Sunetul

N-am aer! Careva dintre dumneavoastră, dacă are ceva surplus? Nu vreau mult, numai cât să-mi …pot trage sufletul. La schimb cu impresii dintr-o lume imaginară la care nici eu nu am acces deplin. Frânturi, interioare necunoscute, evocări ale unor voci greu de precizat, nedesluşite, apoi diferite structuri mişcătoare aparent ilogice, deci lucruri care mă tot cer, cumva, dar fără să-mi spună explicit pentru ce anume. Nimeni nu e interesat? Fiecare le are pe ale sale? Pot însă primi şi porții de libertare alterate, momente depline în care ați fost angajați şi pe care nu le-ați fructificat, dar care acum vă îngrijorează. Nici aşa? Le pot duce, sincer, tot ce mi lipseşte e puțin aer. Aerul pe care ieri îl mişcam prin alveolele mele mergând prin pădure într-un mod total nerecunoscător şi azi, uite-mă, aproape cerşetor.

Dar dacă v-aş povesti cum am atins cota asta de avarie, poate aşa m-ați înțelege.
Totul a început cu excursia aceea ciudată, „din eon în eon”. Nu mă întrebați a cui a fost ideea, cine a generat-o, doar atât vă pot spune că mi-am permis acest lux. Adică, „măcar o dată atom şi basta” şi aşa am fuzionat. Programul de încărcare a fost unul absolut bestial, nici măcar nu ştiam că există aşa ceva, dar cum „îndepărtezi formele agresive pe care nu ți le mai permiți”, aşa suna în introducere, m-am hotărât aproape instantaneu. „Odată atom” şi dus am fost. Să nu mă înțelegeți greşit. Faptul că obosisem într-o formă anume de vertebrată, deci una fericita, nu trebuia musai să mă categorisească ca fiind un caz nefericit. Ȋnsă, deh, cyberanalizatoarele Convenției aşa au stabilit. Cică inregistrasem prea multe transgresări. In fine, decibelii lor de incapabili. E drept, fusesem deja şi bancă într-un parc tomnatic, fusesem şi frunză, ba zăpadă, ba rouă, fusesem chiar şi râs, unul vocal, ce mai, ce rost are să vă tot înşir. Mă simțeam neîmplinit cu toata terapia şi gata.

Citisem undeva, sau poate că am ascultat, ah, da, un basm chinezesc în interpretarea unui actor român, pe un post de radio al lor, parcă la Radio Cultural, în care se povestea despre un prinţ care, chiar inainte de naştere, le tot cerea părinților săi tot felul de lucruri imposibile. Ei bine, în comparaţie cu el eu fusesem taman cel bun… m-am născut fără să spun nici „oac”. Dar asta e, se uită uşor faptele bune şi nici măcar nu m-am imaginat vreodata că voi aduce vorba de peṣtişorul de aur. Da, peştişorul ăla de aur pe care toți îl ştim că există, nu-i aşa? chiar dacă uneori ne e jenă să o recunoaştem. Aşa, în public.

Dar asta e şi ca să nu mă îndepărtez, sau mai bine spus să nu divaghez în timp ce mă îndepărtez din nou, am plecat spre alt eon. Spre unul, nu-i mai țin minte coordonatele. Ȋn advertising ni se promitea că pe undeva, prin apropiere, vom putea asculta şi vocea fină a Universului primar. Mai precis primul sunet al Universului, înainte să devină ditamai „supa”, cum urlă azi media. Eu sunetul ăsta mi-l doream.

