Brăila rezistă!

de George Cosmin Borş •

Gigi se avântă printre caroseriile roase de rugină ale unor camioane militare, se lovi de un zid și plonjă prin cadrul lipsit de geam al unei ferestre. Se rostogoli, cu inima pompându-i nebunește. Ateriză cu un genunchi pe sol și imediat scrută camera în care nimerise. Doar întuneric, praf și corpuri de mobilier împrăștiate. Încercă să tragă aer în piept, să-și regleze respirația. Bibi veni lângă ea.

— Liber, zise Gigi, simțindu-și limba uscată.

Bărbatul masiv rânji. Încă mai avea degetele încleștate pe MK 556-ul modificat. Al ei se pierduse pe undeva.

— Visam să ne luăm o cabană la munte, zise Bibi. Era bine pentru copil, pentru cățelușă. Să facem plimbări…

— Taci, dracului! se răsti fata, cu o mână pe pistol și cu cealaltă pe casca din ureche. Ce-ai, ești rănit?

Bibi râse, apoi tuși. Femeia îi observă fața murdară de sânge și-l mai întrebă o dată, în timp ce se poziționau spate în spate.

— Căcatul ăla de dronă, îngăimă bărbatul, până la urmă. Chiar înainte s-o doboare tunurile cu plasă. Un șrapnel…

Arătă spre umăr și râse iar. Gigi se întrebă pe unde putea fi trusa medicală. După ce incendiaseră obiectivul secundar, un depozit de muniții folosit de ruși, cineva dăduse alarma, iar membrii echipei se separaseră. Îi văzuse pe doi dintre ei cum coborau spre Dunăre. Ea și cu Bibi o apucaseră în partea opusă. Apoi o dronă îi luase în colimator.

— Ți-am zis că vreau să fie toată din lemn? începu iar Bibi. Molid. E ușor, flexibil…

— Da, mormăi ea sec, inspirând aerul cu miros de mucegai.

Nu-l cunoștea pe Bibi atât de mult pe cât și-ar fi dorit. Un tip dur, crescut în Cluj sau așa ceva. Înainte de invazie făcuse bombe artizanale pentru ucraineni. Acum le meșterea și pentru români. În plus, orchestrase un asasinat. Țintă de top, strict secret. Se oferise voluntar, la fel ca ea, pentru genul ăsta de misiuni speciale. Și da, visa la o cabană, îi spusese chestia asta de o mie de ori.

Gigi se încordă când auzi vocea „maestrului de ceremonii” în ureche, comandatul ei direct. Nimeni nu știa cum îl cheamă. Toți îi spuneau MC.

— Grupul alfa doi, zise MC. Aveți oaspeți. Trei la număr. Retragerea spre clădirea teatrului.

— Confirmat, mârâi Gigi, încercând să-și aducă aminte cum se numea teatrul brăilean.

Observă ușa cenușie din spatele camerei și îndreptă spre ea fasciculul lanternei. Îi făcu semn cu mâna lui Bibi, iar el aprobă din cap. Se apropiară mergând ghemuit. Pe perete fusese lipit cândva un poster, o caricatură care înfățișa mai multe tancuri cu litera Z desenată pe turelă, în fața cărora se postase un om cu o sacoșă de rafie. În partea de sus scria „Brăila rezistă!”. Era o trimitere la o fotografie celebră de la protestele din Beijing, de la sfârșitul anilor ‘80. Gigi încercă să descifreze semnătura autorului din colțul decolorat. „Pătrășc…” citi ea, înainte ca ușa să explodeze.

Șocul o aruncă pe spate. Sângele îi vuia în tâmple. Era praf peste tot. Mitralierele răpăiau. Instinctiv, Gigi se răsuci și se adăposti în spatele unui dulap. Pistolul îi tremura în mâini. Bibi lansase o grenadă, iar acum îi urla în ureche: „Fugi! Înapoi! Acum!”. Inițial nu înțelese, iar bărbatul trase cu carabina spre ușă, în orb, fără să se expună. Apoi o împinse brutal spre fereastra pe unde intraseră.

Fata se încordă ca un arc și alergă aplecată spre zidul stacojiu. Se aruncă prin deschidere. Un glonț mușcă dintr-o cărămidă chiar lângă fața ei, împrăștiind așchii și pulbere. Simți mișcare. Se întoarse doar pe jumătate atunci când primi o lovitură și pistolul îi zbură din mână.

