Aurelia CHIRCU
Idaline iubea Crăciunul, dar cel de anul acela o îngrijora mai mult decât cele trecute. Era primul pe care-l petrecea fără părinți și frații mai mari și întâiul cu iubitul ei.
Tatăl murise cu peste un an în urmă, într-un accident, la Kristallnacht, iar mama se stinsese în azilul Grafeneck pentru persoane cu dizabilități. Unul dintre frați ajunsese într-un lagăr din Polonia și mai afla vești despre el de la un membru SS, prieten de familie, ce continua să-l protejeze. Despre celălalt, din păcate, nu mai auzise nimic; paradoxal, acesta lucra ca gardian într-un alt lagăr, însă se rupsese complet de ei, având o devoțiune de neclintit față de sistem.
Trăiau mai departe în acea stabilitate amară a vulcanului care stă să erupă. Pierdeau războiul. Asediul asupra Stalingradului nu avea sorții de izbândă; rușii se țineau tare pe poziții și armata lor nu putea să înainteze. În inima lui, poporul nu se ruga pentru victorie, ci pentru pace.
În ziua Crăciunului, Idaline se simțea mai tulburată decât de obicei, pentru că soțul întârzia. Oricând era loc de griji, când poliția te putea lua de pe stradă chiar fără motiv, dar și mai mult când sărbătoarea pe care el o aștepta se numea Hanuka.
Torsten se număra printre acei evrei binecuvântați cu o altă identitate, ce-i permitea să trăiască liber printre germani. Ea nu-și imaginase niciodată că avea să-și trădeze țara din dragoste pentru acest tânăr, însă mulțumea zilnic Domnului pentru că i-l scosese în cale. Îl cunoscuse cu doi ani în urmă și acum, la optsprezece ani erau căsătoriți.
Femeia se străduia să țină sărbătorile catolice atât cât se putea, odată ce regimul încuraja întoarcerea la origini și la vechii zei, ignorând bazele creștinității. În noiembrie, Torsten și Ethel, surioara ei se întrecuseră în desene cu peisaje de iarnă pentru a-și pregăti calendarul de Advent și el avusese grijă să pună bomboane în câteva ferestruici ale acestuia, mai înainte de a le sigila. Idaline adusese în casă o ramură de măr pentru Sf. Barbara, căreia-i dăduse deja muguri și pregătise o budincă de mere.
Dimineață, fuseseră la Biserică și acum continua pregătirile culinare. De fapt, încerca să încropească o cină modestă pentru acea seară sfântă. Nu se mai punea problema de a respecta tradiția hazlie a Dickbauch, cu raționalizarea alimentară, dar trebuia să aibă, totuși, o masă mai bogată față de celelalte zile ale anului. Și voia să pună pe ea preparate nemțești, dar și evreiești. Cât despre pomul de iarnă, pe care naziștii îl acceptau ca un simbol al rădăcinilor ariene, îl împodobiseră toți trei, în Ajun, așteptându-l pe Moș Crăciun, ci nu pe zeul Odin călăre pe calul său, Sleipnir cel cu opt picioare. Și cum nu reușiseră să cumpere cadouri, îi spuseseră fetiței că acesta nu sosise încă din pricina războiului ce-i încetinea călătoria; ea însă înțelegea situația și se bucura să fie cu familia ei.
Tânăra verifică cu o furculiță unul dintre cartofii ce fierbeau într-o crăticioară. Cinele erau frugale de câțiva ani, dar în acea zi, în cuptor se rumeneau trei pulpe de pui, pe care avea să le servească la cină alături de micul stollen, pregătit în Ajun. Erau aproape gata; avea să-i paseze într-un piure fără lapte , ca să-l poată consuma și Torsten.
După asta, aruncă o privire spre ceasul de pe peretele din spatele ei, înfrumusețat de Ethel cu beteală roșie și argintie, asemeni celor cu care decorase toate perdelele de la ferestrele apartamentului. Trecuse peste o jumătate de oră de când tânărul trebuia să încuie prăvălia și să se întoarcă acasă.
Și-l închipuia colindând stăzile, descumpănit, cu ordinul de încorporare în mână, neștiind cum să le spună că le va părăsi ca să meargă pe front. Dar așa arăta varianta fericită, rezonabilă, în care lumea lor nu se prăbușea văzând cu ochii. Fiindcă arestarea lui Torsten atrăgea deportarea întregii familii. Și asta în cazul când nu era ucisă pe loc că, de anul trecut, naziștii trecuseră la exterminarea în masă a evreilor.
