Zile noi

de Daniel Timariu •

Când am intrat în apartament, telefonul m-a anunțat că am primit un mesaj oficial. L-am deschis după ce am făcut duș, în timp ce comandam un sandviș cu mozzarella și mortadella cu ardei iute. Era o citație. M-am mirat, dar nu pentru citația în sine, mai degrabă pentru întârzierea cu care îmi fusese trimisă. Am citit: Domnule Timaryn, vă rugăm să vă prezentați de urgență la Tribunalul Local, Calea Șagului 1563, în vederea unor clarificări. Mesajul, lapidar și imprecis, nu m-a derutat. Eram invitat să fiu pedepsit. Cu asta se ocupă tribunalele din toată lumea, indiferent de mărimea lor.
Am mâncat sandvișul, savurând fiecare înghițitură, alături de un suc de portocale și o cupă de înghețată cu aromă de vanilie. De obicei, după prânz, obișnuiesc să mă plimb o oră prin cartier. Îmi plac aleile umbrite, frunzele căzute care formează modele complicate, asemănătoare celor de pe vechile covoare persane, precum și liniștea. De asemenea, îmi place foarte mult să urmăresc necontenita joacă a micilor animale urbane: câini, păsări, pisici, uneori veverițe și popândăi. M-am gândit că, dacă tot trebuia să mă prezint de urgență, puteam îmbina plăcutul cu utilul: să-mi fac plimbarea zilnică, dar și să-mi rezolv problema cu justiția locală.
Tribunalul e, de fapt, un complex de clădiri construit pe ambele maluri ale Begăi și unite prin pasarele. Clădirile sunt numerotate de la 1 la 12 și, așa cum este firesc, prima înfățișare avea loc în clădirea cu numărul 1. La intrare, un tânăr îmbrăcat la costum și cu o insignă oficială mi-a cerut citația. S-a uitat lung la ea, de parcă pentru el avea mai multe cuvinte decât pentru mine, apoi mi-a zâmbit pentru încurajare, am bănuit eu. Însă, în același timp, a dat din cap a compasiune, am completat în gând. O încurajare plină de compasiune.
― Mergeți tot înainte, luați liftul un etaj, apoi la dreapta și vă opriți în fața camerei unu.
Am țâșnit spre intrare, apoi, în ultimul moment, m-am gândit să-l întreb dacă știe mai multe decât mine. Însă deja dădea indicații unui alt cetățean și mi-a fost rușine să-l întrerup. OK, mi-am spus, și i-am urmat sfatul. În fața camerei unu nu mai era nimeni. După câteva clipe de așteptare, deasupra ușii a apărut un text de culoare verde: URMĂTORUL! Am intrat.
Camera era, de fapt, o mică sală de judecată. Avea trei rânduri de scaune, câte șase pe rând, trei într-o parte, trei în alta, și un culoar printre ele, care se termina într-un gărduleț de lemn cu o portiță închisă. Gărdulețul separa sala, în care eram doar eu, de un podium nu foarte înalt, pe care trona un birou, iar la birou o doamnă cu perucă. În afara noastră nu mai era nimeni. Când judecătoarea m-a văzut, mi-a făcut semn să mă apropii. A dat din cap când am fost lângă gărduleț și mi-a făcut semn să mă opresc. Ne-am privit câteva clipe în ochi, apoi ea a dat cu degetul pe un ecran tactil, și-a dres vocea și mi s-a adresat:
― Danel Timaryn, presupun.
― Da, onorată instanță, am spus eu în lipsă de altceva. Danel Timaryn.
Răspunsul meu a părut că o mulțumește. Mă întrebam cum ar fi reacționat dacă nu mi-aș fi confirmat identitatea, sau dacă pur și simplu aș fi refuzat să-i răspund. Sau dacă plecam. Sau dacă nu veneam. Cum de știa că voi veni? Tot felul de întrebări mă asaltau. Prezența ei impunea un fel de respect intimidant. Am simțit că trebuie să mă așez.
― Luați loc, am auzit atunci o voce, parcă din ceruri.
Între timp, fără să observ, un tânăr în costum și cu o insignă oficială, altul decât cel de la intrare, dar cu o insignă identică, intrase în sală și se uita la mine.
― Onorabilul executor al sentinței, l-a prezentat judecătoarea.
― Onorabila judecătoare a cazului, a prezentat-o executorul.
― Onorabilul procuror de caz, a rostit judecătoarea, și în prima clipă nu am știut despre cine vorbește până nu am văzut a patra persoană din sală: o doamnă ce stătea pe primul scaun de pe primul rând. Când s-a ridicat, nu părea mai înaltă de un metru cincizeci și nici mai în vârstă de paisprezece ani.
― Onorabile acuzat, și-a început ea rechizitoriul. Sunteți acuzat că, în timpul liber, vă ocupați de activități neconforme. Astfel: unu, scrieți descrieri ale păsărilor întâlnite pe alei. Vă atragem atenția că aleile sunt locuri publice, rezervate strict plimbărilor de după serviciu; doi, am fost informați că olăriți, sper că am spus corect, pe terasa comună din spatele blocului în care locuiți. Vă atragem atenția că aceste activități pot perturba odihna și timpul de relaxare al colocatarilor; trei, altele. La „altele“ nu voi detalia, deocamdată.
