Sfârşitul timpului

de Florin-Leonard Neculae •

BUCOVINA, iarna anului 2024

Auzi explozia și apoi focurile de armă. Urcă pieptiș panta până la șosea, la adăpostul copacilor. Evaluă situația din reflex, așa cum fusese antrenat. Două vehicule erau oprite pe viaductul care traversa lacul. Sub primul părea că explodase un dispozitiv și era în flăcări. Al doilea vehicul se lovise, probabil, de primul și derapase pe stratul de zăpadă și gheață, rupsese parapetul și se afla într-un echilibru precar deasupra hăului. A treia mașină nu ajunsese pe viaduct și ocupanții se dăduseră jos, încercând probabil o ripostă, dar trei corpuri erau chircite în zăpada ce începuse să se înroșească. Părea un convoi oficial.

Privi înălțimile, căutând lunetistul, pentru că lupte la sol nu păreau să se fi dat. Începu să se miște ușor în direcția podului, la adăpostul celui de-al treilea vehicul, spre mașina care  rupsese parapetul. Poate că mai erau supraviețuitori acolo. Auzi un zgomot de cealaltă parte a drumului. Două siluete în costume de camuflaj coborau panta cu armele în poziția de tragere, căutând o mișcare în drumul lor spre viaduct.

Privi spre cei fără suflare de pe drum. Lângă cel mai apropiat văzu un Glock 17, scăpat în zăpadă. Se mișcă ușor spre partea din spate a mașinii, micșorând distanța dintre el și pistol. Cei în costume de camuflaj ajunseseră aproape de drum și se îndreptau către mașina de pe viaduct.  Ținta principală era, deci, înăuntru. Trase aer în piept și se rugă să mai fie cartușe în încărcătorul pistolului. Cunoștea tipul de armă și știa că Glockul funcționează fără probleme și în cele mai vitrege condiții. Nu credea că cei doi se vor opri dacă îi va soma. Erau deja pe șosea, la câțiva pași de obiectivul lor principal. Vizualiză în minte ce avea de făcut, înaintă un pas, apoi sări pe lângă bara din spate spre armă. Cei doi auziră mișcarea și se întoarseră. Timpul se dilată parcă și totul se derula cu încetinitorul. Simți mânerul armei. Un polimer rece, dar confortabil. Cei doi începură să tragă. Apăsă și el pe trăgaci în timp ce aluneca pe stratul de zăpadă. Aerul vibră ca o coardă uzată de vioară. O mică arsură în brațul drept dar continuă să tragă și văzu cele două siluete prăbușindu-se.

Mașina de pe viaduct scârțâi îngrozitor și se mișcă. Își pipăi brațul. O zgârietură, un pic de sânge, nimic grav. Se ridică și o luă la fugă spre mașina care se balansa, sperând că nu mai este vreo surpriză neplăcută pe înălțimi. Ajuns în dreptul siluetelor în costume de camuflaj căzute în zăpadă mai trase de două ori. Pentru siguranță. Deși arătau ca niște păpuși dezarticulate înfundate în costumele lor.

Se apropie de mașină cu prudență. Geamul din lateral, cel din dreptul șoferului, avea urme de gloanțe și era plin de sânge. Deschise cu grijă portiera din spate. Un bărbat era întins pe banchetă.  Pe scaunul de lângă șoferul împușcat se vedea o altă siluetă, inertă. Mașina se mișcă din nou. Îl apucă de picioare pe cel de pe banchetă și îl trase afară, așezându-l în zăpadă. Era puternic lovit la cap. Dar respira. Auzi o mișcare în interiorul mașinii.  Dar nu mai apucă să ajungă. Cu un zgomot înfiorător, vehiculul dispăru peste marginea viaductului, prăbușindu-se de la o înălțime considerabilă în apele înghețate ale lacului de dedesubt.

♦♦♦

BUCUREȘTI, iarna anului 2039

Mihai Dan se trezi cu un sentiment ciudat. Visase din nou, iar asta se întâmpla din ce în ce mai des în ultima vreme, momentul în care îl salvase pe cel ce avea să devină președintele țării. Se uită la sticla goală de lângă pat. Oftă și o ridică, pornind spre bucătărie. Din când în când simțea nevoia unei cafele tari. Dar nu mai avea. Puse la fiert apa pentru un ceai negru siberian.

Apăsă pe telecomanda televizorului Diamant. Pe principalul post național era un reportaj de la o fabrică ce făcea conducte de apă. Președintele Dorin Petrescu era acolo, zâmbind, dând indicații, bătând încurajator oamenii pe umăr. După atâția ani era încă într-o formă foarte bună. Mihai Dan se uită pe fereastră. Totul era gri. Până și zăpada părea gri. De câțiva ani, de când rămăsese singur, ura iarna. În casă era frig. Aruncă în centrală câțiva peleți din coji de semințe de floarea-soarelui.

Puse frunzele de ceai în apa fierbinte și se duse să se spele. Era plin de spumă pe față când sună telefonul:

― Da?

― Domnule general, sunt maiorul Paraschiv, permiteți să raportez…

― Zi, Luciane!

― Cred că am găsit ceva referitor la dispozitivul pe care îl căutăm de câțiva ani. Cel legat de Gruparea Cronos.

― Vin imediat! Pâslaru e pe drum?

