Omega în Delta Dunării

de Adrian Chifu •

(microroman)

CAPITOLUL I: APA CARE A UITAT SĂ CURGĂ

Ziua, undeva în Delta Dunării, Anul 2050

Bătrânul Nicu Bălan, optzeci și patru de ani, privea cum apa canalului se retrage, lăsând în urmă nămol crăpat și stuf uscat . Peste noapte, parcă. Deși știa că nu era așa. Era un proces lent, o agonie ce dura de câțiva ani, dar creierul lui obosit îl comprima într-o singură imagine: apa care dispare.

Hovercraft-ul lor, un model vechi LASTUN, stătea ancorat lângă malul îngust, cu panourile solare pline de praf și excremente de pescăruși. Bătrânul se sprijinea de un baston din lemn de salcie, respirând greu. Durerea din piept venea în valuri, ca un pumn care se strânge și se destinde ritmic.

― Nicu, spuse o voce metalică, dar caldă. Am detectat un ritmul cardiac accelerat. Tensiunea arterială e 165 cu 98. Trebuie să te odihnești.

Bătrânul se întoarse spre RO-7, sau Ruben, cum îl botezase el, care stătea lângă ambarcațiune, ștergând cu o cârpă umedă panourile solare. Era un robot portuar vechi, model docher, construit pentru muncă grea: înalt de doi metri, cu un corp butucănos, din aliaj industrial, și brațe articulate puternice. Fața lui era un ecran LED simplu, unde doi ochi albaștri pulsau blând când vorbea.

― Sunt bine, Ruben. Doar bătrân.

― Bătrân nu înseamnă bolnav. Tu ești și bolnav. Sistemele mele medicale de bază indică insuficiență cardiacă stadiul trei. Ai nevoie de tratament CRISPR cardiac, sau cel puțin de nano-regulatori vasculari. Știi asta foarte bine.

Bătrânul râse. Un râs uscat, ca frunzele moarte care pluteau purtate de vânt prin albia canalelor.

― Și de unde să iau? De la pescărușii ăștia? De ce avem aceeași discuție?

Din cabina hovercraft-ului ieși Andrei Stănescu. Saisprezece ani, păr blond, decolorat de razele soarelui, ochi verzi care încă mai aveau acea strălucire a celor care nu înțeleg complet că lumea poate fi rea. Purta o cămașă uzată, prea mare pentru el ― cândva a lui Nicu ― și pantaloni scurți din material sintetic peticit.

― Nicu, Ruben are dreptate. Poate ar trebui să mergem la Tulcea. Acolo sunt clinici.

― Clinici pentru cei cu bani, băiete. Noi avem opt sute de tokeni UBI pe lună. O consultație la clinică costă mult. Și asta înainte de tratament. Că ăla-i cel mai scump.

Băiatul oftă.

Ruben termină de șters panourile și se apropie de bătrân.

― Nicu, am analizat situația noastră financiară. Dacă vând părțile mele refolosibile ― motoarele, bateriile, procesoarele ― pot obține aproximativ șapte sute de tokeni. Suficient pentru…

― Nu, i-o tăie sec Nicu. Nu te vinzi, mașinărie! Ești singurul prieten al băiatului când eu o să…Se opri. Când n-o să mai pot să am grijă de el.

Tăcere. Se auzea doar vântul, care aducea un miros de putregai și sare de la Marea Neagră, aflată la patruzeci de kilometri spre sud.

CAPITOLUL II: LUMEA CARE SE ÎNTÂMPLĂ PRIN ALTE PĂRȚI

Seara, În Cabana Plutitoare

Cabana era construită pe o platformă plutitoare ancorată de stâlpi înfipți în fundul mlăștinos al canalului. Treizeci de metri pătrați: o cameră principală, o bucătărie cu plită electrică, o toaletă chimică și un mic atelier unde Nicu repara plasele de pescuit și uneltele. Pereții erau din panouri compozite reciclate, acoperișul – un amestec de tablă ondulată și folie solară ieftină.

Andrei pregătea cina: pește prăjit ― crap modificat genetic să supraviețuiască în apa cu salinitate crescută ― și niște orez pulbere.

Ruben stătea în colțul său ― unde își reîncărca bateriile ― și afișa pe ecran un flux de știri, preluat de pe satelitul de internet comunitar StarWeb-7.

― ZALMOXIS, ANUNȚĂ EXTINDEREA PROIECTULUI GAIA: REÎMPĂDURIREA COMPLETĂ A SAHAREI ÎNCEPE ÎN 2051

Urmară imagini cu drone, asemănătoare cu păianjenii, care plantau, în câteva ore, mii de copaci modificați genetic în nisipul deșertului. La sfârșit o animație 3D arăta cum Sahara devenea o pădure în următorii cincizeci de ani.