Era un singur soldat, un înger al morții. Blond, înalt, cu un rânjet batjocoritor. Pe pieptul uniformei de camuflaj avea un Z roșu, desenat neglijent. Deasupra lui, cerul nopții era luminat de dârele incandescente ale rachetelor.

O izbi din nou, cu talpa bocancului în umăr. Gigi țipă, încercând să se ferească. Militarul inamic trebuia să fi observat că era femeie. Poate de aceea nu o împușcase deja. Renunță și el la pistol și-și scoase cuțitul cu lamă neagră. Ochii îi sclipeau sălbatic. Gigi abia apucă să-și ducă mâna spre mânerul propriului cuțit când rusul sări peste ea. Atunci începu să bubuie muzica. MC îi dăduse drumul în cască sau răsuna în capul ei? Recunoscu acordurile melodiei „Chop Suey” a celor de la System of a Down.

Ritmul nebun al tobelor lui John Dolmayan îi oferi un nou jet de adrenalină. Apucă să se tragă în spate și să-l împingă pe soldat cu genunchiul în piept. Îi blocă lovitura cu antebrațul, dar simți șocul până în oase. El nu făcu decât să rânjească sinistru. Acum intra chitara lui Malakian, iar vibrațiile îi coborâră în mușchii gambelor. Sări înapoi. Piruetă, fandare. „Wake up” – Trezește-te – rosti Tankian, iar Gigi se răsuci ca o zvârlugă, evită lovitura năprasnică a rusului și atacă, la rândul ei. Lama nu tăie în plin, însă, iar pumnul rusului îi sparse buza. Gigi scuipă sânge. „Grab a brush and put a little make-up, you wanted to” – Ia o pensulă și pune un pic de machiaj. Capul îi vâjâia. Mânerul cuțitului îi aluneca printre degete.

— Du-te dracului de imbecil! Să te roadă boala, cu tot cu pensionarul fleșcăit și scârbos de șefu’ tău, țipă ea, însă soldatul era mai puternic.

„Pidaras!”, zise el, și o apucă de gât. „Javră” ar fi vrut Gigi să strige, dar nu mai avea suflu. Muzica urla. Cerul ardea. Lumea întreagă vibra, dar nu putea să se întâmple decât în capul ei rămas fără oxigen. Apoi simți, totuși, tremurul pavajului, iar în depărtare o bilă imensă de foc se ridică spre stele. Podul peste Dunăre, realiză ea, Golden Gate-ul Brăilei, fusese aruncat în aer. Misiunea principală de sabotaj era, așadar, un succes.

Aprovizionarea armatei roșii avea să fie gripată. Urma contraofensiva.

Militarul făcu greșeala să se întoarcă spre explozie, iar Gigi nu avu nevoie decât de o clipă. „I cry when angels deserve to die” – Plâng atunci când îngerii merită să moară – spuneau versurile, iar lama ei neagră găsi gâtul blondului. Rânjetul îi îngheță pe chip. Ochii i se măriră. Un șuvoi roșu-întunecat răbufni din rană. Soldatul se clătină, făcu un pas, iar ea lovi încă o dată. Și încă o dată. Când muzica se opri, brațele ei erau scăldate în sânge.

— Grupul alfa doi, retragerea spre teatru, se auzi vocea lui MC. Retragerea spre teatru. Acum!

Maria Filotti, așa se numește teatrul din Brăila, realiză Gigi. Se întoarse și-l văzu pe Bici sărind prin fereastră. Carabina îi atârna pe lângă corp, își pierduse casca, barba îi flutura și părea că abia mai respiră. Urechea stângă îi dispăruse aproape complet și un șuvoi de sânge îi brăzda obrazul și gâtul.

— I-am ras pe toți, zâmbi el, cu privirea fixă. Ai văzut explozia?

— Da, abia îngăimă ea, simțindu-și încă laringele strivit.

În depărtare, cerul nopții era luminat în portocaliu. Bibi îi puse o mână pe umăr.

— Când totul o să se sfârșească, am de gând să-mi iau o cabană la munte.

Gigi se ridică și-l luă scurt în brațe. Apoi îl trase după ea pe străzile înguste și întunecate. Se furișară acompaniați de tirul nepotolit al artileriei. Ceva din interiorul ei îi spunea că aveau o șansă. Dacă nu să câștige, măcar să reziste.

♦ Publicat în:

ArtZONE SF 11/2025