― E deja cu mașina la dumneavoastră, în fața casei.

― Bine, pregătește o întâlnire cu toți cei de la USSI implicați.

― Am înțeles, să trăiți!

Generalul Dan închise telefonul. USSI – Unitatea Specială de Supraveghere și Intervenții – era vârful de lance al Siguranței. O crease în urmă cu câțiva ani, din oameni cu abilități speciale, luați direct de pe băncile facultăților.

Dădu din nou drumul la rezervorul de apă clară cu filtrare magnetică. La televizor, președintele era pe una dintre platformele de foraj din Marea Neagră, ce fuseseră naționalizate în urmă cu zece ani. Zicea ceva despre independența energetică, zâmbea, dădea indicații, bătea încurajator oamenii pe umăr. Dan se uită la ceas și închise televizorul.

Locotenentul Pâslaru stătea lângă mașina Aro Pileati, de la noile uzine reînființate după 2025. Pe parbriz era lipită emblema Siguranței Statului, două falxuri, celebrele săbii dacice, încrucișate, în spatele unui cap de lup. Lui Pâslaru îi plăcea să-l ia pe general de acasă. Îi plăcea, în primul rând, cartierul, cu străzile lui frumoase, cu nume de capitale, cum ar fi Paris, Roma, Tokyo. Și-i mai plăcea că mașina cu care îl lua pe general nu era oprită de nimeni, niciodată, sub nici un pretext. Era o chestie care îți dădea un amețitor sentiment de putere. Își aprinse o țigară Carpați și trase cu nesaț fumul în piept.

În spatele lui se auzi poarta. Pâslaru se întoarse pe călcâie, palmă cu mâna stângă țigara și salută, bățos. Generalul îl privi cu un zâmbet în colțul gurii și îi făcu semn să o termine. Îi aducea aminte de fiul lui. Pe care îl pierduse în urmă cu treisprezece ani, în timp ce făcea parte din Forțele de menținere a păcii din Ucraina. Apoi intervenise răceala aceea teribilă între el și soția lui, care se îmbolnăvise și îl urâse visceral, până la ultima ei suflare, acum patru ani…

Pâslaru deschise portiera. Pentru el generalul, așa cum arăta, înalt, suplu dar bine făcut, grizonat și îmbrăcat într-un costum impecabil, cu insigna tricoloră prinsă la reverul paltonului elegant de lână, era Dumnezeu. Și cum îl salvase pe Președinte! Pfoai, ce curaj! O legendă în viață! Un personaj adulat, respectat și temut în toată țara.

Porniră spre Sediul central al Siguranței Statului, trecând pe lângă o Piață Tradițională de Cartier, care fusese înființată de vreo cinci ani și acum era pustie. Probabil din cauza frigului…

Porni radioul mașinii Se transmitea un reportaj de la un spital unde Președintele, împreună cu Prima Doamnă, Sorela Petrescu, inauguraseră noua Secție de Tratamente Neconvenționale. Prima Doamnă explica ceva despre energii și cum pătrund acestea în corp, în mod diferit, la bărbați și la femei. Apoi a fost prezentat un medicament făcut din plante din zona Maramureșului care l-a entuziasmat pe Președinte.

Generalul privea pe geam, îngândurat. Trecură pe lângă un fost Mall, la intrarea căruia erau cam douăzeci – treizeci de persoane la o coadă. Parcă era o măcelărie acolo. Sau un magazin mixt „Produse de la noi”. Nu se vedea exact. Și nici nu-și amintea. Renunță să-și mai caute în minte informația.

La radio începu o doină. Opriră la un semafor. Prin fața lor trecu o grupă de copii cu cravate tricolore. Doi bătrâni în haine decolorate și cu obrajii ridați și supți încercară să traverseze și ei. Semaforul se făcu galben. Locotenentul vru să claxoneze. Generalul tuși ușor. Pâslaru înțepeni. Și la fel și tot rândul de mașini din spate, deși se schimbase culoarea semaforului. În liniște, cei doi bătrâni trecură. În dreptul mașinii Siguranței, bătrânul se opri puțin, cu pumnii albi de strânși ce erau, săgetându-i cu privirea. Soția lui îl trase, îngrijorată, spre trotuar.

Generalul își feri privirea privind spre fațadele blocurilor ce străjuiau bulevardul. Foliile de polietilenă de la fiecare balcon, umflându-se puțin în bătaia vântului, arătau ciudat, ca niște suflete prizoniere care încercau să scape. De fapt erau mini-sere făcute în fiecare balcon. Pe jos se puneau un fel de tăvi, făcute de o fabrică de prin Chiajna, care se umpleau cu pământ și în care se puneau răsaduri. Și se adăugau picurătoare. În acest fel, conform împărțirii hotărâte de Administrații, etajul unu punea roșii, etajul doi castraveți, etajul trei salată, patru păstârnac și așa mai departe. Dacă cei care stăteau la țară puteau să-și cultive ceva de mâncare ca să trăiască de la o lună la alta, aceasta era soluția pentru comunitățile din orașe. Producția mergea către cantinele de la parterul blocurilor, unde se pregătea masa pentru locatari. Dar totul era curat, fără îngrășăminte și tratamente cu substanțe chimice. Speranța de viață era poate un pic mai mică dar oamenii erau mai sănătoși. Și copiii creșteau altfel, ascultând poveștile vremurilor eroice ale națiunii. Deveneau mai mândri, mai responsabili, și până ajungeau la vârsta la care intrau în Organizațiile de Tineret știau deja ce trebuie să facă pentru societate, pentru țară.