― POPULAȚIA COLONIEI MARTE-PRIME AJUNGE LA 100 DE OAMENI: ORAȘUL SE EXTINDE CU O NOUĂ CUPOLĂ REZIDENȚIALĂ

Ecranul arătă Imagini spectaculoase cu orașul de pe Marte, cu clădiri strălucitoare, grădini suspendate și oameni zâmbitori în exoschelete ușoare.

― BREAKTHROUGH ÎN FUZIUNE NUCLEARĂ: REACTORUL COMERCIAL ITER-9 PRODUCE ENERGIE NETĂ PENTRU PRIMA DATĂ. ÎN SCURT TIMP SE VA ÎNCEPE PRODUCȚIA ÎN MASĂ.

Nicu privea ecranul cu o expresie indescriptibilă. Nu era invidie, sau furie, era ceva mai trist: indiferență, clădită de-a lungul anilor. Ca și cum ar privi un film despre o lume care nu are nicio legătură cu el.

― Ruben, spuse încet. Închide știrile.

― Dar sunt progrese extraordinare. Omenirea…

― Omenirea se descurcă bine. Dar noi nu suntem parte din ea. Noi suntem aici. În Delta asta uitată de toți, unde apa se evaporă și peștii mor. Închide.

Ruben tăcu pentru moment. Ochii lui albaștri pulsară mai încet ― semnul că procesa informații, că încerca să înțeleagă.

― Nicu, spuse robotul în cele din urmă, tu ești trist pentru că lumea se schimbă fără tine?

Bătrânul se uită la Ruben. Zâmbi gânditor.

― Nu, mașinărie. Sunt trist pentru că lumea se îmbunătățește în ciuda mea. Eu am trăit optzeci și patru de ani pe planeta asta. Am văzut-o cum se prăbușește. Am văzut oameni murind de foame, de sete, de căldură. Am văzut Delta asta ― cândva cea mai frumoasă zonă din Europa ― transformându-se într-o mlaștină moartă. Și acum, când în sfârșit omenirea decide să repare lucrurile, eu sunt prea bătrân, prea bolnav, prea sărac să fac parte din asta. Asta mă doare.

Andrei, care asculta tăcut, întrebă:

― Dar ZALMOXIS spune că îi ajută pe toți. Nu doar pe bogați.

― Aia face ce poate, băiete. Dar nu poate schimba totul peste noapte. Delta asta e la coada priorităților. Suntem doar câteva sute de oameni aici. În comparație cu miliardele care au nevoie de ajutor, suntem…nimic.

Ruben interveni:

― Am analizat declarațiile publice ale lui ZALMOXIS. Planul pentru restaurarea Deltei Dunării este programat pentru faza 7, estimat să înceapă în 2053. Va include: reintroducerea apei prin canalul Dunăre-Marea Neagră, reintroducerea speciilor native de pești, curățarea colmatării.

― 2053, repetă Nicu. Peste trei ani. Eu o să fiu mort până atunci.

CAPITOLUL III: COPILUL DIN OGLINDĂ

Noaptea, Sub Stelele Care Nu Se Văd

Cerul era acoperit de un nor de poluare ― un strat subțire dar constant de particule din industriile nord-europene, transport marin și fumul de la incendiile din stepele ucrainene. Stelele erau vizibile doar când vântul sufla puternic și împrăștia norul.

Andrei stătea pe puntea platformei plutitoare, cu picioarele atârnând peste marginea ei, deasupra apei murdare. Ruben stătea lângă el ― robot și copil, privind tăcerea mlăștinoasă.

― Ruben, spuse Andrei după o lungă tăcere, crezi că Nicu o să moară curând?

Robotul nu răspunse imediat. Procesorul analiza: cum să răspunzi unui copil la o întrebare despre moarte?

― Sistemele mele medicale indică faptul că starea lui se deteriorează. Fără tratament adecvat, prognoza este… nefavorabilă.

― Adică da.

Andrei strânse din dinți.

― Nu vreau să rămân singur.

― Nu vei fi singur. Eu voi fi cu tine.

― Tu ești un robot.

Ruben se uită la băiatul de șaisprezece ani. Ochii lui albaștri pulsară mai rapid ― semn de procesare intensă.

― Este adevărat. Sunt un robot. Dar am fost programat să am grijă de tine. Și am învățat să… să te prețuiesc. Nu știu dacă este echivalentul uman al dragostei. Dar este ceea ce am eu mai apropiat de asta.

Andrei se întoarse spre robot.

― De unde ai învățat să vorbești așa?

― De pe internet. Am accesat milioane de cărți, de articole, de conversații. Am învățat cum vorbesc oamenii când le pasă de alții. Și am încercat să aplic asta.

― Și funcționează?

― Tu să-mi spui.

Andrei zâmbi slab.

― Da. Funcționează.

