Mircea CĂRBUNARU
Societatea Planetară, Vol. 1: Ultimul dictator de George Dimitriu, Editura Eikon, București, 2024
Cartea lasă impresia unui omagiu adus SF-ului de pionierat, acel gen literar orientat către imaginarul tehnic, limbajul picaresc, facil la lectură și fără construcții literare sofisticate, dar neapărat presărat cu aventuri captivante. Poate și din aceste rațiuni, Societatea Planetară, Vol. 1: Ultimul dictator este construită din trei părți, pe un singur fir narativ, ca o suită de dialoguri între un lider suprem și adepții săi.
George Dimitriu reînvie teme clasice ale SF-ului de pionierat: statul planetar, limba universală, Noua Ordine Planetară, roboți care preiau munca fizică a oamenilor, controlul climei, eradicarea bolilor. La acestea adaugă idei noi, unele oarecum cunoscute sau în curs de dezvoltare. Apare și „Omul Nou” modificat genetic și augmentat cu ajutorul nanotehnologiei – concept supraexploatat chiar și de regimurile totalitare din prezent sau din trecutul apropiat, care poartă obsesia omului controlabil și complet docil.
Din toate aceste motive, avem de-a face cu un produs literar de tip political-fiction, cu inserții de utopie, pe care unii l-ar putea interpreta ca pe un déjà vu românesc, din care răzbate aura hipnotică a liderului providențial aflat în centrul poveștii. Interesant este că preluarea puterii nu apare ca un act brutal, ci ca un plan elaborat de transformare a Societății Planetare, echivalată cu un control social dus până în punctul în care avem o majoritate de Oameni Noi și doar 12% Oameni Vechi.
Romanul pare un negativ de fotografie, fiindcă dictatorul nu este un simplu tiran, ci un reformator care preia prin forță conducerea, doar pentru a o putea ceda înapoi, peste jumătate de secol, unei lumi noi, schimbate, apropiată de perfecțiune și mai eficientă din toate punctele de vedere. Din acest motiv, populația îl divinizează și îi imploră autoritatea, precum și preluarea puterii absolute. Dictatorul este adulat de planetă, dar rămâne un singuratic, un copac în mijlocul câmpiei.
Autorul nu insistă asupra detaliilor tehnice și nu apelează la argumentație științifică solidă, așa cum o fac romanele science-fiction contemporane, ceea ce relevă faptul că Societatea Planetară – Ultimul dictator este mai degrabă o parabolă socială decât un roman eminamente science-fiction.
Ultimele două părți sunt surprinzătoare, fiindcă, odată pacificat și oferit Omului Nou, Pământul se trezește în fața unei invazii extraterestre având în prima linie… roboți. Societatea Planetară va avea anticorpii necesari supraviețuirii?
♦ Publicat în:
Alina VOINEA