La radio începu finala națională masculină de înot în ape înghețate. Pe trotuar, un detașament de Gărzi, cu cămășile lor verzi, curelele în diagonală și hainele negre de piele, se opri pe marginea drumului, la vederea mașinii, și salută, din formație. Generalul ridică ușor palma dreaptă și înclină capul, drept răspuns.

Intrară în sensul giratoriu de la intersecția cu Bulevardul Codreanu. În față se vedea Palatul Națiunii, fosta Casă a Poporului, fost Palatul Parlamentului, actualmente sediul Dumei Țării. De la renunțarea la democrația reprezentativă, prin partide, era formată numai din reprezentanți ai județelor, la Camera inferioară și ai regiunilor istorice și Patriarhiei, la Camera Superioară. Era și o nouă formă, post-modernă, de democrație directă, cu ajutorul telefoanelor mobile. Pe scurt, de fiecare dată când era o lege de votat, se făcea un referendum online în care poporul se exprima direct, pe o platformă a Ministerului de Interne, iar aleșii, cei care și câți mai existau, erau obligați să introducă în legislația curentă  ceea ce a votat poporul. Și Președintele avea foarte multe idei despre legi bune pentru popor. Toată structura statului, a societății și a economiei fuseseră schimbate din temelii în anii de când Președintele venise la putere pe un mare val de simpatie populară. Generalul se gândi cât muncise, alături de Președinte, neglijându-și familia, pe care acum nu o mai avea de loc. Făcuse o grămadă de lucruri de care nu era mândru, dar plătise și un preț pe măsură.

Pe stâlpii de iluminat ai bulevardului șuierau stindardele dacice, o cohortă de animale fantastice plutind în aerul rece cu gurile căscate.

Mașina intră în Piața Suveranității și se opri în fața Sediului Central al Siguranței Statului. Două falxuri uriașe din marmură flancau intrarea.

Generalul Mihai Dan coborî. Locotenentul Pâslaru ținea portiera în poziție de drepți. Soldații de la intrare salutară cu armele și rămaseră nemișcați. Erau mândri. De când se reintrodusese stagiul militar numai cei mai buni ajungeau acolo. În fața Palatului Dumei Țării un car de televiziune filma niște copii zgribuliți, în costume populare, cântând cântece patriotice.

În clădire era cald, era bine. Generalul răspunse salutului ofițerului de serviciu și urcă spre biroul lui. Pe ecranul din hol, Președintele era, într-o filmare mai veche, la Kremlin, dând mâna cu Președintele Federației Ruse.

♦♦♦

BUCUREȘTI,  Zona Industrială, iarna anului 2039

În Zona Industrială apăruseră fabrici noi. Țara trebuia să producă singură tot ceea ce avea nevoie. Pe peretele unei magazii scria, cu litere de-o șchioapă: „ Numai prin puterea noastră!”. Cineva desenase peste o zvastică ce fusese ștearsă, dar încă se mai distingea. Pe un platou închis cu garduri de sârmă ghimpată se afla o unitate industrială cu o construcție impozantă pe care era o emblemă cu un octogon în care se vedea o frunză de stejar străbătută de un fulger. Dedesubt scria D.C.E.I. La colțul din dreapta al gardului, niște câini vagabonzi răsturnaseră tomberoanele de gunoi.

Dragoș Nicolescu era unul dintre cei mai respectați oameni de știință și unul dintre coordonatorii echipelor care proiectau noile tipuri de turbine pentru programul „Viitorul energiei”.

Parcă autoturismul Dacia Magna, coborî, își luă rucsacul și îl trecu prin dispozitivul de scanare, apoi trecu și el, lipindu-și legitimația de ecranul dispozitivului, îl salută pe militarul înarmat care era de pază la intrare și pătrunse în hala imensă. O grămadă de utilaje și aparate care fabricau diferite componente, erau așezate în șiruri ordonate. La fiecare, muncitori în salopete verzi cu aceeași emblemă ca pe fațada clădirii, lucrau concentrați, unii ajutați și de brațe robotice uriașe.

 Traversă și se îndreptă spre un utilaj Konect, cu control independent pe patru axe și laser cu fascicul dublu, aflat într-un colț al halei, lângă scara ce urca la birourile aflate pe o platformă largă. Apăsă pe o placă din cele care etanșau peretele, aflată în spatele utilajului. Podeaua se deschise lăsând la vedere o scară largă, luminată. Nicolescu coborî până la o ușă masivă metalică unde introduse un cod, care se schimba zilnic, și își apăsă palma pe un scanner. Zise cu voce tare:,, Nicolescu pentru Alfa 1”, ușa se deschise și pătrunse într-o încăpere uriașă.

Aici era sediul Departamentului pentru Cercetări, Experimente și Invenții. Hala din subsol era cu mult mai mare decât cea de la suprafață. Era compartimentată pe diverse domenii, în care cercetătorii ajunseseră cu invențiile lor aproape de stadiul de funcționare. Un zumzet continuu plutea în aer, mulți oameni deplasându-se între compartimente, frunzărind hârtii, cărând materiale sau purtând discuții aprinse. În celălalt capăt se vedea o altă ușă masivă de metal. Nicolescu repetă procedurile și intră.

