Oumuamua

de Adrian Mihălţianu •

El-Raak se trezi brusc. Întunericul dimprejur ar fi trebuit să-l sperie, însă liniștea absolută în care tocmai renăscuse îl învăluia ca o apă adâncă. Respiră profund și-și cercetă sentimentele: nu, nici vorbă să se sperie. Privi în jur, iar întunericul i se păru deodată mai puțin dens. Forme, lumini, senzații, apoi un val de aer proaspăt îl aduseră în sfârșit la realitate.
Se afla în sala de materializare, întins pe masa printerului organic. Și îi era puțin cam frig. Se ridică anevoie și rămase așezat câteva momente pe marginea mesei. Cât timp trecuse, oare? Și de ce-l trezise și materializase Θ?
Θ îi simți gândurile și îi răspunse imediat, în minte.
„Au trecut două milioane de ani de la ultima survolare, El-Raak. Am ajuns în apropierea țintei E. Conform protocolului, te-am trezit.“
Brusc, se simți revigorat și se ridică în picioare. Pielea lui solzoasă se termoreglase între timp, iar ochii săi imenși, de un albastru incredibil, erau acum din nou umezi, permițându-i să vadă cu claritate în jur. Pluti rapid pe culoarul care lega sala de materializare de centrul de comandă.
Pentru el, două milioane de ani trecuseră într-o clipită, la fel ca și pentru restul pasagerilor din memoria lui Θ. Pentru o secundă, îl străfulgeră un gând: ce se întâmplase în acest timp?
„Nimic deosebit, El-Raak. Am trecut pe lângă trei stele fără planete locuibile și m-am realimentat cu energie, apoi am pus cap-compas pe această stea. Ar trebui să avem toate datele necesare în câteva minute, pe măsură ce compilez informațiile strânse de senzori la ultima scanare automată, de acum circa zece mii de ani. Apoi revin cu datele noi, de la suprafața planetei.“
El-Raak se opri în fața proiecției din mijlocul centrului de comandă. Pe ea putea vedea tridimensional sistemul solar în care tocmai intraseră. Un sistem de opt planete și câteva corpuri cerești mai mici care se roteau în jurul unei stele de dimensiuni apropiate celei ale soarelui de acasă. Θ îi răspunse rapid și la întrebarea încă nerostită.
„Nu am primit absolut nicio comunicare de acasă sau de la celelalte nave ale Exodului. E o tăcere absolută. Mă tem că nici nu vom mai putea primi vreuna, distanțele au crescut între timp extrem de mult.“
El-Raak oftă, privind proiecția din fața lui. La viteza asta, aveau să parcurgă acest sistem solar în doar câțiva ani, pentru că traiectoria lui Θ era aproape perpendiculară pe planul de rotație al planetelor. Ținta E era încă un punct, dar sistemele lui Θ lucrau asiduu să compileze cât mai multe date, așa că în doar câteva minute punctul căpătă formă și culoare. O mulțime de informații începură să se afișeze lângă planetă.
El-Raak își închise ochii și-și ținu respirația cât era în stare de mult, pe tot parcursul prelucrării datelor. Asta îi creștea fluxul de energie din interiorul corpului și îl încălzea, în așteptarea verdictului. Pentru câteva momente, se simți ca atunci când se bucura de mângâierea soarelui pe plajele lui Theseea, înainte de a intra în apă să vâneze craali.
Parcurseseră în derivă o distanță uriașă, iar planeta lui natală rămăsese undeva, departe, în negurile spațiului. Pentru el, patru milioane de ani de când plecaseră duraseră de fapt doar câteva zile, pentru că Θ îl trezea numai atunci când se apropiau de sistemele solare cu planete care ar fi putut fi locuibile. Apoi îl dezintegra la loc, pentru a economisi energie. Ultimele două milioane de ani de la ultima planetă nici nu existau.