Încuviințam la fiecare acuzație. Știusem cu mult timp în urmă că aici se va ajunge; rămânea doar să aflu cine mă pârâse. Fie Marcu de la trei, fie Ligia de la şapte. Posibil să fi fost și alții, sau poate chiar supraveghetorii automați. Multe automatoane, pe lângă numeroasele lor funcții administrative, îndeplinesc și roluri de supraveghere și protecție.
― Cum comentați acuzațiile aduse? am auzit, ca prin vis, vocea judecătoarei.
Nu-mi plăcea că vecinii mă pârâseră. Speram totuși să nu fi fost ei, ci automatoanele urbane. Terasa este mare, micul meu set de olărit abia ocupă un colț, iar cuptorul nici atât; îl țin în bucătărie. Oare la „și altele“ era trecut tocmai acest cuptor? Aveam, de fapt, două, dar pe cel vechi nu-l mai foloseam.
― Știu și eu, am spus după o clipă de gândire. Acuzațiile sunt corecte, dar…
― Niciun „dar“, mi-a replicat judecătoarea, ușor nervoasă. Scuze, a completat ea. Așadar… cum comentați acuzațiile?
Iar pe alee, dacă stau bine să mă gândesc, arareori mă întâlneam cu cineva. Majoritatea preferă să lucreze de acasă, iar atunci când trebuie să plece în oraș o face pe sub pământ. Deci, totuși, automatoanele m-au dat în gât. Odată lămurită situația, am putut să vorbesc mai relaxat.
― Acuzațiile sunt corecte, onorabilă judecătoare, onorabile procuror și onorabile executor.
Mă așteptam să primesc între trei și cinci ani. Maxim cinci, mult mai probabil trei. La urma urmei, recunoscusem imediat, venisem de urgență pe jos, nu se cheltuise cine știe ce bani cu mine, implicasem doar trei oameni, hai patru, cu portarul sau ce funcție o fi având tânărul de la intrare. Totul decursese lin și fără probleme, dacă nu punem la socoteală ieșirea onorabilei judecătoare. Foarte probabil că făcea parte din obligațiile de serviciu. Și eu aveam printre sarcinile de la lucru să mă enervez cel puțin o dată pe lună, iar o dată la șase luni să scap o înjurătură, aleasă dintr-o listă prestabilită.
Acum multă vreme, când oamenii chiar trebuiau să muncească pentru a supraviețui, leneșii și vagabonzii erau pedepsiți cu asprime. Doar bogații, apoi oricine își permitea, aveau hobbyuri, adică pasiuni ce nu țineau de îndatoririle cetățenești. În ziua de azi însă, când oamenii pot trăi cât vor și practic sunt nemuritori, dorința de supraviețuire abia mai pâlpâie. Sinuciderile la cerere sunt lucruri comune, mai ales printre cei ce depășesc câteva sute de ani. Așa că pedepsele nu mai sunt privarea de libertate și cu atât mai puțin moartea. Pedepsele vin sub forma obligației de a mai trăi.
― Cerem cincizeci de ani! strigă onorabila procuroare.
Am tresărit. Era prea mult, o pedeapsă injustă, disproporționată față de acuzațiile ce mi se aduceau. Judecătoarea luă ciocănelul și lovi de mai multe ori în bucata de lemn de pe birou, strigând cu putere: Liniște! Liniște! Am tresărit cu toții. Probabil că îi venise rândul, pentru că zâmbea mulțumită.
― Onorabile cetățean, a început ea sentința, deoarece aveți două pasiuni concomitente, plus „și altele“, sunteți condamnat la douăzeci de ani plus douăzeci de ani ZILE NOI! Dacă, în primii douăzeci de ani, vă manifestați interesul și pentru alte activități, veți primi automat încă pe atâta. Liniște în sală! strigă ea spre mine, atunci când am încercat să spun și eu ceva.
După ce lovi cu ciocănelul încă o dată, se ridică și plecă printr-o ușă din spate, ascunsă vederii mele. Procuroarea dispăru și ea la fel de repede cum apăruse, iar eu, însoțit de executor, am mers la clădirea cu numărul doi, apoi trei, și tot așa, până la numărul doisprezece, unde mi s-a arătat că-mi fusese trimis un mesaj cu sentința.
Când am ieșit din clădirile Tribunalului Local, am observat cum o pisică fugea printre copacii ce mărgineau aleea spre casă, cu un puiuț în gură. Și ea, și pisicul aveau o culoare roșcată, cu fire albe. M-am oprit, m-am aplecat și i-am făcut mai multe poze. Stătea și se uita la mine de parcă știa că o admir. După ce a plecat, mi-am notat în agenda electronică: PISICI – un studiu local de Danel Timaryn. Nici nu am terminat bine de scris și un bip oficial m-a scos din transă. De data asta nu mai era o citație, nici măcar un verdict, era pur și simplu un mesaj generat automat: sentința v-a fost extinsă cu o perioadă de patruzeci de ani de ZILE NOI.