În mijlocul laboratorului Alfa 1 se afla Eteronul care, spre deosebire de versiunile anterioare, era acum structurat sub forma unui patrulater, fiecare colț fiind dotat cu câte o bobină energetică de tip Gauss V.200, menită să amplifice câmpurile electromagnetice și să stabilizeze fluxul de energie.

Aceste bobine se înălțau spre tavan, luând forma unor spirale luminescente ce iradiau o lumină albastră pulsantă. Totul părea ireal, parcă scos dintr-un film științifico-fantastic.

Fiecare bobină era interconectată printr-un sistem complex de cabluri Drix, realizându-se o rețea energetică ce genera un câmp electromagnetic extrem de puternic în interiorul patrulaterului. Aceste bobine erau concepute, practic, pentru a manipula câmpurile cuantice în moduri care păreau, pentru cineva din afară, să depășească înțelegerea umană.

La mijlocul patrulaterului se afla o platformă, într-o stare de levitație constantă iar odată ce utilizatorul pășea pe platformă, un panou de control se activa, afișând diverse coordonate temporale și spațiale pe o ecran holografic. Sute de senzori erau dispuși pe întreaga suprafață, fiecare monitorizând variabilele electromagnetice și cuantice în timp real. Era munca de-o viață a lui Nicolescu. Copilul lui minune.

Pe platformă se aflau două cabine KET de ecranare teleportativă, având la bază conceptul cuștilor Faraday. Scanerul circular cu panou integrat din cabinele KET era mult mai compact, conceput astfel încât să se încadreze în spațiile restrânse ale cuștii construită dintr-un aliaj de titan, aluminiu și vanadiu, cu inserții de neodim, lantan și mangan, care rezista la condiții extreme.

Bobinele Gauss V.200, prin manipularea fluxului energetic, creau un câmp de fundație care permitea dematerializarea și rematerializarea la nivel molecular. Acest proces era denumit „sincronizare cuantică”, asigurându-se că structura materiei nu era afectată pe parcursul călătoriei între dimensiuni. Bobinele generau un vortex energetic care destabiliza legăturile moleculare ale subiectului, materializându-l într-o stare de „fuzionare” cu câmpul energetic. Acest proces necesita o calibrare extrem de precisă a frecvențelor și a amplitudinii câmpurilor electromagnetice pentru a se asigura că toate particulele sunt transmise eficient spre altă cabină KET, aflată într-un alt Eteron, care ar utiliza datele primite pentru a reconstrui structura moleculară a entității în locația dorită, pe baza datelor preluate dintr-un sistem complex de baze de date biometrice și de mediu.

Eteron utiliza o tehnologie TEvN (Tesla-Einstein-von Neumann) care genera un câmp de distorsiune temporală capabil să modifice curgerea timpului în jurul aparatului. Această distorsiune permitea utilizatorului să „sară” prin dimensiunile temporale.

Senzorii de flux temporal măsurau ratele de flux ale timpului, adaptându-se la diferitele erori sau variații și asigurau o navigare precisă în cadrul liniei temporale dorite, prevenind devierea  sau blocarea în bucle Mellor nedorite și se asigurau, pe baza unui principiu numit „sincronizare temporo-spațială”, că fluența călătoriei nu era afectată de distanțele parcurse sau de variațiile de timp.

Nicolescu dădu din cap către ceilalți trei ingineri aflați în perimetrul Eteron, îmbrăcați în niște combinezoane argintii, cu grad de ecranare 4.

― Totul la parametri optimi? întrebă el, îndreptându-se către camera de comandă.

― Absolut totul, răspunse una dintre siluetele argintii.

― Pregătiți minicontainerele de test pentru transport!

♦♦♦

BUCUREȘTI, Sediului Central al Siguranței Statului, iarna anului 2039

Generalul trecu rapid prin corespondența aflată pe birou. Îi atrase atenția o invitație ce avea imprimat vulturul bicefal, în care era așteptat la o manifestare culturală ce urma să aibă loc peste două zile la Casa Rusia. Desfăcu apoi cele două plicuri de la Corespondența Specială. Memoră ceva dintr-unul, își luă cana de cafea de pe birou, sorbi de două ori apreciind aroma și se îndreptă spre sala unde îl așteptau cei din Unitatea Specială de Supraveghere și Intervenții. Își lăsă telefonul într-o cutie cu funcție de ecranare automată și generator de zgomot activ de lângă ușa pe care se vedea o ușoară irizare, aproape imperceptibilă.

Când intră, cei șase oameni aflați în încăpere se ridicară în picioare.

― Bună dimineața, stimați camarazi, zise generalul.

― Bună dimineața, domnule general, răspunseră ceilalți, aproape în cor.

Maiorul Lucian Paraschiv îi înmână generalului un dosar, în timp ce acesta le făcu semn să se așeze. Încăperea era simplă, mobilată în stil spartan. Dar plăcile de pe pereții fără ferestre erau făcute din metamateriale care anulau activ undele sonore și conțineau o rețea de amortizoare inerțiale și actuatoare piezoelectrice care neutralizau orice vibrație mecanică, împiedicând chiar și ascultarea bazată pe vibrații.

