Liege

de Mircea M. Ștefan •

Hubert stătea la pândă între stâncile vulcanice aflate pe un platou, la nord de valea care tăia deșertul ca o lamă de cuțit. Își șterse fruntea cu mâneca și scrută depărtările cu binoclul. Știa că, odată și-odată, vânatul se va arăta încercând să scape de căldura soarelui adăpostindu-se printre tufișuri sau domolindu-și setea cu apa mâloasă care curgea subțire, ca un fir de ață, prin defileu.
După un ceas puse binoclul jos. Luă pușca cu țeavă lungă de doi coți și o încărcă cu proiectile energetice de mărimea dopurilor de plută. Bărbatul găsi satisfăcătoare ideea de a colecționa astfel de obiecte vechi, mai ales atunci când neajunsurile îi îngreunau viața.
Se lăsă în genunchi simțind pietrișul prin materialul pantalonului și își sprijini arma între doi bolovani. Patul puștii se odihnea proptit de umăr. Privi prin lunetă și ținti cel mai mare dintre animale. Inspiră și dădu aerul afară.
Ținea degetul la numai doi milimetri de trăgaci când se trezi luat prin surprindere de o antilopă care sărise din spatele unor bolovani aflați în spatele său. Se întoarse și trase. Aerul din apropiere căpătase pe loc un miros neplăcut de sânge, ozon, carne și păr arse, iar roca vulcanică de sub antilopă devenise rubinie.
Hubert se ridică. Se uită la ea și-și spuse că vietatea avea să moară curând, cu toate că ochii ei păreau mai vii ca niciodată. Bărbatul văzuse asta. Și mai văzuse, între coarne, pata albă care devenise mai mare, până ce luase forma unei cruci strălucitoare, iar pe ea stătea un om răstignit.
Ochii lui Hubert se măriră, gura i se întredeschise. Apoi auzi animalul vorbind:
– Oh, Liege… Nu mi-ai arătat milă. M-ai surprins mai mult decât am făcut-o eu.
Oricine ar fi auzit animale vorbitoare ar fi luat-o la fugă, nu și vânătorul.
– Nu mă cheamă Liege. Nici măcar nu știu ce înseamnă numele ăsta.
– Sigur… Nu este un nume, deși ar putea fi. Este un titlu pe care ți-l dau și pe care să-l dai mai departe, întru perpetuitate, urmașilor tăi. Dar mai întâi… trebuie să crezi în Increat, cel care există fără a fi creat, așa cum toate ființele vii ar trebui să creadă și să-I răspândească în lume Cuvântul.
Bărbatul rămase ferm pe poziții şi refuză nebunia în care se găsea.
– Dacă nu vreau să dau ascultare nimănui, ce se va întâmpla?
– Atunci vei muri. Împreună cu femeia ta.
Ochii animalului își pierdeau încet din strălucire. Crucea dintre coarne pălea și ea. Hubert își duse pușca la piept și o strânse cu ambele mâini, după care plecă, lăsând antilopa acolo unde-o împușcase. N-o putea accepta ca hrană.

