Reflexia stelelor (fragment)

de Lascu Cosmin Vasile

Dar ceva se întâmpla. Ca de fiecare dată, inevitabilul…

Cron tremură în nervi. Stătea în tăcere, privind cum un fierar bătea fierul. Și lovi cu același instinct. Nu era lovitura unui făuritor, era lovitura unui distrugător.

Iar mai târziu, pe timp de vară, când lumina părea să mângâie lumea cu promisiuni de liniște, același metal călit devenea lamă. Apoi armă. Apoi blestem.

Cu greutatea lui îndesată în particule grele, Cron stătea în mijlocul unui câmp, unde iarba vie dansa în bătaia vântului. Avea un singur gând: omul. Același om…

Într-o parte o cavalerie înaintă bătând pământul. În cealaltă parte, pedestrimea se pregătea pentru impact.

În mijloc, Cron, cu brațele ridicate în letargie. Oprise timpul în mâhnirea sa. Toți stăteau încremeniți, cu priviri încrâncenate, prinși între gândul de moarte și o ultimă iluzie de glorie.

Pământul, deși nemișcat, părea să tremure sub tensiunea nerostită. Un cal își avea copita suspendată în aer. O suliță se îndoise ușor în pieptul unui cavaler, dar acesta nu căzuse de pe armăsarul spinten. O lacrimă rămăsese atârnată pe obrazul unui tânăr soldat, prins în eternitatea unei alegeri pe care încă nu apucase să o facă.

Omul își eliberă din nou demonul războinic. Iar când Cron își coborî mâinile, dând drumul timpului, lumea reîncepu să respire.

Cele două armate se ciocniră într-un dans sângeros. Scut și lamă se loviră în destin. Sunetul metalului răsuna ca o orchestră care ticăia ca o clepsidră spartă. Spre apusul unui soare sângeriu, pe câmpul de luptă se făcuse liniște. Gurile tăcute nu mai spuneau nimic.

Ceea ce nu se spunea dar se știa din totdeauna. În ordinea veche a lucrurilor, doar trei stăpâneau cu adevărat țesătura lumii: Viața, care dădea foc începutului. Moartea, care ștergea contururile. Și Cron – cel ce ținea între palme timpul, ca pe o respirație suspendată. Împreună alcătuiau triumviratul tăcut al existenței. Trei umbre care nu s-au întâlnit niciodată, dar care, împreună, făureau realitatea.

Când intrase în lumea tangibilă și simțită de om, Cron devenise puntea dintre viață și moarte.

În fața orizontului ars de vânt și timp, Eternul păși pe iarba însângerată. Era o siluetă acoperită cu veșminte negre, ample, care se unduia lent, în pasul mișcării, ca niște valuri de smoală rece, dând impresia că se topea pe trupul lui Cron – ca o greutate vie desprinsă din noapte.

Trupul îi era omenesc, dar capul… capul nu mai aparținea niciunei lumi.

Capul său avea un cioc prelung, arcuit în jos, ascuțit – asemenea unei păsări mitice ce hrănise cândva moartea din mâinile zeilor.

Compoziția obrajilor nu era alcătuită din os, ci era conturată de o suprafață netedă, întunecată, străbătută de lini fine de lumină metalică, cu irizați aurii.

Din craniul arcuit în spate se ridicau trei coarne elegante, simetrice, dar nefirești, fiecare părând sculptat dintr-o ordine a timpului imposibil de înțeles. Cel central, crescut din partea inferioară a capului, se înălța în sus cu o gravitate absolută. Celelalte două, așezate lateral, se desfășurau în curbe opuse, arcuindu-se cu o grație rece, ca niște ghimpi frumoși și imposibil de atins – fragili în aparență, dar înspăimântător de perfecți. Definind o eleganță rece dar și letală.

Această înfățișare atât de stranie era Cron, în tăcerea sa monumentală, o entitate supraomenească, care umbla printre umbre și absoarbe timpul celor pierduți. O întruchipare a morții tăcute, a sfârșitului care nu vine cu strigăt, ci se prezintă ca un cămătar ce își cere timpul irosit înapoi.

Cine a câștigat această bătălie? Pentru om, e o întrebare rațională. Pentru Cron, nu avea sens.

Pentru cel care ținea timpul în clepsidră, întrebarea nu era cine a învins… ci cine pierduse. Iar răspunsul era același – omul. Întreaga umanitate pierduse… pentru că, din nou, în firele ascunse ale timpului, se țesuse același destin.

Cron simțea o durere absurdă, tăcută și adâncă, care îi sfâșia ființa din interior. Dar avea încrederea că undeva, cândva destinul se poate schimba, ajusta sau poate chiar prelungi cu încă un pas, trecând dincolo de inevitabilul sfârșit.

Iar acum avea nevoie de timp… Trebuia să culeagă fiecare clipă irosită.

Păși fără grabă printre trupurile modelate în ipostaze nefirești. Privi spre un corp stins ce avea pieptul zdruncinat de copitele unui cal. Alungă o cioară care se puse pe un trup inert. Câteva siluete omenești fugeau în neștire, în direcții absurde, mânate nu de speranță, ci de pură frică – o fugă fără țintă, ca a celor care simt moartea nu în spate, ci în aerul pe care îl respiră.

Un războinic, cu privirea încă aprinsă de curaj, se năpusti asupra lui Cron, strigând. Ridică sabia într-un arc perfect, însă când aceasta era pe punctul să coboare, aerul se fractură în jurul lui – timpul se închise ca o gheară invizibilă. Războinicul rămase suspendat între mișcări, o statuie vie, cu fața crispându-se într-o agonie care nu mai avea curgere.

Cron nici măcar nu-l privi. Doar pașii lui își continuau ritmul egal, fără grabă.

Se opri lângă un băiat cu ochii larg deschiși, prea tânăr pentru o armură, prea slab pentru o sabie. Nu murise. Încă. Ridicase clepsidra deasupra lui, aceasta pulsă în mister, iar nisipul începu să curgă de jos în sus, absorbind timpul. Fără durere, fără spaimă, băiatul își închise ochii, adormind pentru totdeauna.

Câmpul de luptă încă ardea de vieți nestinse. Cron, în măreția lui, îndrăgise un bătrân care zăcea în genunchi, nu departe de el. Barba deasă, albă-argintie îi lăsa respirația într-un suspin. Între viață și moarte. Era un războinic ce a luptat cu desăvârșire pentru un trofeu fără viață. Se ținea cu ambele mâini de stomac, rostind în suspans, în adâncul gândului o întrebare…

De ce?

Cadoul lui Cron era clepsidra cu nisip stins. Un artefact ce îi absorbi ultimele clipe.

Pe măsură ce pășea mai departe, culegând timpul celor pregătiți pentru moarte, lumea începea să revină la pulsul ei obișnuit. Sabia războinicului coborî, dar nu mai găsi ținta. Strigătul celui împietrit ieși din gură cu întârziere, gol, rupt de intenție. Cei ce fugeau căzură, sleiți, între ceea ce a fost și ceea ce nu va mai fi. În depărtare un cal fără stăpân clipi o dată și porni încet, cu pas greu spre iarba proaspătă.

Așa se petrecuse în culise prima bătălie de pe acest pământ.

♦ Link de achiziţie: https://bookforge.ro/fantasy-sf/reflexia-stelelor-lascu-cosmin-vasile