Oftă adânc și-și tamponă obrajii cu palmele. Stinse focul la mâncăruri, își scoase șorțul cafeniu și-l aruncă pe spătarul unui scaun.
– Ethel, să mergem, draga mea, să-l căutăm pe Torsten! Nu mai pot să stau aici cu grijă!
Fetița de nouă ani, care stătea pe un scaun și citea dintr-o carte de povești, se ridică imediat și ieșiră amândouă în hol. Sora o ajută să se încheie la haină, îi puse pe cap căciulița, pe urmă se îmbrăcă și ea, cu paltonul și-și potrivi pălăria peste pletele blonde, împletite într-un coc pe ceafă.
De cum ieșiră din clădire, simțiră gerul ciupindu-le nasul și obrajii. Dacă înăuntru, totul amintea de sărbătoare, afară străzile erau triste, cu oameni chirciți de frig străbătându-le grăbiți, întorși de la serviciu, mergând spre magazinele încă deschise sau spre casele lor. Unii cărau brăduți, alții câte o sacoșă mai mult goală, dar își zâmbeau cu speranță, când vedeau vreun cunoscut. Ca să rosteau apoi câte un Heil Hitler! printre dinți, observând grupul de polițiști ce patrula pe acolo.
Idaline schimbă o privire resemnată cu Ethel și-i strânse mai tare mâna copilei în palma ei. Îndreptându-se către prăvălia lor cu specific culinar, îi urmară involuntar pe naziști, ce tocmai dădeau colțul unei parfumerii. Imediat ce-l trecură și ele, cele două se opriră, speriate.
Îmbrăcat de oraș, Torsten urmărea iritat din pragul prăvăliei cum bărbații în uniformă smuceau brațul unui băiețel de vreo șapte-opt ani, care, împreună cu alți poate zece copii trebuie să fi ieșit la colindat. Probabil să fi auzit de la părinții lor de tradiția Herbergsuche, fiindcă un alt băiețel ținea în mână o statuetă, ce reprezenta un bărbat, iar o fetiță, pe cea a unei femei, întruchipându-i desigur pe Fecioară Maria și pe Iosif.
– Lăsați copiii în pace! strigă Torsten.
Copilul bruscat începu să țipe, un alt polițist scoase pistolul din haină, iar altul se repezi la tânăr.
– N-ai treabă, cetățene? Numele tău! urlă și scoase dintr-un buzunar un carnețel și un creion.
Cum acesta se dădu un pas înapoi și-și plecă fruntea, spășit, bărbatul se uită în jurul lui, apoi ridică ochii spre panoul cu numele magazinului. Respirația Idalinei se înteți; soțul ei își schimbase de două ori identitatea în ultimii doi ani și, în buletin, se intitula Kurt Westrach. Cu cealaltă identitate, aproape că fusese prins, dar îl salvase protectorul lor din Gestapo.
– Lasă-i să plece! îi zise un coleg celui cu arma. E Crăciunul! Se supără Moș Odin pe tine și nu-ți mai aduce cadou! se amuză el.
– Eu am vrut doar… , îndrăzni Torsten. Vă rog, nu notați… , plânse fără lacrimi.
Ceata de colindători se smulse din mâinile polițiștilor și trecu în fugă pe lângă Idaline și Ethel, care se lipiră una de cealaltă, ținându-și răsuflarea. Dacă nazistul îi lua în vizor, totul se ducea de râpă.
– Hai să mergem! îi sugeră pacifistul de mai devreme. Polițistul apăsă prea tare cu vârful creionului pe foaie și înjură când acesta se rupse. Ne așteaptă nevestele cu friptură de curcan, cozonac cu stafide și vin roșu. Pe urmă, culcăm copilașii și ne retragem în dormitor să facem dragoste.
Colegii se uitară la el de parcă le vorbea de zăpadă în deșert. Idaline știa că pentru armată existau întotdeauna resurse alimentare și n-aveau să sufere vreodată de foame, ca restul populației. Un nazist ridică mâna să-l lovească, dar altul se amuză, făcându-i și pe ceilalți să vină la gânduri mai bune. Cel care-l chestionase pe Torsten făcu o grimasă de lehamite, își puse carnetul în buzunar și se întinse spre tânăr pe care-l lovi cu putere. Căzut, acesta se strânse în poziția fetală, acoperindu-și capul cu brațele, în timp ce omul îi mai servi o lovitură de cizmă în stomac. După asta, grupul își văzu de drum.
