Tânărul M’bolo

Era una dintre acele zile, lungă și fierbinte, despre care se putea spune că anunța sfârșitul lumii dacă avea să fie la fel pe tot timpul verii.

Pentru triburile Masai, Chagga, Hadzabe și celelalte neamuri, veştile sosite din sultanatul Zanzibarului despre grupuri mari de nomazi cu pielea albă și ochii albaștri, veniți de pe mare să le ceară tribut și supunere erau doar simple zvonuri. Nu întâlniseră nici un diavol alb și căzuseră cu toții de acord asupra scornelilor, fiindcă nu li se arătase nici un semn prevestitor în acest sens: vreo haită de hiene care să dea ocol satelor; stoluri de vulturi adunate în văzduh, șerpi sau târâtoare care să alunge liniștea oamenilor în casele lor de lut, ori lei care să gonească prin savană ca umbrele…

Până și vraciul unuia dintre numeroasele triburi Mang’ati devenise inutil. Nu primise nici un semn din partea zeilor despre importanța acelei zile și din această cauză continua să-și facă treaba de vraci pregătind poțiuni pentru suferințele trupești, leacuri care să le scape pe femei de grețurile gravidității ori fumuri pentru potenţă. Bine că zeii au felul lor de a orândui lucrurile.

Tânărul M’bolo culegea prune mkulu mai la vale de satul său. Strânsese fructele într-o traistă. Nu erau multe și nici coapte nu erau, dar îi ajungeau atât lui cât și bătrânului de care se îngrijea. Era orb, un fost vânător rănit în luptă care-l luase pe copil sub aripa lui după ce părinții îi muriseră în urma ultimului război între triburi. Fiind printre cei mai respectați în sat, bătrânul, așa orb cum era, văzuse în M’bolo șansa unei vieți lungi, departe de ororile războiului și alte violențe. Îi interzise să meargă la vânătoare, iar căpetenia satului fusese de acord. Bătrânul luptase alături de tatăl și de bunicul șefului de trib, cot la cot, așadar îi era imposbil să-l refuze deși, așa cum realizase și M’bolo, neparticiparea la vânătoare a tinerilor era nefirească. Ajunsese la vârsta adultă, era bărbat, deci trebuia să vâneze. Dar nu și el, pentru că era special, atât pentru bătrânul războinic cât și pentru restul lumii lui.

M’bolo termină de cules prunele și urcă spre sat. Se afla la jumătatea drumului când se opri. Sub tălpi simți ceva. Cercetă să vadă dacă nu călcase pe vreo târâtoare. Nu era cazul. Înaintă câțiva pași și din nou se opri din cauza aceleiași senzații. Pământul fremăta. Era vreo turmă de antilope care se apropia? Nu avea cum pentru că cercetașii spuneau că toropeala le gonise în căutarea apei. Elefanți? Nici ei. Privi în zare și nu găsi nici un indiciu care să-l lămurească. Curiozitatea îl îndemna să nu continue urcușul spre sat până nu afla care era povestea freamătului. Se aşeză în genunchi și puse urechea pe pământ. Atunci îl auzi mai clar ca niciodată; murmurul din adânc, avertismentul pe care natura încerca să i-l trimită.

După un timp, M’bolo se ridică. Era agitat. Avea ochii mari cât pietrele din mijlocul satului unde făceau focul adunării. Ce aflase? Ce? Nu mai așteptă altă clipă. Fugi să-și avertizeze căpetenia. În goana lui mâncase câteva fructe dintre cele pe care le culese să mai prindă puteri. Trebuia să ajungă cât mai repede.

