Live din Transilvania

de Gabriel Moldovan •

Întunericul se așază peste complexul abandonat, decupând umbre nefirești pe fundalul unui cer purpuriu de toamnă. Liniștea sticloasă umple încăperile goale, împingând frigul adânc în oase. Cărămizile și betoanele sunt, încet, revendicate de vegetație. Valeria ține telefonul în față. Lumina ecranului îi colorează obrajii cu o tentă gălbuie, săpând orbite adânci în jurul ochilor. Zâmbește larg („ca o nebună“ ar completa sora ei), cu un entuziasm care îi pulsează în fiecare cuvânt.
― Hei, lume! Bun venit într-o nouă aventură… care sigur vă va da fiori, spune ea spre cameră, aruncând o privire scurtă peste umăr. Nu glumesc, suntem în Transilvania, locul unde prind viață fantomele și… cine știe, poate chiar vampirii!
Pe ecran, numărul urmăritorilor urcă amețitor: sute de persoane în câteva secunde. Comentariile curg în rafală: „Sunt super speriat!“, „Chiar există ceva acolo?“. Valeria se hrănește cu adrenalina momentului. Zâmbetul i se lățește.
Lângă ea, Mara își strânge brațele în jurul corpului. Degetele îi sunt reci, iar respirația – rapidă, superficială. Se forțează să zâmbească, dar inima îi lovește pieptul la fiecare sunet care răbufnește din te miri unde. Fiecare foșnet îi sună a scâncet de copil. Își mușcă buza până la sânge, dar tace.
Valeria observă și, cu un râset scurt, întoarce camera.
― Dar vai, Mara, ce ai pățit? Ești gata să-ți faci niște… prieteni noi? Lume, o știți pe sora mea! Mara, fă cu mâna!
Mara nu răspunde imediat, dar face totuși un gest mecanic. Înghite în sec și își privește sora în ochi, căutând o urmă de rațiune. O notificare roșie pulsează pe ecran: battery low. Valeria o închide instinctiv, cu un gest din deget. Audiența e prea prețioasă pentru a fi întreruptă de realitatea tehnică.
― Ești sigură că n-o să pățim nimic? abia șoptește Mara. Bateria e aproape gata, Valy. Ar trebui să ne oprim.
Valeria ridică din umeri, ignorând avertismentul. Întoarce camera spre sine, accentuând misterul.
― E doar o legendă… sau poate nu. N-am venit până aici ca să ne uităm la procente, nu?
Urmăritorii cresc. „Ești cea mai curajoasă puștoaică!“, „Ai pe cineva?“.
― Ce ziceți, intrăm mai adânc? Votați: 1 pentru „da“, 2 pentru „nu“!
Fără să aștepte verdictul, Valeria o prinde pe Mara de mână. Pășesc prin intrarea grea a clădirii de birouri, fostul creier al complexului industrial. Tencuiala căzută scrâșnește sub tălpi, un ecou amplificat care se lovește de pereții reci. Valeria mută camera: uși ruginite, geamuri sparte, guri de întunecime se cască în locul tocurilor. Într-un colț, o pată întunecată de lichid uscat pare să indice un drum. Mara tresare.
Valeria apropie telefonul de față și șoptește conspirativ:
― Suntem pe urmele unei legende urbane. Oamenii spun că aici încă… bântuie ceva. Ceva care nu aparține lumii ăsteia… dar care refuză să plece.
Comentariile explodează. „Vai, nu cred!“, „Chiar faceți asta!“ și „Să vă protejați, fetelor!“. Cu o mișcare teatrală, ea scoate din buzunar o pungă transparentă plină cu un lichid roșiatic, de care atârnă un tub de perfuzie. Mara încremenește.
― Valeria! Ce… ce-i acolo?
Sora ei zâmbește către cameră, cu o privire febrilă.
― Sacrificiul necesar, Mara. Nu poți momi o poveste cu vampiri fără un strop de „desert“, nu? Oricum, e mai util aici decât în venele mele.
Marei i se face greață. Își trece mâna prin păr, căutând o explicație rațională pentru spectacolul surorii sale. Înainte să scoată un cuvânt, o ceață densă începe să se prelingă prin gura unei ușii, rostogolindu-se ca un val umed. Un miros greu, stătut, le amorțește simțurile.
Valeria privește fascinată. Mesajele „Ce se întâmplă?“, „Întoarce camera să vedem și noi!“, acompaniate de emoji-uri cu inimioare, fețe speriate sau râsete, se succed cu viteză halucinantă.
― Oh, Dumnezeule… privește, Mara. Nu este incredibil?
Mara nu-și mai poate stăpâni tremurul. Ochii îi rămân țintuiți pe forma care se coagulează în perdeaua albă, un contur imposibil care îi strivește logica. Apoi, cuprinsă de o convulsie necontrolată, își prăbușește privirea spre siguranța banală a vârfurilor de cauciuc ale converșilor.
― E doar… ceață, nu? murmură ea, deși vocea o trădează.
Valeria ridică telefonul. Patru sute treizeci și doi de oameni văd live cum, în mijlocul ceţei albe, se aprinde o lumină slabă. Silueta este umanoidă, dar nefiresc de alungită. Mișcările ei sunt lente, de o eleganță bizară. Își ridică brațele. Nu două, ci patru membre lungi, subțiri, care se desfac ca niște aripi de insectă în slow-motion. Mișcarea pare un dans mut, un ritual de mii de ani.
Abia acum Valeria simte un fior rece pe șira spinării, dar fascinația o țintuiește. Peste cinci sute de oameni privesc în timp real. „OMG!“, „Yes, right… Faine efecte speciale!“ și „Plecați, fetelor!“.
― E… e real, șoptește ea, cuprinsă de o revelaţie morbidă.
Mara o prinde de mână și o trage înapoi. În acea secundă, un sunet ascuțit, metalic, biciuie aerul. Telefonul îi alunecă Valeriei din palme și cade pe cimentul crăpat. Camera filmează de jos, surprinzând doar vârful tenișilor și umbra siluetei cu patru brațe care înaintează cu pași egali, ca un metronom.
― Valeria, plecăm acum! strigă Mara cu o voce frântă. Va… Valeria, te roooog!
Aerul devine dens, irespirabil. Ceața le înfășoară, absorbind țipetele. Umbra se balansează deasupra lor, cu membrele ridicate ca un spectru protector sau prădător deopotrivă. Răsuflările fetelor se transformă în suspine lungi, înecate de atmosfera umedă.
Fix la cinci sute șaptesprezece urmăritori, ecranul devine negru.