Moartea lui Mugurel

Ion doar ce veni de la sapă, că Ileana îl și luă în primire. Stătea în mijlocul ogrăzii și își frământa poalele șorțului, cu mâinile ei dolofane.
— Ce-i, femeie? Ce arde?
— Hai, c-o să vezi tu ce arde! se stropși Ileana. Vino numa’ până-n grajd.
Ion oftă din rărunchi, merse și sprijini sapa de peretele casei, după care se luă pe urmele femeii. Soarele vișiniu dogorea în înaltul cerului. Seceta avea să nenorocească toate culturile anul ăsta, își zise Ion.

Din spatele grajdului se auzea un zgomot jos, ceva între răget și scâncet. În aer plutea un iz aspru, de boală. Când trecu prin dreptul calului, animalul dădu nervos din coadă. Simțea și el. Numai vacile rumegau liniștite, ca și cum nu s-ar întâmpla nimic.
Ion își trecu o palmă prin părul rar și își căută țigările în buzunarul de la piept. Privi abătut spre îngrăditura unde stătea Mugurel.
— Dimineață era bine.
— Unde l-ai văzut tu bine? Dacă n-a mâncat de trei zile? Azi nici apă n-a mai vrut să beie.

Măgarul se tolănise pe-o parte, cu burta albă la vedere. Era piele și os. Ochii săi blânzi, alungiți, priveau când spre Ion, când spre Ileana, purtând parcă în ei o rugăciune fierbinte. Când și când, deschidea botul și gemea, lăsând să i se vadă limba cenușie.
— Trebuie să-l ducem chiar acum, continuă Ileana. Nu putem să-ntârziem nici o clipită.
Ion ridică din umeri și aprinse o țigară. Bucăți mici de jar se ridicară în aer. Mugurel era bătrân, dar îi fusese totdeauna credincios. Îi venea greu să se despartă de el. Sperase ca suferința lui să fie una trecătoare, așa cum fusese şi-n alte dăţi, dar acum nu mai era nimic de făcut. Ileana avea dreptate.
— Merg s-aduc o funie.

O petrecu cu blândeţe în jurul gâtului animalului. Acesta înţelese şi se opinti să se ridice. Nu reuşi. Mai încercă o dată. Ion se întristă. Măgarul credea, de bună seamă, că este nevoie de ajutorul lui la vreo muncă oarecare prin gospodărie şi, cu toate că nu mâncase de trei zile şi picioarele îi tremurau, obişnuinţa era mai puternică decât nevoia de-a se odihni. Îi dădu funia Ilenei şi merse în spatele animalului să-l sprijine. Crupa îi era acoperită cu o sudoare rece.
— Hai, băiete! îi zise. Ultimul drum şi după aia totul o să fie bine.
Mugurel era fragil ca un pai uscat. Abia reuşi să se ridice, cu chiu, cu vai, dar se clătina ca o frunză în vânt. Îşi apropie vârful alb al botului de mâna lui Ion, iar acesta îl mângâie pe frunte, între urechile pleoştite.
— Dacă mai zăboveam o zi, ne făcea pocinogul, zise Ileana, cu glas piţigăiat. Uită-te la el! Nici nu ştiu dac-ajungem la marginea satului.
— Taci, femeie, că te-aude. Mugurel niciodată n-ar face una ca asta.
— Îi animal, zise Ileana, în timp ce ieşeau toţi trei pe poarta mare a curţii. Animalele nu gândesc şi, oricum, nimeni nu se poate opune vrerii Celui de Sus.

Femeia îşi dăduse şorţul jos şi acum ducea pe umăr o greblă. Distanţa până la locul străbunilor nu era mare, însă mergeau încet. După fiecare câteva sute de paşi, se opreau şi-l lăsau pe Mugurel să se odihnească puţin. Măgarul nu se repezea spre iarba veştedă de la marginea uliţei, dar nici nu încerca să se aşeze în colbul drumului. Îşi ducea povara demn. Poate chiar îşi amintea, se gândi Ion. Poate ştia ce-avea să se-ntâmple.
— Ba unii se mai şi opun. Baba aia din Cărbuneşti… Cum îi zice?
— Dima, îi răspunse nevastă-sa, făcându-şi semnul crucii. Domnu’ s-o aibă-n pază! Nebună femeie! Ce-am auzit eu despre ea…
— Ce-ai auzit?
— Păi, că i s-au înnegrit mâinile. Şi-aicia, pe gât, arătă ea. Uite-aicia. Numai funingine are. I s-a crăpat pielea şi-i ies firicele de fum de peste tot, ca la o sobă de teracotă din aia prost lipită. S-a ferecat în casă. Trag vecinii de ea, ca să nu-i nenorocească pe toţi.
— Am auzit şi eu de-astea. Doar că înainte nu te lăsa nimeni să stai până-n ultima clipă. Mai ţii minte cum era? Te legau, te duceau la locul străbunilor şi te lăsau acolo.
Ileana dădu din cap.
— Acuma suntem oameni civilizaţi, ce ştii tu, bărbate, mormăi ea. Ăstora tineri nu le-a căzut cenuşa de sub nas, dar jinduiesc într-una să facă legi noi.