Când întră în sat, lumea îl privea ca pe un nebun. De ce fugea sau de cine? Pașii îl purtară spre coliba de lut cu acoperiș de iarbă înaltă de savană a căpeteniei. Când ajunse la ea nu mai așteptă nici o invitație. Dădu buzna înăuntru dând la o parte rogojina care ținea loc de ușă fără a-și mai cinsti liderul, rostindu-i numele tare și clar, așa cum cerea obiceiul. În schimb se prăbuși lipindu-și fruntea de podea. De jos încercă să-și tragă sufletul și să-și ceară iertare pentru necuviință. Văzându-l agitat, căpetenia îl întrebă ce se întâmplă? De ce M’bolo dăduse buzna la el în casă?
M’bolo încă mai gâfâia. Cu greu spuse:
― Să fugim! Trebuie să fugim cât mai repede. Nu este timp.
― Ce tot vorbești acolo? îl întreba Obu, căpetenia.
― Pământul mi-a șoptit. Vraciul… De ce nu ne-a avertizat vraciul?
Auzindu-i vorbele, căpetenia se întrebă același lucru. Indiferent ce pericol îi păștea, șamanul trebuia să-l fi anunțat.
M’bolo nu era un tânăr care să vină cu idei pe care să le-mpartă de bună voie cu șeful său ori, mai rău, să bată câmpii şi să scornească minciuni. Atunci de ce ar fi venit la Obu? Nu, ceva nu era în regulă. Căpetenia avea timp să-i pună întrebări lui M’bolo mai târziu.

Vraciul era singur în coliba sa. Se ascundea după o perdea de fum când faldurile intrării se dădură la o parte.
― Oh, mărețe Obu, spuse acesta, s-a întâmplat ceva?
― Aşa se pare, zise căpetenia. M’bolo a venit la mine spunând că ne paşte un pericol și că trebuie să fugim din calea sa. De ce nu știu nimic despre lucrul acesta?
― Nu știi nimic pentru că nu există un astfel de pericol. Nu am văzut nimic în fum, ori în oase. M’bolo o fi mâncat iarbă neagră sau cine știe ce. Mi se pare sau transpiră abundent?
― Nu este adevărat! Pământul mi-a șoptit. Trebuie să fugim. Astăzi e ultima zi a Lumii. Ultima! Dacă vreți să trăim în continuare trebuie să fugim. Și nu, n-am mâncat iarbă neagră. Transpir pentru că este foarte cald. Obu, te rog.
― Liniște! Ajung și la tine. Vraciule, vorbeşte-mi.
Şamanul oftă.
― Putem verifica dacă mă înșel sau nu.
― Fie.

Vraciul aprinse un mănunchi de ierburi. Se îmbăie în fum. Pisă apoi într-un mojar de piatră mai multe semințe și frunze, turnă apă și se însemnă pe faţă cu pasta moale. Fum, din nou fum, peste tot în colibă. Rosti o incantaţie și aruncă o mână de oase pe jos. Zeii nu-i spuneau nimic.
― Aşa cum credeam, M’bolo nu este în toate apele. Nu suntem în pericol.

Obu nu știa ce să mai creadă. Dacă în mod normal avea încredere în răspunsurile vraciului, M’bolo îi îngreuna capacitatea de decizie. Știa și el că băiatul nu era un aiurit. Dacă nu minţea, atunci trebuia să ia în considerare posibilitatea ca vraciul să nu aibă dreptate, iar acest lucru îl înspăimânta pentru că îl ascultase dintotdeauna, iar faptul că nu întrevedea un pericol atât de mare îl transforma într-un șarlatan. Oare se mai înșelase și în trecut? îi trecu lui Obu prin minte acest gând sumbru.
― Prin urmare, întrebă şamanul, ce ai de gând să faci cu băiatul, Mărite?
Obu nu mai apucă să certe pe nimeni. Auzi strigăte. Căpetenia ieși afară din colibă. Sătenii se agitau înnebuniți. Îl chemau în ajutor. Ce se petrecea? Obu nu înțelegea harababura descătușată în fața ochilor săi, dar cu cât se îndepărta de coliba vraciului, pășind spre inima satului, descoperea o senzație pe care nu o mai întâlnise până atunci. Apoi înțelesese. Era frica, așa cum nu a mai simţise până atunci, care urca precum un șarpe, de la călcâie, pe coapse, pe șolduri, deasupra buricului, apoi încă puțin mai sus, vreo trei lățimi de palmă, până în dreptul inimii care începu să-i bată mai tare.
― Obu! strigă un războinic. Căpetenia nu-l băgă în seamă. De fapt nu băgă pe nimeni în seamă. Nu-și adună oamenii și nu-și chemă războinicii.