În tot acest timp Θ funcționase perfect, fie și pentru că reușiseră să folosească tehnologia invadatorilor în corpul navei, înainte ca al doilea val al invaziei să-i forțeze specia să plece spre alte stele. Erau complet izolați de radiațiile stelare în nava care semăna cu un asteroid aplatizat, iar faptul că în toată această perioadă de timp trecuseră doar pe lângă treizeci de stele îi ferise de incidente. Chiar și Θ se trezea complet doar atunci când se apropiau de ele, economisind energia. Doar senzorii capturau informații la fiecare zece mii de ani, pentru a verifica deviațiile de la traiectorie în lunga călătorie între stele.
În rest, sistemul de rotație pe mai multe axe al navei de formă discoidală îi ferea de primejdii, datorită câmpului magnetic astfel creat în jurul corpului central care rămânea mereu fix. Iar în acest corp se afla copia întregii civilizații theseene: patru miliarde de suflete, stocate pentru a fi rematerializate atunci când ar fi găsit planeta potrivită. De fapt, toate celelalte nave plecate în Exod aveau aceleași copii, în speranța că măcar una va găsi Paradisul.
Din păcate, niciuna dintre primele patru ținte nu se dovedise a fi locuibilă. Planete aflate în zona în care exista apă lichidă, dar extrem de toxice pentru rasa lui. Cu mijloacele rudimentare de la bord, imposibil de transformat într-un mediu propice. Era neapărat necesar să găsească o planetă cu atmosfera cât mai apropiată de a Theseei.
Deschise ochii. Dacă nici ținta E nu se dovedea a fi locuibilă, atunci urmau să treacă alte șaptezeci de mii de ani până ar fi ajuns la ținta F, despre care Θ încerca să obțină cât mai multe date. F era cea mai promițătoare, dar poate că E, micuța planetă albastră care licărea în proiecția tridimensională din fața lui, le-ar fi oprit în sfârșit călătoria între stele…
Tresări. Θ avea informații noi.
„Ținta E are, așa cum știam deja, dimensiuni similare Theseei. Are un satelit natural care pare blocat într-o rotație sincronă cu planeta. Are apă în formă lichidă, nitrogen, oxigen și alte gaze în proporții secundare. Niciunul nu are concentrații toxice pentru noi – deși nivelul de oxigen e cu 40% mai mic decât necesar, pot repara asta prin recalibrarea genetică atunci când vă readuc la viață. Temperatura medie a rămas compatibilă cu viața noastră, deși s-a încălzit puternic în ultimii zece mii de ani. Nu este repartizată uniform, iar în zonele ecuatoriale am avea nevoie de costume speciale. Față de ultima scanare, planeta pare a avea un nor de mici asteroizi împrejurul său…“
Θ se opri brusc. El-Raak închise ochii. Coama sa străluci verde fosforescent, ca atunci când craalii îl transformau din vânător în vânat, răsucindu-se rapid spre el prin apa tulbure a oceanului. Nu, nu, așa ceva era imposibil!
Θ îi spulberă speranțele.
„Corectez, nu sunt asteroizi, par a fi sateliți artificiali. Scanez toate frecvențele…“
Un val de zgomote de toate felurile se auziră pe navă, pe măsură ce Θ trecea prin întreg spectrul radiațiilor electromagnetice. Semnul înfricoșător al unei civilizații extratheseene. Frânturi de transmisii radio ininteligibile, sute, mii de frecvențe ocupate de o gălăgie fără egal.
El-Raak încercă să-și calmeze respirația, iar coama sa bogată reveni la culoarea gri-cenușiu a pielii sale. Θ încercă să-l liniștească.
„Pare o civilizație primitivă, care comunică prin unde electromagnetice și nu-și maschează prezența în niciun fel. Am scanat și celelalte planete și nu remarc prezențe detectabile pe ele, deși planeta numărul patru ar permite transformarea într-un habitat. Nu detectez alte nave în spațiul apropiat de noi… în afară de câteva sonde minuscule trimise în special în planul de rotație al sistemului.“
Cu ce îl ajuta asta pe El-Raak? Cum oare reușise planeta asta care fusese scanată cu atenție cu doar zece mii de ani în urmă să avanseze la nivelul unei civilizații pre-interplanetare într-un timp așa de scurt? Θ îi răspunse rapid și la aceste întrebări, pe măsură ce senzorii săi se întindeau în spațiu.