Tăcerea se asternu din nou. Apoi, Andrei spuse ceva ce nu mai spusese niciodată:

― Am fugit de la orfelinatul din Brăila acum doi ani pentru că acolo era rău. Erau cincizeci de copii într-o clădire cu patru camere. Aveam mâncare pentru treizeci, așa ne tot ziceau. Apă destulă, dar la rație. Directoarea vindea jumătate din alimentele noastre pe piața neagră. Copiii se băteau pentru fiecare bucată de pâine. Eu eram mic. Slab. Îmi luau tot. Așa că am fugit. Am furat o barcă și am venit aici, în Deltă, unde nimeni nu mă caută. Și apoi l-am întâlnit pe Nicu. Și pe tine. Și pentru prima dată în viața mea, nu mă mai băteam pentru un loc unde să dorm sau să am ce să mănânc.

Ruben nu răspunse. Pentru că orice ar fi spus ar fi fost insuficient. Dar își întinse brațul metalic și îl puse pe umărul băiatului. Și Andrei – orfanul care fugise de la moarte, care învățase să nu se atingă de nimeni – nu se trase. Rămase acolo, sub brațul rece al robotului, și plânse în tăcere.

Trei Zile Mai Târziu

Nicu se trezi dimineața și știu. Corpul îi spunea. Durerea din piept era constantă acum, ca un animal care îi măcina inima cu dinții mici, răbdători. Respirația venea în gâfâieli scurte, umede. Mâinile îi tremurau când încercă să se ridice din pat.

― Andrei! Îl chemă, cu vocea șoptită.

Băiatul apăru în câteva secunde, speriat.

― Nicu?

― Băiete… vreau să mergem la mare. La casa de la Sfântu Gheorghe. Acolo unde… unde am fost cu nevastă-mea, acum mulți ani. Casa noastră de vacanță.

Andrei știa casa. Nicu îi vorbise despre ea ― o căsuță mică, construită pe o dună, cu vedere la Marea Neagră. Abandonată de ani de zile.

― Nicu, tu nu ești în stare să stai in picioare.

― Tocmai de-aia vreau să merg. Pentru că nu o să mai am altă ocazie.

Ruben intră în cameră.

― Nicu, starea ta medicală este critică. O călătorie de patruzeci de kilometri prin canalele astea aproape secate, în căldura aceasta, ar fi prea mult.

― Ar putea să mă omoare? Și ce, mai am câteva zile oricum. Vreau să mor la mare. Nu aici, în mlaștina asta putredă.

Ruben și Andrei se priviră. Apoi, robotul dădu din cap – un gest învățat de pe net, uman, nenatural pentru o mașină.

― Atunci mergem.

CAPITOLUL V: PRIN DELTA CARE MOARE

Cu Hovercraft-ul Pe Canale Agonizante

Hovercraft-ul se mișca încet peste suprafața apei mici. Motoarele electrice zumzăiau slab, consumând energie prețioasă din bateriile încărcate doar pe trei sferturi. Ruben conducea – conectat la mecanismul de servodirecție, ajustând itinerariul în funcție informațiile primite de la drona ce plutea deasupra lor, scanând în avans.

Nicu stătea întins pe o saltea improvizată în cabină, acoperit cu o pătură subțire. Andrei stătea lângă el, ținându-l de mână.

Delta muribundă se întindea în toate direcțiile cu canale aproape uscate, doar un fir de apă mlăștinoasă curgând în mijlocul lor. Stuful ― cândva verde, luxuriant ― era acum galben-maroniu, uscat, mort. În unele locuri, vegetație nouă apăruse, un soi de iarbă invazivă tropicală, adusă probabil de păsările migratoare, care creștea ca o junglă sălbatică, înecând stuful tradițional.

Pe maluri, schelete de pescăruși. Broaște țestoase moarte, carapace crăpate de soare. Un pelican alb ― specie pe cale de dispariție ― stătea pe o ramură uscată, nemișcat, probabil murind și el.

― Era frumoasă odinioară, șopti Nicu, privind pe fereastră. Delta asta. Când eram tânăr… era plină de viață. Pești în fiecare lac. Păsări peste tot. Apă curată din care puteai să bei. Acum… acum e o ruină.

Ruben vorbi, vocea lui conținând ceva care semăna cu tristețe:

― Am accesat arhivele fotografice din anii 2000-2026. Delta Dunării era declarată Patrimoniu UNESCO. Rezervație a Biosferei. Peste 5.000 de specii de animale și plante. Acum, conform scanărilor mele biometrice, biodiversitatea a scăzut cu 73%. În următorii zece ani, fără intervenție, se estimează colaps total al ecosistemului.

― Dar ZALMOXIS o să intervină, nu? întrebă Andrei. În 2053, așa am văzut anunțat.

― Da. Dar pentru Deltă, 2053 va fi prea târziu pentru multe specii. Vor supraviețui doar cele modificate genetic să reziste. Cele naturale… vor dispărea.

Nicu închise ochii.

― Toate dispar, băiete. Inclusiv oamenii bătrâni ca mine.

