De vorbă cu Luna

de Marian Bircea •

Ger, mai am numai treizeci de lei. Un pachet de țigări îmi reduce șansa biletului de tren, dar nevoia de nicotină e mult prea puternică. Pute înfiorător în gară, prefer să merg direct pe peronul de la linia 5. Am noroc cu o doamnă drăguță de la un chioșc ce îmi oferă un uitat și rătăcit pachet de zece țigări. E sâmbătă seara, cred că sunt minus 15°. Ieri dimineață am donat sânge, apoi m-am dus la lucrarea asta din Borhanci. Greu, a naibii de greu pe așa frig, dar am terminat și clientul, parolist, mi-a pus banii în mână. Fiul este în sesiune, nu vine acasă și are urgent nevoie de bani. S-o ia naiba de sărăcie și de criză! Ne-am întâlnit undeva pe Horea, lângă sinagogă. După ce i-am dat banii l-am auzit.
― Tată, tu ai prins amândouă regimurile, am o mulțime de colegi la facultate, din anul unu, ce zic că era mai bine înainte. Explică-mi te rog, fără să intri în ideologie ori filozofie, care e diferența între comunism și capitalism.
― Hm, comunismul e o latrină jegoasă, iar responsabilul împarte foi de carte sau tăieturi de ziar să te ștergi la cur. Capitalismul e o latrină unde nu poți intra fără să cumperi hârtie igienică. Dacă o vrei tipărită, plătești suplimentar.
― Și care e mai bun?
― Niciunul, nu confunda capitalismul cu democrația.
― De ce spui asta?
― Am văzut un documentar despre un grup de papuași duși la Birmingham în vizită, uimiți de numărul mare al celor ce dormeau pe străzi. La ei, totul se imparte, casa lungă, hrana, sarcinile, au grijă unii de ceilalți. Iar noi, le spunem sălbatici.
Las sculele și bormașina jos. Mă ard buricele degetelor, mi se lipesc nările, am țurțuri de gheață în barbă. Scutur cutia, un singur băț de chibrit. Am timp să sudez două cuie de copârșeu până se formează garnitura. Primul fum nu-mi aduce nici o satisfacție. Tutunul e expirat, dar ceva nicotină tot se găsește. Urât nărav, îmi propun de atâtea ori să renunț, dar se pare că nu renunță el la mine. Durerea de cap năpraznică mă așează pe banca mai rece ca Iadul. De ce mă doare în halul ăsta? Broboane de transpirație rece imi apar pe frunte, senzația de greață mi se pune în gât, mă scutur înfiorat. Ce mama sărăciei se petrece? Lângă mine, Luna. Palidă, cenușie chiar, cât o lebeniță uriașă. Sigur de la țigară mi se trage starea asta de rău. O împung cu degetul ce pătrunde două falange. Nimic. Vreau să-mi retrag mâna, dar ceva mă oprește. Sunt speriat! Prin creier îmi defilează o mie de furnici, urechile îmi vâjâie, în tâmple bat două tobe. O voce neutră, nici bărbat, nici femeie, îmi răsună în cap.
― Nu te opune! Rămâi liniștit, vrem doar să știm.
― Ce? Pauză. Ce, repet în șoaptă.
― Cum sunteți?
― Vii, suntem vii.
― Organizați?
― Ierarhic, avem lideri.
― Sunt buni?
― Nu, sunt cei mai … Îmi caut cuvintele, sunt cei mai nepotriviți.
― De ce?
― Fiindcă nu avem minte, nu gândim.
― Dar gândești.
― Gândesc, însă suntem opt miliarde de indivizi, comunicăm prin limbaj în două mii de limbi și graiuri diferite.
― Nu înțeleg!
― Fiecare pentru el, individualist.
― Pentru ce?
― Hrană, apă, aer, resurse.
― Hrană?
Scot a doua țigară cu stângăcie și o aprind din jarul chiștocului.
― Ne alimentăm corpul, e o formă de combustie.
― Combustie?
― Ardere, lentă, ca într-o stea.
― Acum te hrănești?
― Nu, mă intoxic. Tăcere. Tăcere.
― E bună?
― Nu, e otravă.
― Și atunci?
― Din slăbiciune în fața greutăților.
― Ajută?
― Nu, deloc, chiar dăunează.
Tăcere.
― Dar este irațional!
Trag un fum și resimt satisfacție.