„Încerc să contactez sondele trimise înainte pe planetă, dar va mai dura puțin.“
El-Raak se liniștise deja. În definitiv, mai trecuse prin acest carusel de senzații de câteva ori pe parcursul călătoriei. De fiecare dată, planeta care fusese considerată a fi locuibilă din observațiile de pe Theseea se dovedise a fi o mare dezamăgire. În plus, niciuna dintre navele Exodului nu reușise să găsească ceva în tot acest timp, deși plecaseră zeci, fiecare cu o listă promițătoare de destinații. Apoi, comunicațiile încetaseră, pe rând. Ar fi fost o risipă inutilă de energie, și doar dacă vreuna ar fi ajuns într-adevăr la destinație ar fi avut rost să lanseze chemări către celelalte.
Θ reveni în mintea lui. Reușise să se conecteze la sondele autonome de la suprafața planetei, care ajunseseră acolo cu circa opt mii de ani înainte.
„El-Raak, am reușit să compilez datele. Ți le prezint acum.“
În fața lui se afișară imagini din istoria planetei, sintetizate rapid într-un film în care ciudatele ființe care populau planeta evoluau rapid de la stadiul primitiv la civilizații succesive, una mai violentă decât cealaltă. Sondele surprinseseră bătălii din ce în ce mai mari, orașe care înfloreau doar pentru a fi arse și distruse, apoi reconstruite, tehnologii din ce în ce mai sofisticate, imperii din ce în ce mai mari, prăbușite într-o decădere care ținea sute de ani, apoi renăscute…
Brusc, în ultimele două sute de ani, un progres nemaipomenit, în care ființele bipede care locuiau planeta se înconjuraseră de tehnologie și ajunseseră în spațiu, apoi și pe alte corpuri cerești, dar trecuseră și prin două războaie incredibil de sângeroase. Imaginea exploziilor nucleare îi îngheță sângele în vine lui El-Raak: nu-și putea imagina că o civilizație ar fi în stare să-și bombardeze nuclear propria planetă, atât pentru a-i distruge pe alții, cât și în sute de teste atmosferice.
Ultimele imagini arătau o creștere tehnologică și mai rapidă, iar Θ îi arătă faptul că omenirea se pregătea să devină o rețea neuronală la dimensiunile unei planete întregi, cu până la opt miliarde de noduri. El-Raak avu nevoie de câteva minute bune să-și revină.
Cum putea o civilizație atât de violentă să progreseze tehnologic atât de repede? Theseenii avuseseră nevoie de peste două sute de mii de ani să treacă de la apariția primelor orașe-stup la nivelul pământenilor, iar revoluția tehnologică fusese la ei întinsă pe șase mii de ani, nu două sute. Dar theseenii fuseseră o civilizație pașnică, bazată pe cooperare, nu pe concurență. Pe pace, nu pe război – deși confruntările nu le erau străine, ele erau excepția, nu regula.
Oare ăsta fusese și secretul sângeroșilor evirzi care îi invadaseră, veniți din negura spațiului? Theseenii reușiseră să facă față primului val, distrugându-le cele trei nave care le atacaseră planeta, dar al doilea val, venit o sută de ani mai târziu, îi devastase. Chiar dacă evirzii fuseseră distruși la rândul lor de apărarea theseeană, Exodul devenise inevitabil. Evirzii fuseseră violenți, refuzaseră orice negociere și nu arătaseră niciun fel de milă pentru theseeni: aveau nevoie de planeta lor, trebuiau să o transforme conform propriei specii tocmai pentru că nu mai aveau o casă la care să se întoarcă. O distruseseră cu mult timp în urmă.