Stăteau cu toții așezați în jurul unei mese ovale. În încăpere nu era nici un dispozitiv electronic. Scaunele și masa erau făcute dintr-un polimer transparent turnat, mai precis polioxitrilă îmbogățită cu nanoparticule de dioxid de siliciu.

Mihai Dan citi cu atenție raportul prezentat. De ani de zile urmăreau Gruparea Cronos, care se opunea ordinii de drept a republicii. Erau ca niște fantome. Comunicau prin intermediul unui program cu un algoritm sofisticat de criptare utilizând generări de chei de criptare unice, împreună cu criptare hibridă, steganografie (ascundere de mesaje criptate în fișiere multimedia inofensive), confuzie semantică și criptare temporală adaptabilă, în pachete de date mici, transmise pe diferite rute de rețea în momente aleatorii făcând imposibilă reasamblarea mesajului complet. Erau foarte inteligenți, ceea ce însemna că aveau o pregătire tehnică superioară. Apăruseră în urmă cu nouă ani și făcuseră o grămadă de sabotaje, intrând în rețelele instituțiilor statului, ștergând sau înlocuind date, intervenind în transporturi și chiar aruncând în aer diferite investiții industriale rusești din mai multe domenii și aflate în zone diferite ale țării. Ceea ce însemna că aveau o rețea destul de întinsă și bine pusă la punct. Și toate astea fără victime omenești. Erau foarte informați și pregătiți și Unitatea Specială de Supraveghere și Intervenții luase în calcul chiar existența unor „cârtițe” în aparatul de stat.

În urmă cu un an, maiorul Lucian Paraschiv, care era unul dintre cei mai buni experți în informatică ai Siguranței crease un program mimetic prin care putea intercepta schimbul unor anumite chei și pretinde că este fie expeditorul, fie destinatarul. Înlocuind cheile legitime cu propriile sale chei și prin inversarea algoritmilor reușise să decripteze câteva mesaje. Atunci aflaseră că Gruparea Cronos pregătea ceva considerat foarte important, care avea să schimbe totul. Chiar reușiseră să lege unul dintre mesaje de corespondența unui consilier al președintelui pe care îl arestaseră în urma unei operațiuni spectaculoase. Însă acesta se sinucisese, otrăvindu-se înainte de începerea interogatoriului, ceea ce ridicase noi semne de întrebare referitoare la nivelul la care structurile erau pătrunse de membrii grupării.

Fuseseră anchetați toți cei care interacționaseră cu consilierul, primiseră chiar puteri nelimitate din partea președintelui pentru rezolvarea cazului și prinderea membrilor grupării dar se treziseră într-o fundătură. Iar fondatorul grupării, așa-numitul Cronos, rămânea în continuare o enigmă. Era cineva cu o grămadă de resurse dar fără chip. Orbecăiseră prin rețelele informatice, mai descifraseră din când în când câte un mesaj, contracaraseră câteva acțiuni de sabotaj, mai prinseseră trei membri care își luaseră viața în același mod, iar asta până când gruparea schimbase din nou algoritmii și modul de transmitere și se întorseseră de unde au plecat. Asta până în seara precedentă…

― Cât de siguri sunteți referitor la această informație? zise Mihai Dan, după ce parcurse dosarul.

― La primul set de algoritmi pe care îl foloseau în cheile de criptare am reușit să introducem un virus backdoor adaptiv, conectat la Inteligența Artificială Ianus care a învățat și a evoluat, explorând vulnerabilitățile și analizând distribuția cheilor generate de algoritmii de criptare, pe care le poate manipula. De aceea am avut rezultate în acea perioadă. Asta până s-au prins și au resetat totul.

― Știu asta. Și aseară…

― Aseară, reluă Paraschiv, cineva a trimis un mesaj folosind vechii algoritmi și vechile chei de criptare și l-a trezit pe Ianus. Iar acesta nu numai că a decodificat mesajul, dar a mers pe fir, prin rețeaua de noduri proxy, tuneluri și tehnici de disimulare și a aflat locul de transmisie și numele expeditorului.

― „ Cerul e aprins complet. Hyperion” citi generalul. Hm! Hyperion… fratele lui Cronos, în mitologia greacă. Și tatăl lui Helios, soarele…

― Iar Hyperion este… profesor doctor inginer Dragoș Nicolescu, marele nostru inventator, continuă Paraschiv. Decorat de către președinte pentru serviciile aduse țării. Cel care coordonează mai multe echipe din diverse domenii de la Departamentului pentru Cercetări, Experimente și Invenții. De unde și resursele, mai ales tehnice, nelimitate de-a lungul timpului…

― La naiba! bătu generalul cu pumnul în masă. Te mai întreb odată: EȘTI SIGUR?

― Da, domnule! Cât se poate de sigur!

― Tot trebuia să ajung acolo astăzi ca să primesc raportul pentru proiectele secrete în derulare, pe care să-l prezint președintelui. Mergem împreună, Nicolae! se adresă generalul celui de lângă el, un tip solid, cu o față parcă sculptată în piatră și tuns perie. E timpul să-ți dovedești talentele, căpitane. Pregătește Echipa 5! Dar fără tam-tam, fără girofaruri. Sper să nu avem vreo surpriză, dar nu cred că Nicolescu e vreun Rambo, din câte îl știu eu. Doar că o să-l duc eu întâi cu zăhărelul, să nu se otrăvească și ăsta, cum au făcut ceilalți.