Fără să știe cum ajunsese acolo, Obu se afla deja la marginea satului. Cu cât privea mai mult în depărtare, cu atât știa mai bine că rămăsese fără timp. Cu ochii încordați străpungea căldura dogoritoare care unduia depărtările, transformându-le în fantasme. Atunci îi văzuse. Străinii se apropiau rapid, ca o furtună stârnită să distrugă totul în cale; pe cai negri, lucioși, amenințând văzduhul cu sulițele lor scurte. Veneau, iar Obu nu făcea nimic. Întreg tribul aștepta să dea o poruncă ce nu mai venea.
Se întoarse spre ei. Îi văzu pe cei mai bravi războinici cum se pregătiseră de luptă. Sulițe, arcuri, scuturi din nuiele acoperite cu piele de vacă. Se pictaseră pe față şi erau gata de luptă.
― Mărite Obu!
― Căpetenie!
Oamenii deveniseră nerăbdători, dar Obu nu spunea nimic. Nu strigase „La luptă!“ sau „Ascundeți femeile și copiii!“. Tăcea, în schimb îl căută pe M’bolo.
― La o parte, spuse într-un final poruncitor.
Trecu prin mulțimea care se adunase în spatele său, iar în mijlocul ei îl găsi pe M’bolo îngenuncheat. Asculta pământul cum tremura, cum îi vorbea.
Obu văzu că, acolo unde plecase capul M’bolo, pământul începuse să soarbă cu lăcomie apa. Băiatul plângea. Era firesc pentru el, gândeau ceilalți, fiindcă doar el era cel mai firav dintre toţi tinerii tribului.

Probabil că această sensibilitate i-a înduioșat pe zeii mang’atilor să verse, la rândul lor, lacrimi peste Lume. Când M’bolo își ridică privirea, o cireadă de nori se strânsese deja pe câmpia nemărginit de albastră a cerului și în sfârșit, după multe săptămâni, peste sat și peste oameni a început să plouă.

― Lacrimi, spuse Obu. Zeii plâng pentru noi, M’bolo. Se apropie de băiat și-l ridică. Ai avut dreptate. Zvonurile venite din Zanzibar erau adevărate și ele. Nu le-am dat crezare! strigă ca întreg satul să-l audă. Se întoarse la M’bolo. Dacă supraviețuim ultimei zile a Lumii ăsteia, așa cum ai spus, îţi promit băiatul meu, vei fi noul meu vraci și n-ai să mi te opui.
― Dar… vraciul tău…
― Nici un dar, uită de el.
Obu își ridică bărbia. Scrută cercul care se formase în jurul său și al băiatului și spuse:
― Uitați-vă la el! Arătă spre M’bolo. Nu pare un mang’ati adevărat. Este slab și nu vânează. Așa l-ați socotit. Dacă vâna și murea, atunci cine ne-ar mai fi înştiinţat de venirea străinilor şi pentru cine ar mai fi plâns zeii? Lumea șoptea. Ploaia nu va ține mult, așa cum nici lacrimile băiatului nu-i vor curge pe obraji la nesfârșit. Trebuie să ne mișcăm rapid. Cunoaștem satul și împrejurările. Cunoaștem mai bine toropeala și săgețile otrăvite. Putem câștiga. Obu întinse brațul arătând în direcția opusă armatei străine. Poate în satul următor sau mai departe. Putem.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.7

Mircea Ştefan CĂRBUNARU

A debutat literar în anul 2021 în primul număr al Fanzinului ArtZONE. De atunci a publicat în numeroase reviste online și tipărite: Galaxia 42, Helion, UtopIQa, Revista CSF precum și în antologia „Boabe de Poveste” apărută la Editura Pavcon. În prezent lucrează ca medic rezident și are în pregătire un volum de proză scurtă cu texte din mai multe genuri literare: noir, mistery, horror și ficțiune istorică.

Related Posts

Falsa tăcere

Profesorul Mávros se întoarse cu spatele spre tablă şi privi studenţii adunaţi în aula universităţii.— Aşadar, zise el cu voce puternică, astfel încât să fie auzit şi din ultimele bănci,…

Stihia

În toiul nopții, prin ferestrele deschise pătrundea un aer muced de baltă. Se auzea orăcăitul broaștelor, bâzâiau țânțarii, mișunau umbrele. Stihia de fum se adună într-un mănunchi de rotocoale dense,…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 8/2024

  • iulie 20, 2024
  • 391 views
ArtZONE SF 8/2024

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 235 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 247 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 145 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 137 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 132 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 136 views
ArtZONE SF 2/2021