ArtZONE SF
de Adrian Victor Vank
„Cât de înfumurați suntem, gândi Constantin. Toată viața avem convingerea că putem stăpâni lucrurile care vin peste noi, dar adevărul este că aceste lucruri ne stăpânesc pe toți și ne duc acolo unde vor ele, prin făgașul morții săpat în piatră de Tatăl Ceresc. Suntem doar vreascuri purtate de apă, ramuri frânte din copacul vieţii.”
Azi este luni (n.r. – 14 octombrie 2024), iar mâine, conform calculelor mele, va fi marți… și în ciuda faptului că gura lumii decretează neoficial că ar fi trei ceasuri rele, gândul meu de dimineață este unul extrem de pozitiv și se referă la faptul că am convingerea (aproape de certitudine… aș putea spune) că în Brăila există și alți oameni deștepți în afară de noi, ăștia care ne cunoaștem. Treaba asta am realizat-o în după amiaza zilei de vineri – 11.10.2024 – în timp ce participam la lansarea volumului „Leviathanul vinețiu” pus între niște coperte provocatoare de scriitorul brăilean Mircea Cărbunaru.
Despre scriitorul Mircea Cărbunaru nu vă pot spune prea multe, pentru că nu cunosc amănunte, poate doar faptul că este serios ”înfiletat” pe felia de science-fiction, dar în „Leviathanul vinețiu” scriitorul brăilean a decis să interpreteze o altă partitură, aceea a ficțiunii istorice, iar chestia asta nu este un minus, ci un semn că avem de a face cu un scriitor serios care se mișcă lejer și dincolo de zona lui de confort (de când așteptam momentul să folosesc treaba asta cu ”zona de confort”).
Dacă mâine este marți și sunt trei ceasuri rele, înseamnă că în anul 1453, în ziua de 29 mai, o zi de marți, Imperiul Bizantin a fost cel care a prins toate cele trei ceasuri rele (poate chiar mai mult de trei), pentru că atunci a căzut Costantinopolul sub sabia lui Mehmet II.
Decupajul ficțional (doar parțial ficțional, dar vă lămuresc mai încolo) propus de Mircea Cărbunaru este plasat cu trei ani înainte de căderea Bizanțului și surprinde o felie, limitată în timp, dar generoasă în informații, din procesul decăderii și prăbușirii Bizanțului.
Citind cartea, am realizat că este ficțiune istorică în aceeași măsură în care nu este ficțiune istorică. Jaloanele importante ale declinului imperiului sunt realități istorice incontestabile: amenințarea otomană, sărăcirea imperiului, rivalitatea cu papalitatea („uneori prefer să văd turbanul sultanului, decât tiara papală”), statutul privilegiat al venețienilor și al genovezilor (nefiscalizați, depuneau un jurământ formal și singura obligație pe care o aveau era aceea de a trage salve de tun când treceau cu corăbiile pe sub ferestrele de la mare ale palatului imperial), corupția din administrația imperiului („Comandantul se repezi la mâna funcționarului încercând să i-o strângă în semn de mulțumire și îi strecură discret în palmă o pungă greușoară cu monede de argint”), frământările interne, organizațiile secrete, disensiunile religioase. Între acești piloni ancorați în realitățile istorice ale epocii, autorul inserează mai multe întâmplări, locuri și personaje ficționale, elemente care asigură coeziunea întregului. Practic ficționalul transformă cartea lui Mircea Cărbunaru din carte istorică (reconstituire) în literatură. Personajele, atât cele reale cât și cele fictive, sunt bine conturate, au discursuri credibile; limbajul folosit respectă palierele ierahiei sociale existente la vremea respectivă.
La lansare am aflat că Mircea Cărbunaru nu a pus piciorul în Istambul, iar sfatul meu este să rezolve această chestiune cât mai rapid posibil, nu de alta, dar nu va avea prilejul să constate ex propriis sensibus1 cât de bine a descris locurile despre care a scris în carte. Legat de această împrejurare, dincolo de lacuna turistică, este vizibil efortul uriaș depus în activitatea de documentare a cărții. Aceeași seriozitate a documentării transpare și din: descrierile vestimentare ale personajelor, incursiunile în gastronomia epocii și a locului („carne de capră făcută în țest de lut cu mirodenii și cu vreo două legume aruncate alături”, „brânză cretană puternic mirositoare, ceapă, lipie și o cană plină de bere de orez”), interioarele palatelor imperiale, iar legat de acest ultim aspect, nu pot să nu amintesc de expresia: „canibalism arhitectural frenetic” folosită pentru a descrie decăderea arhitecturală („Unele părți din mulțimea de palate deveniseră cariere nesecate de materiale de construcții pentru altele care trebuiau urgent reparate, într-un canibalism arhitectural frenetic”). Nu pot trece peste lecția de tehnică militară oferită de autor prin descrierile minuțioase ale vestimentației soldaților și a tehnicii de luptă navală de la vremea respectivă. Un plus de autencitate rezultă din folosirea termenilor din limba greacă și uneori turcă și spaniolă. Leviathanul vinețiu, monstru biblic sau simbol, asta rămâne la latitudinea cititorului, apare episodic pe fondul redării contextului social și geopolitic în care se zbătea Bizanțul și strădaniile diplomației de a atrage sprijinul Suveranului Pontif. Dacă privim Leviathanul ca un simbol, istoric vorbind, fiecare imperiu și-a avut propriul Leviathan.
Dar cartea lui Mircea Cărbunaru nu este doar despre monștrii biblici, capetele încoronate, înalți prelați și generali de armate, ci și despre oameni simpli și viețile lor la fel de simple, pe care le redă verosimil, iar din alcătuirea tuturor acestora avem în față un excelent roman cu parfum bizantin.
P.S.- Stambulul vă așteaptă, maestre!
1)prin propriile simţuri (trad.lat)
Mircea Cărbunaru – ”Leviathanul vinețiu”
Editura BookForge, 2024, 254 pagini
Mircea CĂRBUNARU
Mihai VINTILĂ