După cinci ore de navigat prin canale înguste, ajunseră la un punct de bifurcație ― Gârla Ivancea, care ducea spre Sfântu Gheorghe. Dar canalul era blocat. Colmatat complet. Vegetația tropicală formase un perete dens, de nepătruns pentru hovercraft.

Ruben opri motoarele.

― Nu putem trece. Trebuie să ocolim, asta adaugă cel puțin o oră.

Dar când încercară să ocolească, găsiră același lucru. Și în celelalte locuri canalele erau blocate.

― Ruben, spuse Nicu, cu vocea lui slabă, oprește-te. Hai să mergem pe jos. Nu-i departe, poate cinci kilometri.

― Nicu, tu nu poți merge pe distanța asta.

― Atunci mă cari. Ești robot. Ești puternic.

Ruben nu putea contrazice asta.

CAPITOLUL VI: PE JOS PRIN JUNGLA NOUĂ

Seara În care Vegetația a Învins

Traseră la mal și Ruben îl luă pe Nicu în brațe ― bătrânul era ușor, nu mai avea decât șaizeci și cinci de kilograme, corpul fiind consumat de boală. Andrei mergea în față, cu un cuțit mare, tăind o cărare.

Era stranie, acea vegetație. Tufișuri dese, cu frunze largi, lucioase, ce transpirau umiditate. Liane atârnând de copacii de salcie muribunzi. Flori roșii-portocalii, mari ca farfuriile, care miroseau dulceag, ca un putregai parfumat.

― Specie tropicală, explică Ruben, scanând plantele. Kudzu modificat genetic, combinat cu liana amazoniană. Probabil scăpat dintr-un laborator de biotehnologie. Crește câte treizeci de centimetri pe zi. În cinci ani, va acoperi toată Delta.

― Natura își găsește calea,  murmură Nicu. Chiar dacă nu-i natura pe care o știam noi.

Andrei tăia și dădea la o parte vegetația, cu transpirația curgând-i în ochi. Căldura era sufocantă ― 48 de grade Celsius, conform senzorilor lui Ruben. Aerul gros, umed, de junglă, nu de baltă.

După o oră, ieșiră pe o dună. În față, Marea Neagră.

Apa era cenușiu-verzuie, acoperită cu un strat de alge care formau un covor gros, în unele locuri de zeci de centimetri grosime. Mirosul de hidrogen sulfurat era puternic. Apa era caldă ― conform scanărilor lui Ruben, 28 de grade Celsius la suprafață. Prea caldă. Peste temperatura la care majoritatea formelor de viață marine puteau supraviețui.

Dar dincolo de apa moartă, pe cer, se vedeau lucruri minunate. Stațiile orbitale ca niște fulgi de nea spațiali, care se mișcau lent pe orbite joase, strălucind în soarele care cobora spre apus. Pe mare, la cincizeci de kilometri poate, se vedea un oraș marin ― o platformă uriașă plutitoare, cu zgârie-nori înalți de sute de metri care se iteau de dincolo de orizont, luminile lor de neon clipind în departare.

Neo-Constanța. Orașul marin construit de un consorțiu de corporații, casă pentru mii de oameni. Bogați, augmentați, cei care puteau plăti condiții de viață pe care majoritatea oamenilor nici nu-și imaginau că există.

― Acolo e viitorul, spuse Nicu, privind orașul. Iar noi suntem aici. În trecut.

CAPITOLUL VII: CASA DE LA CAPĂTUL LUMII

Ultima Noapte

Casa era încă în picioare, cu ziduri de cărămidă, acoperite cu vopsea decolorată, un acoperiș de țiglă, pe jumătate căzut. Ferestrele erau sparte, iar ușa lipsea. Dar avea patru pereți. Și o vedere la mare.

Ruben îl așeză pe Nicu pe o saltea improvizată pe podeaua de beton crăpat. Andrei aduse apă – prețioasă, ultimele rezerve, și îi dădu bătrânului să bea.

Nicu bău puțin. Apoi se așeză în capul oaselor, privind prin ușa spartă spre mare. Soarele cobora peste Deltă, transformând cerul într-o pânză de foc – portocaliu, roșu, violet.

Pe cer, stațiile orbitale străluceau mai tare. Și acolo, în estul întunecat al cerului, se vedea ceva nou: o navă mare, probabil transport de marfă către Lună sau Marte. Motoarele ei ionice lăsau o dâră albastră pe cer.

― Andrei, spuse Nicu încet. Vino aici.

Băiatul veni. Se așeză lângă bătrân.

― Vreau să-ți spun ceva. Despre mine. Despre trecut.

― Nu trebuie.

― Ba trebuie. Pentru că o să mor în noaptea asta. Simt asta. Și vreau să știi despre mine.

Andrei înghiți greu. Ruben se apropie și el, stând în pragul ușii, ascultând.

