Valeriu Ion GĂGIULESCU
― Așaa, acum să-l ștergem pe băiat, bine, bine. Să-l dăm cu nițel gaz pe păr și să-l ungem cu puțin ulei de trandafir, uite-așa, și pe aici, și pe aici… stai binișor…mamăăă, ce picior mi-ai dat! Păi așa ne-a fost vorba !?
― Păi, dacă mă gâdili… se răsfăță băiețelul. Acum era îmbăiat, îmbrăcat curat și așezat în moțul patului să „sudeze”. Afară se lăsase înserarea. Se lăsase și liniștea. Acea binefăcătoare liniște a satului patriarhal. Rar, rar se mai auzeau câte un hămăit. Nu se auzea acum geamătul, vuietul crivățului pe la ferești, de te făcea să te gândești la poveștile de iarnă, cu călători înzăpădiți, atacați de haite flămânde de lupi fioroși.
Nu. Acum era chiar bine. În casă era cald. Mama a aprins candela la icoane și, puțin timp după aceea, a aprins și lampa aceea mare, cu picior și rezervor din alamă și cu globul de faianță subțire, de culoare verde. O culoare atât de plăcută, atât de cunoscută și de liniștitoare. Mirosea și atât de frumos a cozonac cu vanilie, lămâie și rom, mirosea a ceva bun… miroseau și gutuile și merele așezate acolo, sus, pe șifonier. Dar când se deschidea șifonierul, mirosea a levănțică, a lucruri curate, mirosea a piele fină, de la poșeta mamei pe care n-o lua decât rar, când se ducea la Pitești, la Comenduire, să vadă dacă mai află ceva vești despre tata, care lupta cu bolșevicii…
Dar acum, la căldurică, cu atâtea mirosuri plăcute și cunoscute, cu acea lumină plăcută și cunoscută era așa de bine încât băiețelul aproape că n-a simțit când a venit Moș Ene. Însă necazul mare fost că n-a văzut când a venit Moș Crăciun. Iată, acum l-a trezit mama și i-a spus că Moșul se grăbea să ajungă și la alți copii astfel încât n-a mai stat să se trezească și el. Dar, uite ce a lăsat: în colțul de lângă fereastră, între șifonier și ușa dinspre antreu, era așezat pe un taburet un pui de brad. Dar nu un oarecare pui de brad. Nu. Era unul fermecat! Plin cu ceva sclipitor, care atărna dinspre vârf către poale, pe aproape fiece ramură. Iar, pe unele ramuri se găsea, ceva, ca mingiuțele colorate, albe, roșii, verzi, albastre, de te minunai cum îți măreau sau îți micșorau chipul reflectat în ele, după cum te apropiai sau te depărtai. Și mai erau niște lumănărele răsucite și un fel de bețișoare negre-argintii, despre care nu se știe pentru ce erau puse acolo.
Băiețelul stătea în fața brăduțului, cu ochișorii măriți, cu gurița semi-deschisă, nu spunea nimic, parcă se și roșise la față. Mama a aprins lumănărelele și apoi a dat foc și la două-trei din acele bețișoare din care a țâșnit, sfârâind, o ploaie de scântei argintii-aurii, care l-a făcut pe băiat să rămână stană de piatră. Nu știa ce să facă. Să plângă… să râdă? Era contrariat, nițel speriat dar și fericit că i se întâmpla ceva atât de minunat. Vedea pe chipul mamei atâta lumină, bucurie și liniște, încât abia atunci și-a amintit că despre Pomul de Crăciun i se citise și chiar reținuse că Moș Crăciun astfel răsplătea faptele bune ale copilului, fapte pe care Îngerul le notează zilnic și i le comunică Moșului care le scrie într-un catastif.
Ana lăcrimă de emoție. Când băiatul făcuse primul an, convenise cu Anton să nu împodobească pom, considerând că era prea mic copilul și nu ar fi înțeles sensul, mesajul sărbătorii… Anul trecut, rămasă singură, cu bărbatul pe front, cu vești nu tocmai liniștitoare despre soarta oștenilor plecați la luptă, ea nu împodobise pom. Îi venea greu. Era primul Crăciun petrecut fără soțul ei. Aşa că, se hotărâse. Viața trebuia să meargă înainte. A început să cânte la armonium: „O brad frumos, o brad frumos, cu cetina-ți tot verde…”. Se acompania cu vocea ei caldă, rostind cuvintele măiestre. Apoi, și-a amintit că soțul îi trimisese într-o scrisoare niște versuri compuse de el care se potriveau perfect pentru melodia „LiliMarlen”, care era pe primul loc în acel timp. Chiar sunau bine… „De pe front, departe, / un soldat scria/ vorbe de iubire/ la iubita sa/ Gerul e aspru, vântul rău,/ dar eu mereu,/ dar eu mereu,/ la tine mă gândesc…/la tine mă gândesc!”
Nu terminase bine ultima strofă, când un pocnet răsunător îi făcu, pe amândoi, să tresară. „Anton!”, strigă ea, înspăimântată, nu se știe de ce. Instinctiv, privi la ceas. Era ora opt, seara. Ce se petrecuse? Una dintre lumănărele, se aplecase pe ramură și căldura ei făcuse să explodeze unul dintre globulețe. „Nu-i nimic, băiețele! Nu te speria. Hai să vedem ce cadouri ți-a lăsat Moșul sub brad.”
Se apropia Paștele. De peste trei luni de zile, Ana era în doliu. De la Comenduirea Pitești a primit vestea că sublocotententul rezervist Anton Lungea a căzut eroic la datorie.
― A bătut cineva la ușă, mămică.
Ana a deschis și a poftit pe ofițer să intre.
― Am fost camarad cu soțul Dumneavoastră, Doamnă învățătoare. Am fost lângă el și atunci, în acea noapte de Ajun, în care ne-au atacat, prin surprindere inamicii!
― Vă amintiți cumva, cam la ce ora s-au petrecut faptele?
― Da, da, desigur… la opt seara a început canonada. Anton a fost lovit de schijele primului obuz căzut în tranșee, peste noi. Dar de ce m-ați întrebat despre acest amănunt?
― Am ştiut! Atunci a plesnit globul…
În urechi îi sună, deodată, un cântec venit, parcă, dintr-o altă lume: „De pe front, departe, / un soldat scria/ vorbe de iubire/ la iubita sa/…”
Emanuel POPE
Bogdan Mihai BATI
Mulțumesc! Mă simt onorat.