se amestecă cu uşurinţă printre localnici. Le arătă o piatra, un arbore, cerul, focul şi multe altele, şi pronunţă de fiecare dată prima combinaţie de sunete care îi trecu prin minte.
Se întoarse în prezent.
Şi constată imediat că nu putea întelege absolut nimic din ceea ce îi spuneau ceilalţi. Zâmbea şi dădea afirmativ din cap, încercând să ascundă că era o limbă complet străină pentru el. Translatorul nu era de nici un folos. Toate, dar toate cuvintele erau complet diferite în această realiate.
― Anulăm!
Se făcu palid şi începu să tremure. Uitase un amănunt vital: aparatul era cu comandă vocală. Dacă reacţiona la cuvintele acestui prezent, era pierdut. Urma să devină un paria, incapabil să comunice cu ceilalţi.
Dădu comanda de anulare.
Din fericire, aparatul fusese protejat nesperat de câmpul care îi fusese destinat.

◊◊◊

„Şi ultima aventură! De când mă ştiu am vrut să văd primele exemplare ale speciei noastre! Nu voi interveni nicicum, vreau doar să le imortalizez.“
Începu să tuşească.
„Nu mă simt prea bine“, gândi ducându-şi mâna la frunte. „Nu-i mare lucru… La întoarcere voi rezolva problema.“|
Ajunse la intrarea într-o grotă. Intră pe nesimţite. Înauntru erau câţiva oameni îmbrăcaţi în blănuri, ascunzându-se de frig şi de animalele sălbatice. Comunicau prin gesturi largi şi sunete nearticulate. După ce îi fotografie şi-i filmă, îşi strânse aparatura, pregătit de întoarcere.
O serie de strănuturi răsunară în grotă. Reuşi să dea comanda chiar înainte ca strămoşii să-l vadă.
„Trebuie să fie anul greşit!“, îşi zise. Aparatul îi confirmă că data era corectă.
Simţea cum îl lăsau toate puterile. Totul în jur era acoperit de vegetaţie sălbatică, fără vreo urmă de structură artificială.
Căzu în genunchi când realiză că în baza de date nu exista absolut nimic. De parcă acele cunoştinţe nu fusesera acumulate vreodată. Găsi doar meniul de comenzi.
Înţelegerea brutală a adevărului îl făcu să vomite. Simţea că-i plesneşte capul.
Specia umană nu trecuse niciodată de nivelul celor câţiva din grotă, pe care-i omorâse virusul din strănutul său.
Scăpă aparatul în noroi. Se aplecă spre el şi era aproape să îl atingă cu degetele.
Şi-atunci văzu saltul animalului de pradă care-l pândise răbdător.

♦ Publicat în:

ArtZONE SF 14/2026