Györfi-Deák György
Navigaţia prin satelit e neînchipuit de utilă, trăiască inventatorii ei. Misiunea noastră era să verificăm funcţionalitatea reţelei ţesute de „Spica” deasupra capetelor noastre, aşa că Werk o luase de-a dreptul, de parcă circula pe autostradă, printr-unul dintre deşerturile de pe Bi Epda. Nu avea încă un nume. Ulterior, un fan al poveştilor ştiinţifico-fantastice l-a trecut pe hartă ca Arrakis, deşi pe planetă nu vieţuia niciun vierme producător de mirodenie. Cele mai mari fiinţe din imensa întindere aridă erau duglanii, singurii care puteau să digere frunzele mărăcinilor globulari, purtaţi de vânt dintr-o zare într-alta.
Unul dintre ei picotea chiar la intrarea în valea seacă iţită din defileul stâncos, fix în mijlocul drumului nostru. Era imposibil de ocolit.
Werk apăsă în mod repetat pe claxon, asurzindu-ne. În zadar.
― Newton unu! ne anunţă laconic, dovadă că orice corp aflat în mişcare rectilinie şi uniformă îşi va continua deplasarea până când va interveni ceva neaşteptat în calea lui.
Frână. Bineînţeles că aveam toţi patru centurile de siguranţă cuplate. Se opri chiar sub nasul matahalei, care nu se clinti nici măcar un milimetru. Îşi ţinea sub trup labele cu gheare solide, de cârtiţă, cu care şi-ar fi putut scobi un culcuş în părţile argiloase din matcă, în căutarea unui petic de umezeală, însă acum prefera să lenevească la umbra unor stânci.
Werk trase o înjurătură şi claxonă din nou. Nicio reacţie.
Duglanul culcat în ued măsura peste un metru jumate în înălţime. Roverul nostru n-ar fi putut să treacă peste el fără să se răstoarne.
― Las’ că ţi-l mut eu, se enervă Tex.
Coborî din maşină, merse în lateral şi trase un şut în burta vieţuitoarei. Niciun efect.
― N-ai un cartuş de astralită?
― Am, răspunse Werk, dar e pentru spulberarea bolovanilor, nu pentru mutilarea animalelor.
― Eşti sigur că-i viu? şi lovi din nou cu cizma.
De data aceasta, duglanul îşi miji ochiul din creştet, dar numai cât o idee. Tex se retrase precaut.
― Ce-i de făcut?
― Fă rost de o duglăniţă în călduri, am aruncat pastila.
Coloşii biepdani erau renumiţi pentru lentoarea lor, cu excepţia perioadei de rut, când fiecare mascul se străduia din răsputeri să-şi favorizeze materialul genetic, iar acesta era un mascul, se vedea după cicatricele care-i brăzdau epiderma. Deşi duglanii aveau o piele de rinocer, ghearele lor puteau tăia adânc în spinarea rivalilor. E adevărat, nu întotdeauna se ajungea acolo. La început, se împingeau voiniceşte spre a-şi compara forţele. Hărtănirea pornea doar atunci când niciunul nu era dispus să cedeze.
― Cherchez la femme? întrebă Mira.
Se dădu şi ea jos, sătulă de atmosfera climatizată din maşină. Afară era mai cald, dar aerul nu mirosea defel.
Era o fată cu adevărat drăguţă, aşa că niciunul dintre noi n-a răspuns la provocare.
― Până când nu dă soarele pe el, nu se va mişca, presupuse Werk.
― Momeşte-l cu puţină apă, am sugerat cu gândul la imaginea clasică a băiatului care călăreşte un bivol şi-i ţine un smoc de iarbă atârnat de un băţ în faţa gurii.
Werk îmi întinse o ploscă.
― Încearcă!
Am luat recipientul şi m-am dus să testez ideea. Ochiul din vârful capului m-a fixat, apoi s-au deschis şi cei din lateral. Cu o oarecare teamă, am apropiat gura vasului de botul duglanului. Niciun efect. Cu mâna nesigură, am turnat un pic de lichid pe el.
― Pfuuui! suflă matahala, dar atât. Nici măcar nu scoase o limbă cu care să guste apa.
Veni şi Werk să studieze situaţia.
― Pe ăsta nu-l mişti nici cu macaraua, că n-ai de unde să-l agăţi.
Mira se îndepărtă de noi, scoase comunicatorul şi ne prinse într-o poză.
― Uite un triplet de disperaţi!
Ne-am apropiat ca să vedem ecranul, dar nu se desluşea mare lucru, fotografia fusese făcută în umbră.
― Sigur suntem noi? a întrebat Tex.
Mira luă aparatul, îl trecu pe flash şi repetă acţiunea. Un muget pătrunzător ne făcu să sărim cât colo. Duglanul se ridică dintr-odată şi, înnebunit de fulgerul luminos, trecu năvalnic peste maşina parcată la intrarea în strâmtoare, fugind departe în deşert, în mijlocul unui nor de praf.
Ne privirăm înmărmuriţi. Noi nu păţiserăm nimic, dar roverul parcă trecuse prin compactorul unui cimitir de vehicule. Era turtit serios, cu radiatorul strivit, parbrizul împăienjenit şi contorsionat, uşile date la pământ.
Werk se uită mânios către Mira şi îşi întinse mâna:
― Dă-l încoace!
Fata se sperie, dar se conformă fără niciun cuvânt. Nu s-ar fi mirat nici dacă pilotul ar fi dat cu aparatul de pământ.
Însă veteranul spaţial se mulţumi doar să-l butoneze. Apelă baza:
― Spica, aici Rodeo 3.
― Da, Rodeo 3, te auzim.
― Avem nevoie de ajutor. Tocmai ne-a călărit un duglan…
Emanuel POPE
Bogdan Mihai BATI