Trecuseră de ceva timp de ultimele case ale satului. Drumul cotea spre stânga, dar ei o luară spre dreapta, spre locul străbunilor. Se întindea dincolo de culmea unei movile. O pată neagră, cam cât curtea lor de lată. Fusese şi mai mare, dar iarba îşi revenea, încetul cu încetul. Mugurel se opri şi nu mai vru să înainteze. În ochii lui se citea spaima. Se zicea că era din cauza mirosului, dar Ion se gândi iar că animalul înţelegea mai multe decât ştiau ei.
Îi lăsă funia Ilenei. Luă grebla şi începu să îndepărteze iarba uscată de pe un petic de pământ, chiar lângă pata neagră. Îşi simţea braţele sleite după o zi la prăşit, iar razele soarelui vişiniu îi năclăiau ceafa de sudoare. Chiar înainte să termine, o umbră întunecă soarele pentru o clipă, iar Ion se întoarse speriat. Era un balaur, unul mare. Până şi Mugurel se uită spre cer, în urma creaturii. Era lucru ştiut că, dacă vedeai un balaur înainte să te duci la străbuni, atunci n-aveai să simţi durerea. Ion speră din suflet să fie adevărat.
Se apropie de Mugurel şi-i puse mâna pe spate. Îi scoase funia din jurul grumazului.
— Hai, tată! Hai, că mai e puţin!

Măgarul gemu, dar îl urmă şchiopătând. Plecă botul înainte să se aşeze pe pământul reavăn. Dădea uşor din coadă şi fornăia din buze. Părea să-şi fi acceptat soarta. Ion şi Ileana se îndepărtară la o distanţă de zece paşi şi se aşezară, unul lângă celălalt, pe maldărul de ierburi greblate. Nu mai vorbiră. Aşa era datina. În preajma locului străbunilor, era musai să ţii tăcerea.
Când depărtarea înghiţi ultimele raze ale soarelui, Mugurel se smuci, apoi îşi scutură capul în toate părţile. Se opinti iar să se salte de la pământ, dar picioarele nu-i dădură nici acum ascultare. Așa că se linişti şi se uită drept spre Ion. Ochii lui migdalați strigau mut după ajutor.

Bărbatul îşi aminti cum îl ţinuse prima dată în braţe, tot în locul străbunilor. Era primăvară şi tocmai apăruseră primele flori în copaci, de-aceea îl şi botezase Mugurel. Era o mogâldeaţă maronie, cu trupul brăzdat de o dungă albă. Arăta mai mult ca un ied, decât ca un animal de povară. Când se înviorase cât de cât, începuse să sară de colo-colo prin iarba fragedă.
Acum, în schimb, era secetă, iar bolovanii se fărâmiţau sub dogoarea soarelui. Când întunericul se lăsă de tot peste câmpie, limbi de foc ţâşniră din pământul străbunilor şi cuprinseră trupul lui Mugurel. Măgarul începu să se zbată incontrolabil şi să zbiere. Ion nu se putu uita mai departe. Se întoarse cu spatele şi rămase aşa vreme îndelungată, până când simţi mâna nevestei pe umăr.
— S-a terminat, bărbate, îi zise ea. Să mergem să-l luăm.

Locul unde stătuse mai devreme Mugurel se înnegrise. Câteva paie uscate încă ardeau la marginea unui cerc. În mijlocul cercului stătea un pui de măgăruș, unul mic, culcat pe o parte, cu ochii întredeschiși. Picioarele subțiri păreau nefiresc de lungi pe lângă trupul pipernicit. Ion îl luă în brațe și-l curăţă de cenușă, apoi îl puse cu grijă pe iarbă. Puiul de animal se scutură, păși nesigur și scoase primul său sunet.
— O să te botez Fărâmiță, zise Ion, ștergându-și cu dosul mânecii lacrima care i se prelingea pe obraz.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.8