― O să-i prindem pe toți acum, se entuziasmă Paraschiv. Inclusiv pe Cronos.

― Normal, zâmbi Mihai Dan. Hai, mișcare! Nicolae, ne vedem jos în 15 minute. Voi, ceilalți, monitorizați perimetrul cu drone și filtrați informatic comunicațiile. Nu vreau surprize! Luciane, pregătește totul aici, pentru interogatoriu. Cu toată aparatura. Dacă mă gândesc mai bine… Anton și Bardan, plecați acum spre zona industrială pentru asistență la sol. Fiți pregătiți pentru bruierea comunicațiilor, dacă vă cer asta. Vorbiți și cu Echipa 3 să păzească fizic perimetrul. Nu intră și nu iese nici pasărea!

― Am înțeles, domnule general! spuseră toți, ridicându-se în picioare și salutând.

Apoi ieșiră din încăperea securizată, recuperându-și dispozitivele electronice. Generalul rămase gânditor, cu ceașca de cafea în mână. Apoi intră în biroul lui, deschise seiful încastrat în perete și scoase pistolul Steyr A2 MF. Luă două încărcătoare cu șaptesprezece cartușe. Calm, închise seiful, își luă paltonul și introduse pistolul în buzunar. Apoi cu pas alert ieși pe ușa biroului și începu să coboare scările.

În fața intrării oprise deja o dubă albastră, fără însemne. Generalul se urcă în față, lângă șofer și îi făcu semn să pornească.

♦♦♦

BUCUREȘTI,  Zona Industrială, iarna anului 2039

Cam în 40 de minute ajunseră în Zona Industrială. Duba se opri în fața halei Departamentului pentru Cercetări, Experimente și Invenții. Soldatul care era de pază făcu un pas în față ținând strâns pistolul-mitralieră. În clipa în care Mihai Dan coborî, îl recunoscu, se albi la față și luă poziția de drepți. Căscă ochii mari când văzu și Echipa 5 ieșind din dubă, cu fețele acoperite, în costume de camuflaj și cu armele pregătite.

Generalul îi făcu un semn discret cu degetul la buze soldatului. Apoi, privi către autoturismul negru prăfuit parcat la marginea drumului și făcu semn cu degetul mare în sus către Anton și Bardan, care erau la post, pregătiți să bruieze comunicațiile. Privi în sus spre cele două drone care survolau perimetrul. Scoase încet pistolul și, în ciuda semnelor disperate ale căpitanului Nicolae, deschise ușa și intră primul. Toată lumea din interior privea perplexă. Generalul făcu din nou semnul cu degetul la buze și se îndreptă spre colțul halei, activând placa din perete care dezvăluia scara ce cobora la nivelul de dedesubt. Făcu semn către doi membri ai Echipei 5 să se întoarcă la ușa de la intrare, doi să rămână în capătul scărilor și doi să coboare cu el. Nu era nicio amenințare, până acum.

Se apropie de ușa masivă, formă codul pe care îl primise dimineața, când ajunsese la birou, cu corespondența specială. Apoi își apăsă palma pe scanner. Intrară ca niște fantome, deplasându-se printre cercetătorii înghețați de spaimă. Ajunseră la a doua ușă. Generalul reluă procedurile de identificare. Nicolae se poziționă lângă el. Ușa se deschise. Mihai Dan îi făcu semn să rămână pe loc, pentru că intră singur. Căpitanul își aruncă o privire înăuntru. Nimic periculos, doar o platformă cu două cabine, patru spirale luminiscente și un centru de comandă cu geamuri anti-radiații în care era vizibil doar un singur om, Nicolescu. Încercă să îi dea o stație generalului. Acesta refuză, strânse pistolul în mână și intră.

― Lasă-mă singur cu el un sfert de oră. Dacă nu ies, vezi tu…mai șopti către căpitan.

Apoi ușa se închise în urma lui. Căpitanul Nicolae privi deznădăjduit, rugându-se să nu se întâmple nimic. Îi făcu semn celui mai apropiat ins, un tip tinerel cu ochelari și părul lung, prins în coadă.

― Poți să intri aici? îl întrebă.

― N…nu, da’…da’ este domnu’ profesor Radu Toma care are acces…

― Du-te și adu-l aici! Trebuie să stea lângă mine! zise Nicolae.

Tipul cu ochelari și părul prins în coadă dădu rapid din cap, tensionat, și plecă să-l aducă pe Radu Toma.

Înăuntru, generalul se apropie ușor de centrul de comandă. Eteron era pornit. Uriașele bobine scoteau un zgomot înfundat, dar constant. Mici scântei apăreau din când în când în părțile de sus ale bobinelor energetice.

Mihai Dan ajunse în dreptul ușii centrului de comandă. Ținea, în continuare, pistolul în mâna dreaptă, pe lângă corp, cu degetul arătător întins pe garda trăgaciului. Respiră adânc.

Înăuntru, Nicolescu își ridică privirea și îl văzu. Ieși.

― Bună ziua…Hyperion! zise generalul privindu-l în ochi.

