Modelare planetară

Com-ul sună, iar când inginerul activă interfața, chipul cunoscut al directorului companiei apăru, proiectată tridimensional în fața sa. În apropiere, pe o hologramă, planeta X-42 se rotea maiestuos, o lume verde-albăstruie, așteptând exploratorii.
— Brian, zise directorul companiei, ascultă-mă bine: misiunea asta e una banală. Trebuie să ajungi pe X-42 și să te asiguri că planeta poate fi antropizată. Potențialul ei este enorm, la doar câteva sute de metri sub suprafață se află un depozit uriaș de Heliu-3. Știi și tu ce înseamnă asta – izotopul e cheia pentru reactoarele de fuziune nucleară. Așa că du-te acolo, fă ce trebuie și adu-ne un raport fezabil.
— Dar ce facem cu cei de la „mediu”?, întrebă Brian, îngrijorat.
— Nu-ți face griji, îl liniști șeful. Am inclus în echipă un xenobiolog care nu-ți va crea probleme. Omul suferă de osteoporoză, afecțiune ce-i limitează semnificativ mobilitatea. Asigură-te că rămâne în perimetrul stabilit și nu explorează prea mult planeta. Cu cât vede mai puțin, cu atât îți va da mai ușor un raport aceptabil.
Brian închise comunicarea, în timp ce un zâmbet satisfăcut îi apăru pe chip. Se pare că lucrurile se schimbau în sfârșit. O evaluare pozitivă din partea xenobiologului era tot ce-i trebuia pentru a obține contractul. Apoi contul său urma să explodeze cu cifre astronomice.