― Da, suntem iraționali în mersul nostru prin viață.
― Mers?
― Mișcare.
― Cu ce?
Arăt picioarele.
― Cu astea!
― Cum?
― Câte un pas pe rând.
― Pentru?
― Să avansăm în timp și spațiu.
― Oh!
Recepționez surpriză.
― Conștiință comună?
― Bună întrebare, da, este, Dumnezeu!
― Dumnezeu?
― Da, ființă superioară, supranaturală, Creatorul Universului.
― Oh!
Apoi tăcere. Tăcere.
―Putem vorbi cu El?
― Vorbiți cu El!
― Cum?
― Dumnezeu e în tot ce e viu pe planeta asta, chiar și în mine.
― Înțeleg acum!
Tăcere.
― Am văzut urmele voastre în spațiu, planeta e înconjurată de obiecte, cum le-ați pus acolo?
În sfârșit, o frază decentă!
― Cu rachete. Propulsie chimică, reacție exotermă, le folosim ca arme.
― Sunteți în război?
― Da.
― Cu cine?
― Noi între noi!
― Oh! E posibil?
― Da, ne omorâm între noi în fiecare zi, ciclu solar, înțelegeți?
― Motivul?
― Hrană, apă, aer, resurse, femei…
― Femei?
― Ne reproducem sexual.
― Înțeleg! Sunteți o formă de viață bazată pe competiție.
― Da, și din cauza asta ucidem, chiar și cu arme atomice.
― Atomice?
― Mici bucăți de stea!
― Înțeleg! Civilizație tehnologică autodistructivă.
― Corect, așa suntem noi, ucidem până și din iubire.
― Iubire?
― Grijă față de alt individ.
― Păcat!
― De ce?
― Nu aveți viitor.
Garnitura se apropie încet. Din difuzoare se aude anunțul. Pe peron un ceferist în vesta reflectorizantă semnalizează cu o lanternă și suflă într-un fluier. Pe frigul ăsta să pui metal rece în gură!
― Vrei să ne întrebi ceva?
― Despre?
― Orice!
Orice? Îmi trec prin cap o mulțime de gânduri, despre moarte, viață, călătoria prin spațiu și câte și mai câte. Trag un ultim fum.
― De ce Luna?
Degetul este eliberat. În minte îmi înfloresc plante parfumate, mă cuprinde o liniște și o stare de bucurie cum nu am mai experimentat niciodată! Înțeleg pe deplin că o civilizație poate evolua, prospera și prin alte forme de înțelegere a conștiinței. Chiar așa, Luna e o imagine familiară ce nu produce șocuri. Mult mai caldă decât un robot, organism extraterestru ori vreo cioară sau șobolan vorbitor. Ce idiot sunt! Acesta nu e primul contact, e ultimul! Suntem sălbatici, răi, primitivi, egoiști, lacomi, proști, încrezuți! Alergăm stupid după nimicuri fără să vedem binele general, imaginea de ansamblu! Zâmbesc cu gura până la urechi. Nu caut celebritatea pe planeta asta, dar sigur am locul meu într-un atlas cosmic ori într-un documentar despre rasa umană! Înhaț geanta cu scule și bormașina. În compartiment e totuși cald, chiar dacă pute. Un cunoscut dă buzna înăuntru, apoi se trântește pe banchetă.
― Măi, cum de reziști în frig? A fost în gară o bătaie pe cinste între doi boschetari pentru un calorifer, spectacol total! Păcat că nu ai fost acolo! M-am pilit bine la petrecerea firmei, am umplut mățucu cu friptane, băgat bine la ramazan, băuturică, băuturică!
Are geanta plină cu pachete învelite în șervețele unsuroase, doze și sticle șterpelite, multe cu dopul de plută abia pus în gâtul recipientului.
― Ți-aș da un grumaz de vin, dar n-am tirbușon! Anul trecut, când am plecat din Cluj, i-am zis lu’ una să mă trezească. Măi și când deschid ochii, Deva! I-am tras două palme de i s-a răsucit capul!
― Nu te-ai gândit că poate a ațipit și ea?
― Nu mă interesează, eu am crezut că-i de la noi, dar ea mergea la Timișoara! Proasta dracului! Să mă scoli când ajungem acasă! Auzi, tu vorbești singur?
― Câteodată, da, de ce întrebi?
― Când am coborât în pasaj, mi s-a părut că vorbești cu Luna!