Al treilea ochi

de Alexandra Ghenghea •

A răsărit dintr-o sămânță, ca toate mamele. Când a crescut și i-a venit timpul, s-a răspândit, jumătate în pământ și jumătate deasupra, cu nucleul îndreptat către soare. Tulpinile ei au pătruns în adâncul muntelui, s-au întins printre pietre, în căutare de minerale și vietăți subpământene. După Marea Părăsire mama și-a vitrificat trupul umed și o parte din ea a rămas în peștera noastră, iar cealaltă parte, a rădăcinilor și a hifelor, a pătruns și mai adânc în munte, ajungând până la cele mai îndepărtate elemente. Când sângele îi licărește prin piele, știm că a găsit mineralele din care ne crește hrana.

Mama are grijă de noi. În schimb, ne cere doar pieile, pe care oricum le lepădăm la schimbarea anotimpului. Le dizolvă și le absoarbe în nucleu. Cu cât primește mai multe piei, cu atât mai multă hrană crește și se răspândește din ea, de se umple toată peștera. Ciuperci mici și cărnoase, plante lungi și ierboase, lăstari dulci, plini de zaharuri și proteine, flori cu stamine zemoase, toate se desprind din trupul mamei și se înrădăcinează în peșteră, iar noi le mâncăm așa cum sunt, crude și proaspete. De fiecare dată, după ce ne lepădăm pieile, mâncăm pe săturate și adunăm în noi provizii care ne ajung până la sfârșitul anotimpului. Pieile noastre se îngroașă și din nou vine vremea să ne lepădăm de ele și totul o ia de la capăt.

Nu a fost așa dintotdeauna. Cândva, mama trăia la suprafața pământului, alături de celelalte vietăți, iar hrana noastră creștea peste tot. Ieșeam adesea din peșteră ca să ne cățărăm pe crengile mamei, pe trupul ei neted, de unde ne uitam la soare. Uneori intram pe sub pielea ei albăstrie și ne cufundam în lumină. Firește, doar cei mai bătrâni își aduc aminte de acele clipe fericite. Ei ne-au povestit despre soarele roșu din înaltul cerului, despre razele lui ce străbăteau atmosfera și se așezau peste pământ în culori diferite, albastre, verzi și galbene, despre cum colorau toate ființele. Înghesuiți în trupul mamei, în jurul nucleului ei sticlos, cu fețele scăldate în lumină, ni se deschidea cel de-al treilea ochi, prin care vedeam fața ascunsă a lumii. Noi, cei născuți după Marea Părăsire, am auzit de atâtea ori această poveste, încât putem vedea în amintirile bătrânilor și aproape că simțim fotonii cum ne încălzesc pleoapele. Chiar dacă nu am deschis încă cel de-al treilea ochi, îl simțim acolo, închis în cap, oval, așteptând în orbire. Singura lumină din peșteră este cea care radiază din trupul mamei, dar ea nu poate deschide cel de-al treilea ochi. În lipsa soarelui nu avem nevoie de el.

Lumea noastră s-a schimbat odată cu venirea creaturilor din metal. Au coborât din ceruri, în măruntaiele păsărilor din metal și s-au așezat pe pământ. De cum au venit, au eliberat gaze noi ce au modificat consistența aerului şi au adus specii organice nemaiîntâlnite cărora le-au dat drumul să se înmulțească și să ne invadeze pământul. Cu timpul li s-au alăturat ființele biologice, bipede și fragile. Creaturile din metal au muncit fără întrerupere ca să le pregătească sosirea. Ele nu au voință sau intelect – așa ne-a spus mama – sunt folosite de bipezi ca muncitori. Nu s-au născut și nici nu au răsărit, ci au fost create.
Bipezii sunt făpturi cu voință. Ei fac tot ce le stă în putere ca pământul nostru să devină asemenea lumii lor, ca să poată trăi în afara păsărilor în care au zburat până aici, să respire sub cerul nostru și să se încălzească la soarele nostru. Lor le lipsește însă cel de-al treilea ochi și nu vor putea niciodată să vadă toate cele ce se ascund în atmosfera noastră.

Când speciile străine s-au răspândit, mama a fugit și s-a ascuns în măruntaiele muntelui. Lăstarii ei, pe care înainte îi culegeam de la suprafață, cresc acum doar în peștera noastră. Toate mamele au făcut la fel. Gazul sufocant, eliberat de creaturile de metal, a stârnit ploile cele lungi sub care carnea mamelor putrezește, iar nucleele lor se sting.

Când mama s-a adăpostit în munte, am urmat-o. Nu putem trăi fără ea.
Acum așteaptă. Se schimbă, cu toții o simțim. De când ne crește hrana din specia nouă, străină, din pământ, s-a declanșat ceva în ea. Sporii aurii ai mamei au ieșit din munte și s-au revărsat în atmosferă. Pe fața pietrelor au apărut nuclee mici și sticloase. Știm că în curând se va întoarce la suprafață, mai puternică și mai hotărâtă ca oricând.

Am înghițit și noi seva îmbibată de proteine străine, așa că, la rândul nostru, ne vom schimba.
În curând vom ieși din nou la suprafață. Poate că vom găsi un pământ nou cu care nu suntem obișnuiți, dar care ne aparține. Mai întâi vom distruge creaturile din metal, apoi păsările, iar bipezii vor fi atunci neputincioși, o sursă binevenită pentru hrana pe care ne-o crește mama. Încă așteptăm ca ea să-și încheie metamorfoza. Până atunci vom fi pregătiți. Poate că nici noi nu vom mai semăna cu cei care am fost înainte de Marea Părăsire.

În cele din urmă cerul va fi iarăși al nostru, iar mamele se vor întoarce de unde au venit. Soarele va răsări numai pentru noi și vom recăpăta tot ce am lăsat în urmă.
În sfârșit, eu îmi voi deschide cel de-al treilea ochi și atunci mi se va arăta adevărata înfățișare a lumii.

Publicat în ArtZONE SF nr. 10/2025