Chemarea

de Robert Gion •

În ziua în care am auzit chemarea, exploram ca de obicei mlaștinile puturoase din apropierea castelului părinților mei. Nu i-am dat prea mare atenție – prinsesem câteva broaște aligator pe care aveam de gând să le folosesc în experimentele mele nocturne, și cum broaștele se zbăteau puternic în plasa de răchită și tocmai descoperisem și urmele unei ventuze-canibal, am presupus că era doar țipătul vreunei alte creaturi din împrejurimi. Când s-a auzit din nou însă, mi-am dat seama, într-o fracțiune de secundă, că încorpora anumite sunete pe care nu mai avusesem ocazia să le surprind până atunci, și am devenit imediat atent. La o primă impresie părea un vaiet sau un geamăt îndepărtat, totuși, odată trecută bariera acestor sunete inițiale, se deslușeau altele, mult mai ciudate, cortegii de bâzâituri, fluierături și murmure, ce căpătau în anumite momente ritmurile unei melodii cu o putere de atracție copleșitoare – pentru ca imediat totul să escaladeze în acorduri sacadate, asemănătoare unor incantații.
Păreau să vină din direcția Grotelor de Nisip.
Am aruncat din mână plasa de răchită.
De câte ori îmi întrebasem părinții care e de fapt rostul meu pe lume, îmi răspunseseră că „ce-am-de-făcut” mă va găsi singur într-o bună zi, iar când mă va găsi „ce-am-de-făcut”, voi ști exact și fără îndoială cum trebuie să acționez. Poate că asta era una dintre acele zile mult așteptate. Sunetele atrăgeau cu sute de inflexiuni diferite ce se modificau și se uneau în fire de armonie apropiate de beția extatică. Eram prins. Nu puteam rezista. Am lăsat totul baltă, broaștele și urmele ventuzei-canibal, și-am început să alerg.
Săream peste ierburi, zburam peste apele mlăștinoase, fugeam către Grotele de Nisip.
Chemarea devenea mai puternică, tot mai puternică, o auzeam cu toate simțurile, o respiram, o beam, mă strângea cu mii de degete nerăbdătoare și, dintr-o dată, o strălucire dureroasă a făcut ca totul să dispară din jur, în timp ce mă dădeam peste cap într-un nor de scrâșnete și fluierături.
Am deschis ochii cu greutate.
Mă aflam într-o odaie scundă, mobilată ciudat.
Câțiva tineri stăteau în fața mea, ținându-se de mână – adolescenți de vreo paisprezece-cincisprezece ani, cu fețele împietrite de uimire și groază. Cu pielea roz și gingașă, cu ochii limpezi, cu trupșoare fragede și frumos mirositoare, părul lor blond ori șaten, făcându-i să semene cu niște bomboane colorate. Bomboane-bombonele. M-am repezit fără ezitare asupra lor. Nici n-au apucat să urle prea mult. Le-am mușcat fețele, le-am sorbit sângele, le-am rupt membrele și le-am scos măruntaiele – i-am sfâșiat în bucăți, iar bucățile le-am măcinat între dinți. După ce-am terminat, m-am săltat pe vârfuri și am privit câteva clipe în jur.
În mijlocul odăii, pe podea, era trasată o pentagramă roșie, încărcată de simboluri binecunoscute, înconjurată de-un brâu de lumânări aprinse – mijlocul pe care tinerii îl folosiseră să mă invoce.
Am pășit peste ea. Nu eram încă pregătit să mă întorc. Existau prea multe mirosuri îmbietoare prin preajmă. Capul meu aproape atingea tavanul. Am făcut câțiva pași printre corpurile mutilate, am mușcat ceafa unei fete ce încă mai mișca, apoi m-am apucat să explorez și celelalte încăperi. Nu mai era nimeni în casă, așa că m-am dus către ușa de la intrare, am zburat-o din țâțâni cu o singură răsuflare, pe urmă am ieșit afară.
Era cald și bătea puțin vântul, iar din depărtate, prin aerul înserării, se auzeau râsete și țipete – probabil de copii. Le-am ascultat cu atenție. Am ascultat și vântul – hmm, nu, nu erau deloc strigăte, ori glasuri încărcate de voie bună, erau chemări, chemări asemănătoare cu cea care mă adusese aici. Părinții mei avuseseră dreptate, „ce-am-de-făcut”-ul și sensul existenței mi se revelau, iată, de la sine. Mi-am alungit urechile și le-am ascultat pe toate – pe cele imploratoare, pe cele ironice, pe cele slabe și înfricoșate, pe cele răutăcioase, pe cele disperate, pe cele egoiste, pe cele sfidătoare, da, da, da, mai ales pe acelea. Apoi, convins, mi-am încordat picioarele, mi-am deschis aripile și am pornit ca un vârtej însângerat către cea mai puternică dintre ele.

Publicat în ArtZONE SF nr. 10/2025