† † †

Spre drumul de întoarcere către rulota sa, aflată la jumătate de zi depărtare, gândurile la cele întâmplate îl făcură să-și muște buza până la sânge.
Deschise ușa rulotei. Înăuntru îl aștepta Floribanne, care după ce-l văzu agitat și fără nici o pradă la el, încercă să-l tragă de limbă, dar nu primi răspuns. Amândoi se așezară pe canapea și stătură acolo, în liniște, până când Hubert se ridică, își lăsă pușca într-un colț, aprinse veioza din stânga lui și căută în sertare cartea cu coperte metalice – o relicvă a lumii vechi, nu la fel de bătrână ca stâncile, văile și nisipul, dar creată de om. O șterse de praf descoperind crucifixul de mărimea degetului său mic pe copertă. I-l arătă lui Floribanne.
– Ce-i?
– Azi l-am văzut.
– Vrei să zici că ai scos cartea din sertar și te-ai uitat la ea azi dimineață înainte să pleci?
– Nu. Am văzut simbolul ăsta. În deșert. O antilopă m-a speriat. Am împușcat-o, doar ca mai apoi să-i apară între coarne… asta. Pe cruce era un om și din el țâșnea lumină.
– Cred că soarele te-a bătut în cap rău de tot. Puteai să-ți iei o pălărie.
– Nu glumesc. Dacă nu mă tulbura, n-aș fi adus de mâncare?
Hubert ridică vocea mai mult decât era cazul.
Femeia își întinse mâna spre buza lui.
– Ai sângerat.
El i-o dădu la o parte. Luă o cârpă, o umezi cu puțină apă dintr-o sticlă și se șterse.
– N-am nimic.
– Se vede că nu-i așa. Să ne așezăm şi să vorbim. Poate că m-am pripit.
Hubert își tamponă buza din nou, după care lăsă cârpa şi continuă.
– Antilopa mi-a vorbit.
– Și mie mi s-a rupt apa…
– Parcă voiai să auzi ce am de zis. În plus, mai e mult până să se întâmple una ca asta.
Cu o mână pe stomac, de parcă ar fi deranjat-o ceva și una pe antebrațul bărbatului ei, Floribanne își ceru iertare.
– Scuză-mă. Continuă.
– Promiți să taci?
Femeia dădu din cap.
– Am auzit-o spunându-mi Liege.
– Ce înseamnă asta?
– Este un titlu, un fel de rang… Așa cred. Am citit într-una dintre cărți despre treaba asta.
– Vrei să spui că acum ești o persoană importantă?
– Nu știu. Poate. Antilopa mi-a spus să cred în Increat. În Increatul din cartea asta.
Hubert lovi de două ori coperta aurită cu arătătorul.
– Am întrebat-o ce se va întâmpla dacă nu fac ce-mi cere.
– Și?
– Mi-a spus că voi muri… dimpreună cu femeia mea.
Floribanne făcu ochii mari și se dădu puțin pe spate. Apoi îl prinse pe Hubert din nou de antebraț.
– Ce fel de antilopă era asta?
– Nu știu. Poate că n-a fost antilopă în primul rând.
– Sau poate chiar te-a prăjit soarele!
El își încrucișă brațele peste piept.
– Hei, uită-te la mine.
Femeia îl apucă de bărbie. El o respinse din nou, dar ea insistă și o prinse de încheietura mâinii. Ghearele ei puteau lăsa semne, dar el știa cum să le țină la distanță. Floribanne, însă, nu se lăsă. Se urcă peste el. Abia atunci, Hubert îi dădu drumul. Femeia își apropie degetele de chipul lui, dar nu pentru a-l zgâria, ci pentru a-l imobiliza astfel încât buzele ei să guste dintr-ale lui. Carnea începuse din nou să-i sângereze. Doar un pic. Un strop rubiniu pe care ea i-l linse lacomă. Se uită în ochii lui și spuse:
– Nimeni nu te poate amenința. Nici pe mine. Tu ești aici să-mi iei apărarea, așa-i?
El dădu din cap. Femeia se îndreptă de spate și aruncă haina cu care era îmbrăcată pe jos.
– Dă-o dracu de antilopă.
Și uitată rămase până când oasele rulotei plesniră. Scântei de-argint și de aur își luară zborul dimpreună cu acoperișul ce-i adăpostea pe cei doi, iar metalul, carnea lor și toate cele care se mai găseau acolo se contopiră într-o fracțiune de secundă. Dintre ei, doar Hubert mai rămase conștient, pentru o scurtă vreme, cufundat în agonie și acoperit cu funingine, cu un picior smuls și mai multe organe făcute praf. Chiar și așa, reuși să-și întoarcă privirea și s-o vadă pe Floribanne, mai departe de viață decât era de moarte.
Hubert aproape că vărsă o lacrimă. Privi spre cer și prin ochii însângeraţi spera să vadă calul înaripat care urma să-l ducă prin negura spațiului spre Mictlan, în lumea morților, departe de cea în care trăise. Într-un fel așa se și întâmplase, dar nu înainte să întrevadă chipul Morții prin perdeaua de fum ce plutea peste el. Era un chip neomenesc, însă vocea pe care o auzise nu i se păruse atât de stranie.
– Ai plecat fără să iei antilopa cu tine.
– N-am… putut, spuse Hubert.
– Dar ai omorât-o deși nu era treaba ta să faci asta.
– Agua.
– No agua, cuate. Dacă îl omori pe Increat și ignori voia Lui, ți se refuză dreptul la a-I bea apa.
Moartea se îndepărtă, lăsându-l în agonie și cu un cer înstelat desupra sa. Calul înaripat se transformase în antilopa care-i pecetluise soarta, iar acum o vedea sărind din țarcul de aștri în care stătuse vreme de milenii, într-o câmpie mult mai vastă, în oceanul de lumi din care Moartea coborâse încercând să aducă Omul pe calea cea dreaptă, dar pentru că se lovise de refuz și de sfidare, plecase mai departe să găsească candidați mai potriviți.
Chiar înainte să închidă ochii definitiv, Hubert văzu o săgeată aurie precum lumina Increatului țâșnind din fruntea antilopei și brăzdând cerul nopții. Apoi totul se preschimbă în întuneric.