― Bună ziua…Cronos! răspunse Nicolescu.

― Mare prostie ai făcut revenind la vechea criptare a mesajelor…

― Am vrut să te aduc aici urgent…și să nu arunc asupra ta nici măcar o umbră de bănuială.

― Puteai s-o faci altfel, spuse Mihai Dan. Afară sunt niște băieți pe care i-am luat cu mine dar care nu trebuie să ajungă înăuntru, pentru că nu știu de glumă. Ți-au aflat și numele. Acum ai devenit dușmanul numărul unu al statului, Dragoș. Eu i-am adus ca să fie piesa completă, dar…

― Mihai, de aia trebuie să plecăm acum! zise Nicolescu.

― Acum?

― Da. Am trimis deja materialele. Oricum m-am comportat un pic ciudat astăzi, ca să se observe, pentru mărturiile ulterioare…și pe oamenii care m-au ajutat azi i-am trimis acasă, ca să nu fie acuzați de nimic, în caz de…

― N-o să fie nici un caz. O să reușim. Avem cam 15 minute să plecăm, zâmbi generalul. Sunt pregătit de acum zece ani, de când am început să construim asta sub nasul lor. Tu?

― Și eu. Am setat totul, anul, data, ora, totul. Am încropit chiar și o telecomandă pe care să o folosesc pentru ultima accesare a sistemului, din cabina KET. Trebuie să doar să configurez timpul explozibilului din centrul de comandă. Vor fi distruse toate documentele și planurile. N-or să poată reface Eteronul niciodată.

― Păcat, ai fi putut lua Premiul Nobel… Deci ne-am procopsit cu un bilet numai dus, zise generalul în timp ce se dezbrăca.

― Cam așa ceva, răspunse Nicolescu setând explozibilul la 10 minute.

― Sper că băieții mei și personalul tău nu vor păți nimic…

― Nu, spuse Nicolescu în timp ce se dezbrăca și el, dar încăperea asta va deveni un incinerator.

Intrară în cabinele KET. Nu aveau nimic asupra lor.

― Ești gata? întrebă Nicolescu.

― Da, spuse Mihai Dan. Pentru fii noștri!

― Pentru fii noștri, oriunde s-ar afla! repetă cercetătorul, care-și pierduse și el băiatul, în același fel ca generalul. De fapt, în acele momente de durere maximă se și cunoscuseră…

Apăsă o combinație de taste. Fulgere începură să apară între bobine. Zgomotul creștea. Platforma cu levitație constantă începu să fie acoperită de o ceață albăstruie, electrică. În cabinele KET începu scanarea moleculară pentru dezintegrarea în particule elementare. Dispozitivele circulare cartografiau rapid fiecare atom și moleculă din corpul persoanei, înregistrând poziția, energia și starea cuantică a fiecărui constituent, înmagazinând un model digital precis al persoanei și transmițându-l către locația de destinație. Fulgerele erau din ce în ce mai dese. Apoi lumina se intensifică brusc, transformându-se într-un flux de energie care se revărsa într-un tunel plin de culori și mii de sori avansând cu repeziciunea unui șuvoi suspendat de marginile timpului.

De cealaltă parte a ușii corpurile de iluminat deveniră brusc de un alb dureros de privit. Căpitanul Nicolae își acoperi ochii dar auzi zgomotul în creștere ce venea din spatele ușii.  Îl strigă pe general dar apoi, neliniștit, urlă către Radu Toma ca să deschidă și contactă restul echipei. Cercetătorul, cu mâinile transpirate și tremurânde se îndreptă spre panoul de lângă ușă, în pragul leșinului. Atunci, explozibilul din camera de comandă detonă. Un vârtej încins mătură laboratorul. Bobinele se desfăcură într-o mare de foc, totul fiind tras în mijlocul perimetrului și apoi expulzat spre exterior. Ușa groasă de metal rezistă dar se bombă periculos spre Toma și Echipa 5, adunați în fața ei. Curentul se opri, lăsându-i în întuneric total. Se declanșă alarma și apa începu să curgă peste tot, din instalațiile anti-incendiu. La un moment dat se aprinseră luminile de avarie. Totul fu învăluit într-o lumină roșie, parcă rău-prevestitoare. Oamenii urlau și se năpusteau spre ieșire. Nicolae, îngrozit la gândul că el era cel care îl pierduse pe general, se lăsă să alunece pe lângă perete, punându-și mâinile pe cap…

♦♦♦

BUCOVINA, iarna anului 2024

Se treziră într-o peșteră luminată ca ziua de un generator QRG a cărui suprafață sferică formată dintr-o plasă fluidă de linii iridiscente pulsa intermitent. Scântei verzi albăstrui săreau printre fulgerele dintre bobinele de la Eteron 2. Le era frig. Aveau amândoi o stare de greață și erau amețiți. Fiecare celulă pulsa și fiecare os și mușchi din corp durea de parcă fusese rupt în bucăți. Rămaseră nemișcați, așteptând. Frigul începu să se simtă mai intens. Un scanner circular se asigură că totul este în regulă și un braț robotic integrat le administră o injecție celulară regenerativă cu peptide sintetice, nutrienți esențiali, adaptogeni, telomerază și criptobiote micronizate la nivel nanoscopic.