Dar theseenii le stătuseră în cale. În cele din urmă, rasa evirzilor dispăruse, iar theseenii se răspândiseră în spațiu în căutarea unui nou cămin. O tragedie interstelară, probabil doar una ca atâtea altele…
Privi din nou imaginile cele mai noi, cu armele pământenilor. Erau încă primitive, iar rachetele lor nucleare nu ar fi fost prea eficiente contra navei Θ, chiar și dacă le-ar fi putut trimite departe în spațiu. Erau mult prea lente. Θ îl asigurase că oamenii nu îi detectaseră, așa că pământenii ar fi avut probabil doar câteva luni să-și pregătească apărarea în cazul în care ar fi decis să-i invadeze…
Θ interveni, smulgându-l din reverie.
„El-Raak, dorești să-ți rulez scenarii de invazie?“
Se cutremură. Privi în pământ, cu pielea-i solzoasă schimbându-și culoarea într-un verde de smarald. Se rușinase de propriile-i gânduri. Rosti cu voce tare.
― Nu, Θ. Ar fi nu doar împotriva Paradigmei, ci și împotriva a tot ceea ce suntem. Nu le voi face altora ce ne-au făcut alții nouă. Și-așa, invazia evirzilor ne-a schimbat în rău. Așa… sper măcar să ne păstrăm sufletul.
Θ îi răspunse sec.
„Conform simulărilor pe care le-am făcut între timp, planeta se va încălzi în următorii o sută de ani până la limita suportabilității pentru specia noastră. În două sute de ani, va deveni nelocuibilă pentru noi fără costume de protecție. Nu am cum să reglez asta prin modificări genetice, diferența e prea mare.“
― O civilizație care avansează atât de rapid va fi în stare să-și termoregleze planeta în timp util, Θ. Lasă simulările, sunt inutile pentru o specie pe care o înțelegem atât de puțin…
Θ tăcu o vreme, în timp ce El-Raak se cufundase în imaginile zonelor sălbatice ale planetei, de o frumusețe care-i făcea pielea să strălucească ca un curcubeu. Cum putea un astfel de Paradis să genereze o specie atât de violentă? Cum fusese în stare specia asta să supraviețuiască până acum? Urma oare să piară într-un război nuclear? Cum ar fi reacționat dacă s-ar fi afișat pe orbită și le-ar fi cerut ajutorul? Oare ar fi acceptat măcar să theseeaformeze a patra planetă de la Soare?
În cele din urmă, îl întrebă pe Θ, mai mult ca să se audă vorbind.
― Cât timp avem la dispoziție să luăm o decizie?
Θ îi răspunse rapid.
„Ca să ne putem integra pe o orbită de aterizare fără a risca prea mult rezervele de energie, avem la dispoziție două săptămâni. După aceea, aș compromite țintele mai îndepărtate de șase milioane de ani sau aș fi forțat să rămân în acest sistem solar cel puțin câteva secole, pentru a mă reîncărca cu energie.“
El-Raak oftă. Două săptămâni ca să decidă soarta unei civilizații întregi. Ba chiar a două, dacă lua în calcul și pământenii. Era exclus să rămână în zonă câteva secole, nu cu o civilizație care avansa atât de repede. Era acum ori niciodată.
Se retrase din centrul de comandă și se duse în centrul Uniunii, acolo unde putea să se consulte cu replicile celor mai strălucite minți din istoria Theseei. Da, și Θ făcea acest lucru în permanență, conform programării sale, dar simțea nevoia să o facă personal. Poate cine știe…
Două săptămâni trecură extrem de repede, cu El-Raak pierzându-se pe rând între proiecțiile trimise de sondele de la solul Terrei și sesiunile de brainstorming cu geniile Theseei. Două săptămâni în care află că le era imposibil, chiar și după mii de ani de examinare a planetei, să prevadă încotro ar fi evoluat pământenii. Erau complet imprevizibili.
