Invizibil

Superperformantul agent secret Tom a primit misiunea de a-l lichida pe Volodea, care devenise cam imprevizibil, deci, periculos.
Principala abilitate a lui Tom era absoluta sa invizibilitate. De fapt, chiar astfel a și putut să intre în celebrul Salon de Aur. Oglinzile venețiene multiplicau, la nesfârșit, imaginea arhicunoscută și imposibil de confundat a lui Volodea, care stătea liniștit în capul mesei lungi de peste patruzeci de metri.

Tom a ridicat nevăzut mâna dreaptă la nivelul ochilor și s-a decis să trimită către Volodea un flux mortal de materie întunecată dintr-o armă aflată în dotarea costumului său de protecție, pe lângă multe alte „gadget-uri”, de asemenea nevăzute, dar comandate de la distanţă de Centru Spaţial. A încercat satisfacția să-l vadă pe Volodea cum se transformă într-o banală formă materială, nu prea mare, cafenie și cu miros respingător.

― Ha, ha, ha, ai împușcat sosia! Când se întoarse din direcția de unde venea sunetul, Tom văzu alte două persoane, absolut identice, care și ele se multiplicau, la nesfârșit, în apele cristaline de Murano.
― Și pe mine mă cheamă Volodea, zise unul…
― Și pe mine, rosti celălalt.
Tom, realizând insuccesul evident al misiunii sale, dădu să ajungă la ieșire. Ușile se deschideau automat în fața sa și, într-o înnebunitoare atitudine ironică, lângă tocul fiecărei uși se aflau alte perechi de Volodea, identici, imposibil de sesizat vreo diferență între aspectul fizic al acestora.
Toți râdeau, foarte veseli și spuneau: „Așa, așa, ai ucis sosia!”

Când a ajuns în marele hol central de la intrare, la o comandă inteligentă, marele și prețiosul policandru din cristal s-a desprins și l-a acoperit pe Tom cu un morman de așchii din sticlă dură. Una dintre ele i-a perforat carotida și așa s-a încheiat riscanta lui misiune.

În scurt timp, Mașa Filipovna a luat mătura, fărașul și găleata și a început să strângă urmele tuturor celor pe care Tom apucase să-i vadă vii. Pentru că, la o nouă comandă inteligentă, toate sosiile participante la isprava lui Tom s-au prefăcut, printr-o necunoascută putere nevăzută, în grămăjoare informe, nu prea mari, cu miros respingător. Absolut nimeni nu trebuia să rămână viu în urma unei infiltrări străine în spațiul considerat intangibil.
Ca atare, Mașa Filipovna a adunat în găleată tot ce a găsit, grămezile urât mirositoare, cioburile și ceea ce mai rămăsese din bietul Tom, care la rându-i suferise transformări inexplicabile. Apoi femeia s-a îndreptat spre incinta crematoriului și a deschis clapeta pentru a arunca conținutul găleții. Pe loc, însă, a fost absorbită de o forță necunoscută, desigur manevrată inteligent, pierind în hăul încins, pentru că nimeni nu putea să șteargă urmele lui Volodea încât să rămână şi viu.

În tot acest timp, Volodea privea printr-un binoclu militar obişnuit ceea ce se petrecuse la nici patru kilometri distanță. Era la baza militară de pe Diomedele Mare. Granița comună, singura existentă între cele două blocuri mondiale, trecea pe la jumătatea distanței de Diomedele Mic, unde chiar că nu se afla nici un obiectiv militar.
„Dacă era bărbat puternic și adevărat, Joe putea să vină aici, pe teritoriul lui, și să încerce să se lupte direct cu mine. Cu arme clasice, cu lunetă, nu cu bazaconii energetice. Pe cine speria el? Sunt vânător siberian, îl dădeam pe spate fără greș şi se termina totul cu bine.

Lupta nu se va termina niciodată…, mai bine, dau eu drumul Apocalipsei chiar de aici. Sunt 6511 kilometri pe arcul de cerc până la Kiev, direct, pe ruta clasică a avioanelor și dublu rutier. Șocul exploziilor nu mă vor afecta. Voi fi, deja, în nava mea rapidă. Eu, materialele științifice și genetice. Voi crea o lume nouă pe acea planetă secretă, necunoscută lor, dar era o alegere inteligentă.
Oamenii pe care-i voi construi vor fi, desiguri, artificiali, dar îi voi programa să nu aibă prea multă minte. Nu am nevoie de oameni care să judece. Să fie clar! N-au știut cu cine s-au luat în bețe. Bunicul meu a fost bucătarul personal al Marelui Stalin. Memoriei lui mă înclin!”
Dezastrul a fost general şi s-a declanșat în câteva minute.

Din Alaska au ras Vladivostok-ul, dar și Pheninanul până să apuce să reacționeze Chimir. Silozurile nucleare din vestul Marii Confederații au distrus toată Europa răsăriteană, koneţ, apoi loviturile de răspuns au făcut una cu pământul Capitala, precum și toate marile aglomerări urbane.
Totul s-a petrecut în mai puțin timp decât cel necesar descrierii.
După o vreme, absolut necunoscută, pe planeta secretă, dar lipsită de orice urmă de inteligență, o anume formă de viață, nemaivăzută și la fel de necunoscută, se deplasa pe traiectorii absolut imprevizibile, exact ca un muscoi antic, mare și scârbos, care tulbură somnul de după amiază. Nu se vedea, dar se auzea.

― Ce tot spune mereu sursa aia de energie? întrebară Unitatea Centrală senzorii Zambilă şi Narcisă.
― Nu spune altceva decât: „De ce? De ce?…”
Nimeni nu știa, însă, care era sursa de alimentare a acelei ciudate și invizibile… inteligențe.
― Cum te cheamă? se auzi ciudățenia întrebată în limba sa originară.
― Mă cheamă Gil.
― Cum ești alimentat?
― Doar cu energie emotională. Iubire. În lipsa ei mă voi stinge, curând și ireversibil. Dar pe tine cum te cheamă?
― Ana, mă cheamă. Zambilă şi Narcisă înregistrară un vârf energetic.
― Vino să-mi fii alături! Dacă va dispărea iubirea, măcar vom fi împreună.

.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.8