După zece minute ușile cuștilor se deschiseră. Se cercetară din priviri și se îndreptară spre cele două minicontainere trimise mai devreme. Se schimbară rapid cu salopete termoizolante de camuflaj, ghete, căciuli și mănuși pentru a evita intrarea în hipotermie, se hidratară cu o băutură special concepută de un subaltern al lui Nicolescu apoi începură să care materialele afară din peșteră.

Se aflau pe un versant împădurit. Totul era alb. Era frig și afară, dar asta îi ajuta pentru că încă mai persista o stare ușoară de greață.  În câteva minute ar trebui să-și revină. Bine că nu bătea vântul. Priviră de jur-împrejur. Dedesubt șerpuia o șosea care intra pe un viaduct, traversând un lac înghețat.

Începură să scoată tot ce mai aveau în minicontainere. Mihai Dan controlă, armă, asigură și puse cu grijă două automate Uzi cu amortizor pe o foaie de cort cu protecție de aluminiu și desen de camuflaj adecvat sezonului rece. Apoi începu să monteze cele două arme cu lunetă Heckler & Koch  MSG90A1. Își controlă ceasul. Erau în grafic.

Dragoș Nicolescu se ocupa de explozibilii Semtex cu detonare la distanță. Coborî în viteză panta cu un rucsac în spate. Montă prima încărcătură în ristul dintre șosea și viaduct. Alergă cam treizeci de metri și o așeză pe a doua la marginea șoselei, acoperind-o cu zăpadă. Își controlă și el ceasul. Apoi urcă panta și se întinse alături de general pe foile de cort, acoperindu-se cu plasa de camuflaj. Își verifică arma cu lunetă și dădu mulțumit din cap. Făcuse, împreună cu generalul, numeroase ore de antrenament ajungând să considere armele ca niște extensii ale propriului corp. Totul era din reflex.

Se auzi zgomot de motoare și apărură trei mașini, rulând destul de compact, aproape una de cealaltă. Generalul privi prin lunetă ca să se asigure că mașinile nu erau blindate. Nu erau. Convoiul reduse viteza, pentru că se apropiau de curba de înscriere pe viaduct.

Nicolescu se pregăti. În momentul în care prima mașină trecu cu roțile din față pe viaduct apăsă pe primul detonator. Vehiculul antemergător sări în aer la propriu, ridicat de forța încărcăturii explozive, împrăștiind limbi de foc, fum și resturi metalice. Cei din interior nici n-au apucat să-și dea seama ce i-a lovit. A doua mașină frână, patină, se izbi de resturile contorsionate arzând  ale primei, se răsuci, rupse parapetul și se opri. Mihai Dan trase rapid două focuri spre geamul șoferului. Gloanțele îl sparseră iar sticla se umplu de sânge.

A treia mașină frână în același timp. Nicolescu apăsă pe al doilea detonator dar nu se întâmplă nimic. Înjură și își înfipse patul armei cu lunetă în umăr. Între timp, generalul trase în cauciucuri. Vehiculul se lăsă pe partea stângă. Nicolescu, la rândul lui, elimină șoferul. Cei din mașină făcură o greșeală de începători. Probabil din dorința de a-l salva pe omul cel mai important pe care îl păzeau, cel din mașina din mijloc, aflată în echilibru precar, pendulând dincolo de parapetul rupt, coborâră și deschiseră focul haotic, spre înălțimi. În orice lucrare de stategie militară, de la Sun Tzu la von Clausewitz, dacă reușești să controlezi înălțimile, controlezi desfășurarea acțiunii spre deznodământul pe care îl vrei. Dan și Nicolescu rezolvară lupta în câteva minute.

Nicolescu vru să se ridice dar generalul îl forță să rămână pe loc.

― Trebuie să coborâm, trebuie să terminăm totul, ca să fim siguri. De ce mai stăm? zise Nicolescu, uitându-se disperat la Mihai Dan cu mâna pe un Uzi.

― Ai răbdare, zise generalul. Mai e ceva…Sincronizează-te cu mine și trage în rezervorul mașinii de la parapet. Așteaptă. Când îmi auzi arma. Apoi strângi tot ce avem, absolut tot, le duci în peșteră și, cu ultima încărcătură explozivă, le arunci în aer. Nu rămâne nicio urmă! Nu am fost aici. După care iei rucsacul cu actele de la casa din Câmpulung, pe care ți le-am dat, noile tale documente de identitate și banii și pleci. Pricepi?

Nicolescu dădu din cap a aprobare, un pic nedumerit. De ce vorbea Mihai numai despre ce trebuie să facă el? Parcă trebuiau să meargă amândoi…

Apoi generalul respiră adânc, își fixă patul armei cu lunetă și se concentră pe partea din spate a celei de a treia mașini. Și așteptă. Prinse o mișcare aproape insesizabilă. După câteva secunde apăru un cap care scrută bănuitor înălțimile. Se uită la trupurile nemișcate, la armele din zăpadă și apoi la mașina de lângă parapet, măsurând din priviri distanța, evaluând situația. Probabil încercând să-și facă în minte un plan.

Generalul își privi prin lunetă propria față, mai tânără, mai concentrată, a unui om agil, antrenat, pregătit să-l salveze pe următorul președinte al țării. Și apăsă pe trăgaci…