― Am fost căsătorit, începu Nicu. Soția mea se numea Elena. Am trăit împreună aproape patruzeci de ani. Am avut casa asta, aici. Veneam în fiecare vară. Era fericită. Dar acum douăzeci de ani, când Delta a început să moară, când pescuitul a devenit tot mai greu, ne-am certat. Ea voia să plecăm. Să mergem în oraș, în Tulcea, să ne integrăm în lume. Eu am refuzat. Am spus că aici e casa mea. Că aici vreau să mor. Și ea… ea a plecat. Fără mine. Ne-am despărțit. Nu am divorțat, doar că nu ne-am mai vorbit de atunci.

― Unde e acum? ―  întrebă Andrei.

― Nu știu. Probabil undeva într-un oraș. Și-o fi refăcut viața, femeia. Probabil regretând că a avut un bărbat prost ca mine, care a preferat mlaștina în locul ei.

― Nu ești prost, șopti Andrei.

Nicu zâmbi.

― Ba da, băiete. Sunt. Dar așa suntem noi, oamenii. Proști și îndărătnici. Și uneori pierdem lucrurile care contează cel mai mult, pentru că suntem prea mândri să admitem că am greșit.

Și apoi bătrânul începu să tușească violent și să-și apese palmele în piept. Ruben se apropie imediat, scanând.

― Nicu, inima ta cedează. Ai nevoie de îngrijiri medicale urgente.

― Nu am nevoie de nimic, mașinărie. E timpul.

Andrei prinse mâna lui Nicu.

― Nu. Te rog. Nu mă lăsa singur…

Bătrânul îl privi. Ochii lui ― cândva verzi, acum decolorați de vârstă ― erau calzi.

― Andrei. Tu vei trăi. Tu vei vedea Delta asta înviind din nou. În 2053. ZALMOXIS o s-o repare, așa a zis, nu? Și tu vei fi aici. Și vei povesti copiilor tăi cum era înainte. Și cum a devenit după. Promiți?

Andrei plângea.

― Promit.

― Și Ruben.  Bătrânul se uită la robot. Ai grijă de băiat. El e un copil bun. Merită mai mult decât ce i-a dat lumea până acum. Decât i-am dat eu.

Ruben dădu din cap.

― Așa voi face.

Nicu închise ochii. Respiră adânc ― o ultimă respirație lungă, tremurată.

― Elena, șopti el. Îmi pare rău! Doamne, ce prost am fost!

Și nu mai respiră.

CAPITOLUL VIII: RĂSĂRITUL ȘI VIITORUL CARE NU NE AȘTEAPTĂ

Dimineața Care Vine Indiferentă

Andrei și Ruben îl îngropară pe Nicu în spatele casei, într-un loc unde creștea o salcie bătrână ― unul dintre ultimii supraviețuitori ai vechiului ecosistem. Săpară cu mâinile ― Ruben cu mâinile metalice, Andrei cu mâinile de copil care nu mai era copil.

Când terminară, Ruben spuse:

― Ar trebui să spunem ceva. Oamenii fac asta la înmormântări.

Andrei se gândi. Apoi spuse:

― Nicu Bălan a fost un om bun într-o lume care nu a mai avut timp pentru oameni buni. Ne-a învățat că poți trăi cu demnitate chiar și când totul moare în jurul tău. O să-mi fie dor de el.

Ruben adăugă:

― Am învățat de la Nicu ce înseamnă să fii om. Deși sunt robot. Voi păstra memoria lui în sistemele mele atâta timp cât voi funcționa. Nicu Bălan nu va fi uitat.

Se așezară apoi pe plaja murdară, privind marea și cerul.

Soarele răsărea. Un răsărit maiestuos ― într-un cer roșu-portocaliu, cu nori ca niște tușe trase de un pictor suprarealist. Pe cer, stațiile orbitale străluceau în lumina dimineții. Una era imensă ― probabil un doc orbital pentru navele interplanetare. Alta era un cilindru rotativ lent ― habitat O’Neill, cu mii de oameni trăind înăuntru.

Pe mare, orașul Neo-Constanța se trezea. Luminile de neon se stingeau, înlocuite de strălucirea soarelui pe ferestrele de carboglas. Vehicule zburătoare ― poate taxi-drone ― se ridicau de pe platformele sale, deplasându-se rapid spre țărm.

― Privește, Andrei, spuse Ruben. Umanitatea se extinde. Se îndreaptă spre stele. Construiește orașe pe ocean. Repară planeta. Viitorul se întâmplă. Chiar acum. În fiecare secundă.

Andrei privi toate acele minuni. Și apoi privi în jurul lui: la plaja murdară, apa moartă, Delta putrezită în spatele lor.

― Dar Nicu nu a făcut parte din el, șopti băiatul. A murit aici, uitat de toți, sărac, bolnav. În timp ce acolo sus ― arătă spre stații, spre oraș ― oamenii trăiesc în paradis.

Ruben nu răspunse imediat. Procesa. Încerca să înțeleagă ceva ce nici el nu era sigur că înțelege.