Mark simți cum priveliștea ce se deschidea în fața lui îl copleșea ușor. Păși cu grijă prin junglă, privind fascinat cum razele de lumină se strecurau prin coronamentul copacilor uriași, căzând apoi pe solul acoperit de iarbă luxuriantă. Trunchiurile masive ale arborilor, din care lianele plângeau până aproape de sol, se înălțau spre cer, închizându-se deasupra lui.
Vocile colegilor se auzeau ca un murmur îndepărtat, pierdute în imensitatea junglei. Continua să înainteze hipnotizat de biodiversitatea acestui colț de rai. La primirea convocării pentru misiune, Mark fusese cuprins de o ușoară ezitare. Totuși, acum, nu-și regreta nicio clipă decizia. Poate era ultima expediție ca xenobiolog. Boala-i avansa galopant, așa că era bucuros că ajunsese aici. Măcar exoscheletul își făcea datoria.
Dintr-o dată, privirile-i surprinseră o mișcare prin frunzișul dens. Un grup de maimuțe, agile și curioase, se furișau printre crengi, acompaniindu-l de-o parte și de alta a cărării. Apoi, una dintre ele se ivi chiar în apropierea sa. Era de mărimea unui copil, acoperită cu o blană albastră, pufoasă. Urechile mari, rotunde, ieșeau în evidență, fiind aproape disproporționate față de restul corpului. Părea o combinație între un șoricel și o zână mitică. Creatura se mișca agil, sărind ușor de pe o piatră pe alta. Ochii ei mici verzui se mișcau rapid, explorând fiecare detaliu din jur. În ciuda vitezei și energiei sale, părea blândă, apropiindu-se de Mark fără nicio urmă de frică. Un zâmbet involuntar apăru pe fața xenobiologului când văzu creatura oprindu-se în fața lui și privindu-l curioasă. Făcu la fel, aplecându-se pentru a o privi mai atent. În acel moment, percepu o legătură inexplicabilă, ca și cum mica ființă albastră ar fi fost un mesager al acelei lumi necunoscute.
Maimuța veni lângă el, întinzând o mână, de parcă i-ar fi cerut ceva.
— N-am ce să-ți dau, zise xenobiologul zâmbind. Simți cum o forță inexplicabilă îl îndemna să întindă mâna spre creatură.
Mark își îngustă privirea, lăsându-și mintea să decanteze informațiile.
„Aspectul lor se aseamănă cu al maimuțelor terestre, dar cu un adaos evolutiv evident. Urechile acelea supradimensionate… clar, un organ fin calibrat pentru recepția unor unde sonore imperceptibile pentru noi. Un hibrid interesant, dinamica de turmă combinată cu o strategie de supraviețuire, ceva între instinctul de explorare al primatelor și abilitatea cameleonilor de a rămâne invizibili la momentul oportun. Posibil să opereze pe același principiu de refracție cromatică precum micuții inconsecvenți de pe Terra, dar aplicat la un nivel pe care abia încep să-l intuiesc.”
Piticania, examină cu atenție exoscheletul lui Mark pipăindu-l cu degetele sale fragile. După ce-și satisfăcu curiozitatea, maimuța emise un chițăit melodic și, prinzându-l de un deget, îl conduse spre un grup de bușteni doborâți. Acolo, se lăsă în șezut și îl privi pe Mark insistent.
„Această creatură mică este remarcabil de inteligentă”, murmură Mark, uimit.
Se așeză lângă ea și fu surprins să vadă că animalul îl prinde din nou de mână. O senzație bizară îl cuprinse atunci când mâna maimuței se lipi de palma lui. Un fior rece îl pătrunse instantaneu, urmat de un șoc electric în antebraț. Deși instinctul îl îndemna să-și retragă mâna, o forță necunoscută îl reținea. La un nivel subconștient, parcă nu dorea să se elibereze. O senzație de liniște și pace îl învălui, alungând orice urmă de frică.
Mark observă cum maimuța din fața lui, cea albastră și curioasă, își ridică brusc capul, urechile mari ciulindu-se într-o direcție anume. Creatura emise un sunet scurt, alert, iar în următoarea secundă toată atmosfera din jur se schimbă. Celelalte maimuțe, până atunci vesele și lipsite de griji, înghețară pe loc. Blana lor, azurie, începu să-și piardă culoarea, trecând printr-un spectru de nuanțe spre verde-maroniu.
Mark rămase uimit. Creaturile deveniseră una cu jungla din jur, blana lor imitând perfect textura și culorile copacilor și frunzelor. Până și ochii, înainte luminoși și expresivi, își schimbaseră tonul, devenind opaci, asemenea unor pietricele lipsite de viață.
În depărtare, un sunet greu și gutural se auzi, iar Mark simți un fior rece pe șira spinării. În frunziș, o creatură masivă își făcea drum printre copaci, zdrobind crengile sub greutatea sa. Avea o piele solzoasă, ca de obsidian, cu reflexii verzui care pâlpâiau în lumina filtrată de coronament. Cele patru membre puternice se terminau în gheare curbate, iar coada lungă și musculoasă se termina într-un pumn de țepi ce mătura vegetația în urma lui. În gura întredeschisă, se zăreau rânduri suprapuse de colți, unii zimțați, alții lungi și subțiri. Ochii roșii nu doar scanau zona, ci păreau să absoarbă orice urmă de lumină, căutând mișcarea. Creatura își ridică botul, adulmecând aerul cu nările fremătânde, iar un mârâit grav reverberă prin junglă, făcând ca totul să înghețe.
Piticaniile nu se mișcară, păreau statui, perfect integrate în decor, extensii ale junglei. Mark își ținu respirația, încercând să le imite, dar inima îi bătea atât de tare încât se temea că sunetul va atrage prădătorul.
Animalul trecu prin apropiere. Apoi, după câteva momente care păreau să dureze o eternitate, dispăru printre liane.
Maimuțele se relaxară, blana lor revenind treptat la cenușiul de mai devreme. Una dintre ele emise un tril scurt, ca un semnal de siguranță. Mark, încă tremurând, le privi cu admirație: „Camuflajul lor e mai mult decât o simplă adaptare. E o operă de artă…”
Alte maimuțe se apropiară, formând un lanț de brațe unite în jurul lui Mark. Ultimele din lanț atingeau bușteanul uscat din apropiere. Curentul electric, simțit inițial, crescu în intensitate, provocând o oarecare panică în sufletul lui Mark. Cu toate acestea, o voce calmă îi vorbea în minte: „Nu-ți fie teamă, totul este în regulă.”
Cu uimire, xenobiologul observa cum trunchiul atins de maimuțe își schimba culoarea, devenind aproape strălucitor. Suprafața se solidifica rapid, crăpându-se ca o pojghiță de gheață. În cele din urmă, Mark alunecă într-un somn profund, lipsit de vise.
Când se trezi, exobiologul fu cuprins de o stare de confuzie și dezorientare. Maimuțele care-l înconjurau își schimbaseră comportamentul, devenind agitate și speriate. Blana lor, albastră, se colorase acum în nuanțe de maro, iar trilurile lor melodioase se transformaseră în strigăte ascuțite de avertizare. Simțind o revigorare inexplicabilă în corp, Mark se ridică în picioare și observă că pe cărarea din mijlocul junglei se apropiau colegii lui. Vorbindu-le calm, încercă să liniștească maimuțele agitate și, în cele din urmă, observă cum blana lor își recăpăta culoarea albastră.
— Te-am căutat peste tot, spuse Brian, liderul echipei, cu o voce plină de îngrijorare. Ți-am spus să nu te îndepărtezi.
— Nu vă faceți griji, totul este în regulă, îl asigură Mark, arătând spre maimuțele care se ascundeau timid în spatele lui. Acești micuți mi-au ținut companie.
— Sunt blânde?, întrebă Brian cu o oarecare ezitare.
— Desigur, răspunse Mark, întinzându-și mâna spre una dintre maimuțe. Uite, nu are de ce să-ți fie teamă.
Brian, cu o oarecare prudență, apucă mâna maimuței. O tăcere apăsătoare se așternu pentru câteva secunde, apoi un arc electric țâșni din palma creaturii, lovind pământul și aruncându-l pe Brian prin aer. Maimuțele, cuprinse de furie, începură să țipe și să se contorsioneze, blana lor transformându-se din nou, de această dată într-o nuanță închisă de cafeniu, aproape neagră. Înainte ca echipa să poată reacționa, animalele se năpustiră asupra lor cu viteză, atingând fiecare membru cu mâinile lor electrizante. O paralizie instantanee îi cuprinse pe toți, înghețându-i pe loc. Un singur cuvânt se repeta în mintea lui Mark, împreună cu un sentiment de revoltă, ca un ecou: „Modelare planetară”. Apoi, întunericul îl învălui complet.

Când se treziră, primul lucru care le sări în ochi fu planeta de dedesubt. Nava lor orbita o planetă infernală, un loc fierbinte unde nori furtunoși și râuri de lavă se învălmășeau în toate direcțiile. O lume care părea desprinsă dintr-un coșmar, unde viața, așa cum o cunoșteau ei, nu putea exista.
— Nu are sens, murmură Brian. De ce am fi ales o planetă ca asta pentru Modelare Planetară? Aici e nevoie de…
— Terraformare, un efort de secole, dacă ar fi posibil vreodată, completă cineva din spate, vocea lui răsunând sumbru în carlingă.
În spatele lui, Mark se rezemă de perete, lăsându-și privirea să alunece spre hăul de foc de sub ei. Un zâmbet abia schițat îi trecu peste chip în timp ce îi apăru în minte imaginea unor ființe albastre și blana lor pufoasă metamorfozându-se fără efort.
„Da, se gândi el. Chiar și o planetă întreagă poate învăța să se ascundă”.

Publicat în ArtZONE SF nr. 10/2025