Să lași o astfel de planetă pe mâna unor barbari fără să devii tu însuți barbar? Sau să elimini acești barbari cu riscul să devii tu însuți barbar? Să încerci să-i schimbi? După cât se părea din cele trimise de sonde, cel puțin alte două civilizații extratheseene încercaseră asta, cu rezultate oribile. Nici urmă de ele pe parseci întregi.
Obosit, El-Raak reveni în cele din urmă în centrul de comandă. Nu avea de ales. Decizia fusese luată în unanimitate, deși tot el, ca reprezentant unic al Theseei, avea ultimul cuvânt.
Θ îi știa deja gândurile, dar protocolul cerea ca El-Raak să rostească comanda cu voce tare. Iar acestea erau cuvinte pe care nu se gândise că le va rosti vreodată.
― Θ, am hotărât. Dacă i-am invada pe pământeni, nu am fi cu nimic mai buni decât evirzii. Dacă am încerca să fim prietenoși, ne vor distruge. Dacă le vom cere Marte pentru noi, nu vom face decât să amânăm un război total. Iar dacă ne vom continua drumul spre ținta următoare, la rata lor de dezvoltare, în șaptezeci de mii de ani ne vor fi depășit deja cu mult. Poate chiar în următorii două sute, darămite…
„La fel de adevărat e că s-ar putea autodistruge între timp. Sau să fie distruși de alte civilizații, pentru că nu se pot abține să zbiere în spațiu despre existența lor“, îi răspunse Θ în minte, mai mult ca să-i susțină argumentația.
― Da, și asta. Iar dacă am încerca să-i educăm, am eșua așa cum au făcut-o, după cât se pare, și alte specii înaintea noastră. Suntem, așadar, într-o situație fără ieșire. Ne mișcăm prea lent ca să ajungem la următoarea planetă țintă înainte să ajungă ei, dar nici nu avem energia necesară să rămânem în zonă până vedem cum evoluează lucrurile. În plus, dacă luăm în stăpânire planeta, doar pentru ca unii ca evirzii să vină peste noi în câteva secole din cauza a ceea ce au transmis deja oamenii în spațiu? Speciile care au trecut aici par a fi fost pașnice, dar putem ști asta cu siguranță?
Θ rulase miliarde de scenarii și nu avea nicio altă soluție. Era timpul ca El-Raak să-și asume responsabilitatea.
„Care este decizia luată, așadar, El-Raak?“
El-Raak privi pentru o ultimă dată imaginile paradisiace ale planetei albastre și oftă. În cele din urmă, rupse tăcerea.
― Ne vom continua drumul spre ținta următoare, Θ. Dar tu vei ține legătura cu sondele de pe Terra la un interval de cinci ani, până la limita consumului unui milion de ani diferență în energie. Așa, vom rata doar ultimele opt ținte dintr-o listă de șaizeci. Este un risc pe care ni-l asumăm. În momentul în care observi că se schimbă ceva fundamental în comportamentul lor sau că se autodistrug și că mai avem șanse reale să locuim pe planetă, mă vei trezi din nou și vom schimba traiectoria. Este tot ce pot decide acum.
Θ încuviință și memoră ordinul. Îl urmări apoi pe El-Raak cum se retrage abătut în sala de materializare. Îl adormi, îi salvă personalitatea înapoi în spațiul dedicat și îi dezintegră corpul. Apoi rămase singur.
Trecură săptămâni, luni, ani. Oamenii chiar remarcară obiectul ciudat care le traversa sistemul solar. Îl numiră Oumuamua, apoi uitară de el. Trecură decenii, iar steaua primitoare era acum doar una dintre atâtea altele pe fundal. Θ dormita în tot acest timp, cu senzorii întinși la maximum pentru a capta infomațiile venite de pe planetă.
Apoi, chiar la limita de la care fluxul de informații răzbătea ca o șoaptă, Θ se trezi.
Era timpul să-l readucă la viață pe El-Raak. Era timpul să întoarcă nava.
Era timpul să ia în primire o nouă casă.

♦ Publicat în:

ArtZONE SF 14/2026