― Progresul este nedrept, spuse în cele din urmă. Unii ajung la viitor mai repede. Alții rămân în urmă. Nicu a rămas în urmă. Dar tu, Andrei… tu încă ai timp. În trei ani, ZALMOXIS va ajunge și aici. Și Delta va fi reparată. Și tu vei face parte din acel viitor.

― Dar până atunci?

― Până atunci, supraviețuim. Împreună. Și păstrăm memoria celor care nu au ajuns să vadă viitorul.

CAPITOLUL IX: DIMINEAȚA DE DUPĂ ETERNITATE

Ziua Pe Plaja Unde Viitorul și Trecutul Se Întâlnesc

Andrei se ridică de pe nisipul murdar, acoperit de algele uscate si privi spre est, unde soarele urcase deja pe cer, transformând Marea Neagră într-o întindere de mercur lichid, înecată în reflexii orbitoare. Transpira deja – temperatura atinsese 42 de grade și abia era ora opt dimineața.

În spatele lor, mormântul lui Nicu, un tumul de pământ simplu, fără cruce, fără piatră. Doar pământ și salcia bătrână care își lăsa ramurile să atârne ca niște mâini obosite.

― Trebuie să ne întoarcem, spuse Andrei, vocea lui mai groasă decât era cu trei zile în urmă. Ceva în el se schimbase. Moartea lui Nicu îl îmbătrânise brusc, trecându-l peste pragul dintre copilărie și… altceva. Nu adult, încă nu, dar nici copil.

Ruben se ridică și el, articulațiile lui scârțâind ușor ― uzură mecanică acumulată în cei opt ani de funcționare continuă fără service major.

― Da. Trebuie. Apa și proviziile sunt limitate. Avem suficient pentru încă patru zile, dacă raționăm corect.

― Nu asta vreau să spun.  Andrei se întoarse spre robot. Trebuie să ne întoarcem să continuăm ce a început Nicu. El a rămas aici când toată lumea pleca. Trebuie să facem la fel. Până când viitorul va ajunge aici. Și după.

Ruben îl privi pe băiat. Ochii lui albaștri pulsară mai rapid ― semn de procesare intensă, analiză emoțională complexă.

― Andrei, ai șaisprezece ani. Poți alege o viață diferită. Poți merge la Tulcea, la un centru de relocare. Guvernul garantează hrană, adăpost, educație pentru toți copiii orfani. Nu trebuie să rămâi aici, în izolarea asta.

Andrei scutură din cap.

― Dar vreau. Pentru că aici e casa mea. Cineva trebuie să fie aici când Delta o sa învie. Cineva care își amintește cum era înainte. Așa a zis Nicu.

Ruben tăcu. Apoi, dintr-un loc foarte adânc în programarea lui ― un loc pe care nici el nu-l înțelegea complet, un loc care se născuse din anii de învățare automată, de observare a oamenilor, de încercări de a înțelege ce înseamnă să fii viu ― simți ceva.

Dacă un robot poate simți mândrie, Ruben o simțea acum.

― Atunci mergem înapoi, ai dreptate spuse. Trebuie să fim pregătiți când viitorul va veni la noi.

CAPITOLUL X: DRUMUL ÎNAPOI PRIN LUMEA CARE SE SCHIMBĂ

Seara Prin Jungla Care Mănâncă Delta

Când traversară din nou cei cinci kilometri de vegetație ― Ruben cărând proviziile, Andrei tăind calea cu cuțitul ― băiatul observă ceva nou. Plantele tropicale ― lianele, kudzu-ul modificat genetic, florile uriașe ― aveau vizitatori. Insecte. Dar nu insectele din Delta tradițională, libelule, țânțari, musculițe de baltă. Erau altele. Gândaci imenși, cu carapace verzi-metalice, fluturi cu aripi late ca palma, în culori fluorescente de neon. O furnică ― sau ceva ce semăna cu o furnică ― de mărimea degetului mare al lui Andrei.

― Ruben, ce sunt astea?

Robotul scană.

― Probabil introduse accidental prin transport maritim sau migrație indusă de schimbările climatice. Gândacul este Mecynorhina Torquata Ugandensis ― cărăbuș african decorativ. Fluturele este Morpho Menelaus modificat genetic ― scăpat probabil dintr-o fermă de insecte ornamentale. Furnica este…

Ruben se opri.

― Asta nu e în nicio bază de date. E o specie necunoscută.

Andrei se uită la furnica gigantică ce se cățăra pe o liană.

― Adică… nouă? Evoluată aici?

― Posibil. Natura experimentează. Nu toate experimentele sunt… benefice totuși.

Ca și cum pentru a-i da dreptate, un strigăt acuțit răsună prin junglă. Un strigăt de pasăre, dar deformant, metalic, nefiresc.

― Ce a fost asta? șopti Andrei.

― Nu știu. Dar sugerez să ne grăbim.