Acum ştiți şi dumneavoastră cum este, fiecare cu nebuniile, ciudățeniile sale. Şi de ce nu? Mereu mi-am imaginat că alături de mama, de pântecul ei, trebuie să fi existat o notă înaltă. Şi asta nu pentru că ar fi fost cine ştie ce de mine, dar vorbim de Viață, nu? Un apogeu de sunet trebuie să fi însoțit-o şi el nu putea să fie un altu decât acelaşi sau cel puțin, un văr de-al lui, unul asemănător. Dar lor nu le-am declarat nimic la plecare, am acceptat şi am fuzionat cum v-am mai spus. Însă gândul meu ascuns era ăsta. Poate că ştiu şi ei deja şi aplică la cazurile extreme, poate că nu sunt singurul şi poate ca de-asta şi au asemenea programe. Nu-mi pasă. Fiecare cu destinul său, la urma urmei. Acum, experiența, trebuie să vă spun ca a meritat, pentru că după ce am tot alergat aşa, din eon în eon, pe la jumatatea timpului desfăşurării, am ajuns şi pe banchiza aceea, bază de neutroni, înconjurată de plasma vie cum era ea în urmă cu 13,8 bilioane de ani. Parcă îți venea să deschizi o şampanie! Ca să nu vă mai spun de focul de artificii ce a urmat. Trebuie sa vedeți asta! E uimitoare ştiința când îți permite asemenea pelerinaje. Iar sunetul, ah! Sunetul! ceva de vis şi trebuie să vă spun că-ți intră pe sub piele, atât e de vibrant, desi eu în forma în care eram, numai piele nu puteam numi învelişul pe care-l purtam. Acum sunt multe de spus aici, pentru că sunetul nu vi-l pot reda, îl găsiti oricum pe youtube, dar e cu totul altceva să fii acolo în apropierea lui, față în față cu el …cum s ar spune.

Măi, chiar nu are nimeni puțin aer dintre voi? că iar simt că mă sufoc. Deci spuneam, că am fost acolo, adică în momentul zero de la care a pornit toată tărăşenia, nu numai a mea, ci a tuturor şi treaba asta nu are cum să nu te marcheze. Una e să vezi un răsărit de zi şi alta e răsăritul lumii. Faza tare e că mi-a venit, aşa, pe scurt, să-l strig acolo si să-i spun că sunt eu, adică că-l aud, eu, o şmecherie aşa de mică, sosită din viitor şii bla, bla bla. Aveam atatea să-i spun. Să-i spun acelei note dominante desāvârşind ce va urma, dar nu aveam cum. Neutron fiind doar înregistram emoțional şi nu puteam glăsui. Sau poate mă simțea. Mai ştii? Eu chiar cred în treaba asta, aşa cum cred şi în peştişorul ăla, cu țeastă mare şi aurie. Ați înțeles? Altfel, mai brut spus, lucrurile astea toate trebuie să fie între ele surori. Şi peştele şi Sunetul Universului la Nasterea Sa …şi mama născând, în final, chiar ṣi eu. Suntem cumva un fel de frați, surori şi mai ales, suntem legati bine între noi, nu? Numai gândeşte-te ce ar însemna ca eu să fiu nota înaltă pentru un alt univers, mai mic poate, dar totuşi univers. Sau eu să fiu peştişorul de aur dorit şi visat de un x anume de cine ştie unde? Sau, sau. Sau dacă eu sunt chiar Viața? viața aia cu majusculă pentru ceva anume, neştiut pentru mine încă?! Recunosc că după excursia asta m-a cam luat paranoia. Acum însă am fost translatat într-o moluscă, am ajuns, îmi vine să ṣi râd, la echinoderme. Asta e. Spun cei de la tratament că e o stare bună pentru fixarea emoțiilor călătoriei de la eon la eon. Ei ştiu. Eu tot ce simt e o lipsă de aer. N-ar trebui şi totuşi eu asta simt. Le-am tot explicat, însă ei spun că e parte din proces şi că ia timp. Apropo, chiar nu aveți ceva aer în plus? Deci experiențe şi experiențe, deşi, trebuie să recunosc, mie mi-a tot rămas Sunetul acela în cap şi îmi tot vine să-l strig. Îmi vine să-l imit. Îmi tot vine, ce mai!

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.9