Idaline și Ethel se făcuseră una cu zidul clădirii. Așteptară să treacă bărbații, apoi grăbiră pasul, strigându-l pe tânăr. Idaline îl ajută să se ridice de jos, Ethel îi scutură haina și-l îmbrățișă, plângând. El tuși resimțindu-se după bătaie.
– Cât poți să fii de iresponsabil? îl certă femeia, ignorând lacrimile ce i se adunau în ochi. De ce ai mai rămas? Nu știi cât eram de îngrijorată!
– Îmi pare rău, dragelor! Am mai avut puțină treabă. Și pe urmă, au venit copii aceia și le-am dat și eu câțiva bănuți.
– Ar trebui să te gândești mai mult la Ethel a noastră decât la pruncii altora! Și la al nostru… , murmură ea cu sfială.
Torsten zâmbi cu emoție și-i sărută fruntea soției sale.
– Copilașul nostru. Sper că va moșteni gingășia și încăpățânarea ta.
– Mai bine decât neglijența ta! se amuză. Acum ne spui pentru ce ai stat aici?
– Dar nu am stat aici, rosti cu blândețe și făcu câțiva pași în stradă. M-am întâlnit cu Moș Crăciun, el mi-a dat cadouri să punem sub brad și tocmai voiam să plec spre casă, când am descoperit ceva delicios în piață.
– Ce era? sări Ethel, cu veselie, împreunându-și palmele.
– Dar nu era gata, continuă săltând din umeri, cu o grimasă nostimă. Idaline se încruntă. Așa că m-am gândit să mă întorc, în caz că se ivea vreun mușteriu întârziat.
Încuie ușa prăvăliei, își îndesă pălăria pe cap, după care le luă pe fete de câte un braț:
– Haideți să vă arăt! conchise cu un surâs.
Idaline își amintea cum o fermecase zâmbetul acestui tânăr brunet, cu doi ani mai mare decât ea, din prima clipă când îl văzuse și cât o supărase să știe că trăsăturile lui frumoase suciseră capul multor femei. Nici acum nu era convinsă că nu tânjea după el vreo vecină sau vreo fetișcană ce preda la școala lui Ethel, dar știa că el n-o va trăda niciodată.
Traversară drumul spre piață și, după ce ocoliră câteva tarabe, Torsten le făcu semn spre aceea unde o bătrână îmbrobodită amesteca cu o lingură de lemn într-un tuci măricel, așezat pe un foc de vreascuri. Un miros apetisant de castane coapte umpluse aerul și ataca papilele gustative ale trecătorilor. Aceștia formaseră deja o coadă de câteva persoane, lucru care o făcu pe Ethel să-și lase în jos colțurile gurii, dezamăgită. Însă, tânărul nu se așeză la rând, ci salutându-i pe cei din spate, veni lângă al doilea cumpărător și-i strânse mâna.
Femeia îl recunoscu pe Fritz, prietenul soțului ei, care, bucuros să le vadă, le sărută pe obraji pe ea și pe Ethel. Se pare că bărbatul îi păstrase locul, așa că nu trecu mult și bătrâna îi întinse lui Torsten trei bucăți de pânză în care înfășurase câte cinci castane fierbinți.
Idaline se înveseli simțind căldura din palme și parfumul fructului, dar mai ales când gustă din miezul dulceag, după ce le decoji pe ale ei, în drum spre casă. Și înțelese atunci că acelea erau, de fapt, gustul și mirosul dragostei. Și al speranței.
Seara, cei trei au pregătit masa împreună, în sufragerie și au aprins instalația din brad. Torsten s-a bucurat să guste din latkes cu garnitură de mere rase. Iar, mai târziu, după ce au împărțit micile cadouri și-au povestit în jurul bradului despre fantome și vârcolaci, după cum auzise Idaline că ar fi un joc vechi englezesc, spre miezul nopții, au mâncat din buletele de brânză prăjită. Ultima i-a revenit lui Ethel, ca premiu, după ce-a întâmpinat cel mai lung căscat, un alt joc străvechi și i-a anunțat că va merge la somn.
Au mers, ca de obicei, s-o culce pe micuță și Torsten le-a citit despre zgârcitul Scrooge, dar Idaline nu și-a auzit decât bătăile inimii sale, ce se umplea de bucurie văzându-se înconjurată de cei dragi. Tânărul îi zâmbea în răstimpuri și parcă o întreba din priviri dacă era bine, iar ea încuviința, mângâindu-și ușor pântecele. Spera să fie totul bine și să ajungă, vara viitoare, să-și cunoască fiul sau fiica. Și poate că noul an avea să aducă și pacea.
Emanuel POPE
Bogdan Mihai BATI