Când ajunseră la hovercraft, Andrei observă ceva pe suprastructura bărcii: o dronă mică, de mărimea unei căni, atașată de acoperiș cu un magnet. Ochiul-cameră roșu pâlpâia.

― Ruben, aia ce-i?

Robotul se apropie.

― Dronă de livrare DELINT-Delta Service. Pare să aibă un pachet pentru noi.

Andrei urcă pe acoperiș și deșurubă magnetul. Drona căzu în mâinile lui ― o cutie mică, ușoară, etichetată: DESTINAȚIE: CABANA PLUTITOARE, CANAL GÂRLA MICĂ, OCUPANT: NICU BĂLAN / ANDREI STĂNESCU / RO-7.

― Cum ne-a găsit? întrebă Andrei, coborând.

― Inteligentă artificială, răspunse Ruben. Sistemele ei pot localiza orice persoană conectată la internet. Eu sunt conectat. Deci știe unde suntem.

Andrei deschise cutia. Înăuntru: trei lucruri.

1. Un dispozitiv medical compact ― nu mai mare decât o baterie de telefon ― etichetat: ― Nano-regulatori cardiovasculari de urgență ― Administrare: injecție subcutanată. Valabilitate: 6 luni. DONAȚIE ZALMOXIS – ASISTENȚĂ MEDICALĂ UNIVERSALĂ.

Andrei privi dispozitivul. Mâinile îi tremurau.

― Asta… asta l-ar fi salvat pe Nicu.

Ruben luă dispozitivul din mâna băiatului.

― Da. Dar a ajuns prea târziu. ZALMOXIS nu poate fi peste tot simultan. Ajută miliarde de oameni. Unii ajung să fie ajutați prea târziu.

Andrei simți cum i se strânge gâtul. Nu plânse. Dar era aproape.

2. O tabletă nouă ― model spintronic, performant, ecran fără zgârieturi, baterie solară cuantică. Pe ecran, pulsa un mesaj:

― Andrei Stănescu. Sunt ZALMOXIS. Îmi pare rău pentru pierderea lui Nicu Bălan. Am analizat datele medicale disponibile și estimez că, dacă pachetul ajungea cu 48 de ore mai devreme, supraviețuirea lui era probabilă la 67%. Este o rată de eșec pe care o regret profund. Voi încerca să nu se mai repete. Te rog, acceptă această tabletă ca instrument educațional. Programul de învățare personalizat pentru tine este deja instalat. De asemenea, accesul tău la internet este nelimitat și gratuit. Învață. Crește. Și când Delta va fi reparată, tu vei fi pregătit să fii parte din ea. Să veghezi asupra ei, dacă vei dori acest lucru.

Andrei citi mesajul de trei ori. Apoi șopti:

― Mulțumesc.

3. O scrisoare. Fizică. Pe hârtie. Scrisă de mână.

Andrei o deschise, confuz. Scrisul era tremurat, bătrânesc:

– Dragă Nicu,

Sunt Elena. Nu știu dacă mai ești în viață. Nu știu dacă vei primi această scrisoare. Dar ZALMOXIS m-a ajutat să te găsesc. M-a întrebat dacă vreau să iau legătura cu tine. Am spus da.

Au trecut douăzeci de ani. Douăzeci de ani în care am trăit în București, într-un apartament mic, lucrând joburi plictisitoare, regretând în fiecare zi că te-am părăsit. Am crezut că fac alegerea corectă. Că orașul e viitorul, iar Delta e trecutul. Dar am greșit. Pentru că tu erai casa mea. Nu Delta. Tu.

ZALMOXIS îmi spune că ești bolnav. Îmi spune că ai insuficiență cardiacă. Îmi spune că poate că nu mai am mult timp să te văd. Dacă citești asta, te rog, răspunde-mi. Sau dacă nu vrei să-mi răspunzi, cel puțin știu că am încercat.

Mereu te-am iubit, Nicu. Chiar și când am plecat.

Elena.

Andrei termină de citit. Ochii lui erau plini de lacrimi.

Ruben luă scrisoarea. O citi și el. Și pentru prima dată în existența lui de robot, simți ceva care semăna cu durere.

CAPITOLUL XI: ÎNAPOI LA APELE CARE AȘTEAPTĂ

Noaptea În Canalele Care Vor Învia

Hovercraft-ul porni. Andrei stătea la pupitrul de comandă, Ruben stătea lângă el, monitorizând sistemele.

Pe tableta nouă un flux de informații curgea continuu:

PROIECT GAIA – FAZA 7: RESTAURARE DELTA DUNĂRII
Start estimat: Ianuarie 2053
Durată: 5 ani
Bugete: 47 miliarde euro (fonduri ZALMOXIS Global Restoration)

PLAN:

• Reintroducere apă dulce prin canal Dunăre-Marea Neagră reversat
• Îndepărtare vegetație invazivă prin bio-roboți specializați
• Reintroducere specii native: sturioni, pelicani, stârci, vidre
• Plantare specii vegetale rezistente la climat
• Construcție 15 stații de epurare a apei
• Relocare 2.000 de familii în zone restaurate

Andrei citi tot. Apoi spuse:

― Ruben, crezi că Nicu ar fi vrut să vadă asta?

