Colecționarul și alte povestiri stranii

Povestea S.F.-ului brăilean atunci cândva fi scrisă, va conține cu siguranță numele lui Mircea Cărbunaru. Iubitor al acestei mișcări a creierelor neodihnite, animator al fenomenului, recent devenit coordonator de fanzin și acum, iată, scriitor cu volum! De ce spun asta? Pentru că generos cum este, Mircea, s-a risipit prin o mulțime de publicații de specialitate, mai mult sau mai puțin celebre, prin almanahuri și prin antologii. Nu am găsit un Mircea Cărbunaru doar pentru sine. Acum, avem această ocazie, cu volumul de povestiri intitulat Colecționarul și alte povestiri stranii apărut la editura sibiană ATU dedicată fenomenului stiințifico-fantastic de la noi, în toate formele sale.

Cele șapte povestiri stranii, cum le definește autorul chiar în titlu sunt… stranii. Reușesc să creeze în mod gradat un suspans care se sparge doar la ultimele fraze, dezvăluind direcții inedite. Fiecare final e o adevărată surpriză dar mai ales un îndemn la meditație. Această caracteristică specială a prozei lui Mircea Cărbunaru, a finalului care schimbă perspectiva, este cea care, cred eu, va surprinde cititorul cel mai mult și îl va atrage în același timp.

Colecționarul, povestirea cu care își începe călătoria spre cititor Mircea Cărbunaru, este cea mai pământeană dintre toate. Firescul se brodează într-o limbă frumoasă, cu descrieri și trăiri absolut normale până la punctul în care totul se schimbă. Citită apoi încă o dată, abordarea construită de autor începe să ți se pară normală, mai ales dacă ești un fidel privitor al buletinelor de știri de la ora cinci.

După această introducere în forță descoperim Când porcii vor avea aripi. Pe aceasta eu o consider, datorită sinopsisului, modului de gradare a informației, realismului sângeros și mai ales finalului foarte inspirat, drept cea mai bună povestire din tot volumul. Ar fi fost cumva prea inspirat să fi folosit acest titlu pentru cartea în ansamblu, care astfel, ar fi fost dusă mai mult spre Philip K. Dick. De altfel, stranietatea acestei povestiri m-a condus imediat cu gândul la acest mare autor.

Scribul de la Adelaide Cottage poate fi considerată drept valea volumului dacă ar fi să folosim ca puncte de reper spațiile geografice. În afara unei povestiri bine scrise, condusă cu mână fermă, nu avem acea surpriză, acel dinamism final cu care am fost obișnuiți.

Vânt de primăvară peste Ypres folosește o metodă a flash-urilor pe care am mai întâlnit-o la marii scriitori din domeniu. Construcția tehnică nu este străină unui împătimit al acestui tip de literatură – bucla spațiu-timp, țesătura destrămată a curgerii timpului. Au folosit această idee mulți scriitori pornind cu Lewis Carroll cu a sa Alice în Țara Minunilor și terminând cu Janette Winterson în Tornadele Timpului. Mircea reușește dozajul de trecut – prezent foarte bine. Aici stă marea artă a unui scriitor adevărat. Pe lângă această reușită a dozajului, abordarea informației este o altă realizare. Povestirea conține o istorie adevărată, cunoscută de potențialii cititori dar, care, este dusă la nivel micro, prin focalizarea pe un singur personaj. Cititorul este prins în această amplificare făcută parcă de o lupă invizibilă pentru a fi păcălit și pentru a scăpa din vedere tocmai elementul care schimbă perspectiva. Focalizarea aceasta, pe o parte mică dintr-un mare întreg, am mai întâlnit-o în celebrul roman al lui Didier Decoin, Camerista de pe Titanic, unde, dintr-o mare de informații, este selectat doar un singur personaj, inventat de autor și pus acolo tocmai pentru ai transmite mesajul. Este exact lucrul pe care îl face și Mircea Cărbunaru și îi reușește la perfecție.

Pandemic Punjabi, în afara unor momente incredibile de realism indian și a finalului oarecum ironic nu a reușit să mă convingă. Autorul s-a concentrat prea mult pe detalii și înflorituri și cumva, a pierdut hăturile povestirii, învăluit fiind de frumusețea descrierilor sau a ideilor de tipul ce ar fi dacă.

Un bărbat, o femeie și cinci peștișori argintii în ciuda unui titlu desprins parcă din textualism este o povestire foarte bună. Atacă ideea de schimbare interioară și exterioară și de luptă cu destinul.

Înfrângerea este penultima povestire a cărții. Plasarea sa în această ordine nu o consider oportună. Deși este o parabolă bine construită, nu mi-a smuls o exclamație.

Sosirea Domnului Gurner este povestirea care închide volumul. Este o reinterpretare a infernului lui Dante. Totul este construit concentric și duce treptat spre misteriosul domn Gurner, care stăpânește natura și reușește să speculeze și tarele și slăbiciunile omenești. Răsplata este inima iadului, de această dată, un iad de zăpadă.

Privite în ansamblul său, aceste povestiri, scrise de Mircea Cărbunaru deși nu sunt unitare ca dimensiune, modalitate de abordare a problemei, creează totuși un stil care poate fi recunoscut ușor. Este bazat pe atenția la limbaj, pe o eleganță a detaliilor constructive, pe o tușare a personajelor. În afară de aceste aspecte, avem o limbă română frumos curgătoare, fără forțări ale limbajului prin inventarea unor termeni ciudați. Este o proză stranie, fantastică, de bună calitate care îți poate hrăni o noapte de insomnie.

Mircea Cărbunaru, Colecționarul și alte povestiri stranii, Sibiu, editura ATU, 2024, 146 pagini.