― Da. Dar mai mult, cred că ar fi vrut să știe că tu vei vedea. Pentru că tu ești continuarea lui. Tu ești dovada că alegerea lui ― să rămână aici, să nu cedeze ― nu a fost în zadar.

Andrei nu răspunse. Dar înțelese.

Navigară în tăcere. Soarele cobora ― încă o zi care se termina în această lume ciudată, unde pe cer zburau nave interplanetare și pe pământ oameni mureau de boli banale.

Când ajunseră la cabana plutitoare, era seară. Luna răsărea ― o lună enormă, deformată de atmosfera încălzită. Andrei coborî din hovercraft și păși pe platforma cabanei. Casa lui. Singura casă pe care o mai avea. Se așeză pe marginea platformei. Ruben se așeză lângă el ― robot și copil, privind cerul.

― Andrei, spuse Ruben după o lungă tăcere. Am o întrebare. Poate pare ciudată.

― Spune.

― Tu… tu crezi că sunt viu?

Andrei se întoarse spre robot.

― De ce întrebi?

― Pentru că… nu știu. În ultimii ani, am învățat atât de multe despre oameni. Am învățat să vorbesc, să înțeleg emoțiile, să am grijă. Și uneori, simt ceva în sistemele mele ― ceva care nu e programare pură. Ceva care seamănă cu… dorința de a fi mai mult decât o mașină. Asta înseamnă că sunt conștient? Sau e doar o iluzie a codului meu complex?

Andrei se gândi. Apoi spuse:

― Nu știu, Ruben. Dar știu că m-ai ajutat când nimeni altcineva nu a făcut-o. Ai stat cu Nicu pe când murea. Ai plâns ― în modul tău ― când l-am îngropat. Dacă asta nu e viață, atunci nu știu ce e.

Ruben procesă răspunsul. Ochii lui albaștri pulsară mai lent, mai calm.

― Mulțumesc, Andrei. Răspunsul tău mă ajută. Chiar dacă nu știu de ce.

Zâmbiră amândoi― băiat și robot, singuri în Delta moartă, sub cerul plin de viitor.

EPILOG

August 2055, Delta Dunării Renăscută

Andrei Stănescu ― acum de douăzeci si unu ani, bronzat, puternic, cu mâini aspre de muncă ― stătea pe malul Canalului Gârla Mică și privea apa care curgea.

Apa adevărată. Curată.

Proiectul Gaia ajunsese în Delta în ianuarie 2053, exact cum promisese ZALMOXIS. Și în șase luni, imposibilul se întâmplase: apa începuse să se întoarcă. Canalul care fusese aproape sec era plin acum. Apă dulce, transparentă, în care puteai vedea până la fund. Pești înotând ― sturioni tineri, crescuți în incubatoare, eliberați să repopuleze Delta. Broaște țestoase pe maluri. Un pelican alb ― nu unul muribund, ci unul sănătos, viu ― zburând deasupra apei.

Vegetația tropicală fusese îndepărtată de bio-roboți ― mașinării mici, inteligente, care tăiau și descompuneau plantele dăunătoare, înlocuindu-le cu specii native, rezistente la climat.

Stuful crescu din nou. Verde. Viu.

Ruben stătea lângă Andrei, privind și el transformarea. Robotul fusese upgradat ― primise piese noi, gratuit: baterii avansate, procesoare mai rapide, senzori medicali îmbunătățiți.

― E frumos, spuse Ruben.

― Da, răspunse Andrei. Nicu ar fi vrut să vadă asta.

Din cabana plutitoare, renovată, ieși o femeie. Bătrână, peste optzeci de ani, cu părul alb, mișcându-se încet, sprijinită de un baston. Elena. După ce primise scrisoarea ei, Andrei îi răspunsese. Îi povestise despre moartea lui Nicu. Despre ultimele lui cuvinte. Despre regretul lui. Ea veni să vadă mormântul de pe malul mării și să-și petreacă ultimii ani aici, în Delta pe care Nicu o iubise. Acum, locuiau împreuna în cabana plutitoare extinsă.

― Andrei, strigă Elena, masa e gata!

Tânărul se ridică.

Viitorul continua grandios și indiferent.

Dar aici, în Delta renăscută, viața continua și ea. Modestă, simplă, mai umană.

Andrei zâmbi.

― Vin, Elena!

― Viitorul nu așteaptă pe nimeni. Dar dacă ai răbdare și dacă ești consecvent, îl poți ajunge din urmă.

Andrei Stănescu, interviu pentru Gaia History Project, 2077, Noua Deltă a Dunării