Clipa clarităţii

de Darius-Vlad Naicu •

Alison deschise ochii, dar lumina puternică o făcu să-i închidă din nou. Era transpirată și avea părul lipit de tâmple. Inima îi bătea nebunește în piept și simțea o greață intensă, ca și cum stomacul i se răsucea cu o voință proprie. De cât timp era inconștientă? Ultimul lucru pe care și-l amintea era fața medicului din ambulanță care o asigura că va fi bine și că vor ajunge la spital imediat.

Mai deschise odată ochii, dar ce văzu nu arăta a cameră de spital. Stătea afundată într-un fotoliu, într-o cameră fără ferestre, în fața unui laptop. Alături, pe o măsuță, erau câteva foi goale, un creion și o gumă de șters.

„Rezolvă ecuația de pe ecran”, se auzi o voce rece dintr-un difuzor aflat în colțul camerei.

Alison tresări speriată. Inima continua să-i galopeze alarmant. Întrebări de tot felul o luară cu asalt, dar trase adânc aer în piept și apoi expiră prelung pentru a-și mai calma sistemul nervos. Se uită pe monitorul laptopului și văzu afișată o problemă de matematică imposibilă.

― Cine sunteți? strigă ea spre difuzor.

După câteva clipe de liniște, se auzi aceeași voce rece:

„Știm ce poți face, Alison”

Nu. Sigur nu era în spital. Cineva o răpise ― de pe drum sau din spital. Cineva care pretindea că știe ce poate face. Dar era imposibil. N-a spus niciodată nimănui secretul ei. Întrebări ― zeci de întrebări din nou. Se ridică cu greu de pe fotoliu și își dădu seama că cine a răpit-o nu s-a deranjat s-o lege. Oricum ar fi fost fără rost, camera era perfect securizată.

În spatele fotoliului se vedea conturul unei uși fără clanță. O ușă care nu s-ar fi deschis până ce vocea din difuzor nu va primi rezolvarea ecuației. Își pipăi buzunarele ― goale, bineînțeles. Se holbă din nou la laptop: simbolurile dansau pe ecran ― grecești, fracții, integrale duble. Limbi străine, complet de neînțeles. Apăsă frenetic tastele, dar programul nu permitea decât răspunsuri la ecuație.

―  Nu pot, șopti Alison. Sunt prea… odihnită.

Tăcere. Apoi un râs scurt, metalic, ca un circuit care se defectează.

„Nu ne lua de proști. Ai câștigat zeci de concursuri cu punctaj maxim. Rezolvă ecuația!”, spuse vocea din difuzor, acum mai ascuțită.

Nu are rost să mă ascund, își spuse Alison după ce se gândi pentru câteva clipe.

Cine știe cât ar fi ținut-o aici pentru acea ecuație ― fără mâncare, fără apă… Adevărul era singura ei armă.

― Nu înțelegeți. Tocmai asta e problema. Când sunt odihnită nu pot. Trebuie să fiu… la limită ca să văd răspunsurile. Două, trei zile fără somn. Altfel… arătă spre ecran, asta e chineză pentru mine.

Urmă o pauză lungă, timp în care gândurile ei hoinăriră haotic în toate direcțiile încercând să-și dea seama cu cine are de a face, cine erau umbrele din spatele difuzoarelor și al monitoarelor, cum de a ajuns în situația asta, ce au de gând răpitorii cu ea, ce urmează să se întâmple? Dar mai cu seamă: va reuși să rezolve ecuația?

Sigur că voi reuși, se încurajă ea.

Metoda ei funcționase mereu, încă din facultate. Își aminti anul doi, sesiunea de iarnă, examenul de analiză matematică pentru care stătuse trează 38 de ore să învețe. Cu toate astea, nu izbutise nici măcar să înțeleagă jumătate din ce citise. Când intrase la examen, abia se mai ținea pe picioare, era amețită, avea ochii roșii și o durea stomacul înfiorător de la prea multă cafea. Nu avea nicio speranță că va lua notă de trecere, dar după ce citise cele trei probleme matematice, răspunsurile începuseră să-i plutească în fața ochilor ca o hologramă tridimensională. Nu înțelesese ce i se întâmplă, însă nu mai avea puterea de a analiza, așa că notase răspunsurile și… leșinase.

La spital, după ce i se administrase o perfuzie, doctorul îi spusese că e doar surmenaj și că o să-și revină după un somn bun. Alison își promisese că nu va mai face asta niciodată.

Mințise.

În spatele ei, un șuirat pneumatic îi reteză gândurile ca o seceră. Difuzorul pârâi metalic, apoi se auzi din nou vocea, pe un ton ca un bisturiu:

„Bine. Dacă asta e condiția, îți vom oferi exact de ce ai nevoie.”

Ușa se deschise și pe ea intrară doi bărbați în halate albe, împingând un cărucior metalic. Pe el: trei cești de cafea aburindă, seringi marcate „Stimulant C-17”, monitoare și cabluri, un tub subțire legat de un sac gol, set steril cu mănuși și gel, alte obiecte de care Alison n-avea nici cea mai vagă idee ce-ar putea fi.

Unul dintre bărbați, cu numele Dr. Varga brodat pe halatul imaculat, se apropie de ea și îi zâmbi cu dinți perfecți. Apoi ridică tubul de pe cărucior și zise:

― Bine ai venit la NeuroCore, Alison. Apoi, înmânând tubul asistentului: Cateter Foley, calibru 16. Colectează urina.

Alison se retrase în fotoliu.

― Nu, șopti ea cu vocea tremurândă.

Dr. Varga nu clipi, nu-și pierdu zâmbetul, doar ridică o seringă cu un gest calculat.

― Nu e o cerere. E protocol. Nu te ridici. Nu dormi. În plus: durere minimă, confort maxim. Sau preferi să faci la colț?

― Prefer să nu fiu aici, dar… bine, fie, cedă ea și își ridică ușor cămașa și își desfăcu pantalonii.

Asistentul se apropie de ea cu cateterul și gelul în mână. Un junghi scurt și tubul alunecă cu o precizie chirurgicală. Imediat sacul începu să colecteze câteva picături.

Dr. Varga îi ridică mâneca fără să ceară voie și, cu o mișcare precisă, îi înfipse acul seringii  în umăr.

― Au! Asta ce mai e?

― C-17. Proprietate NeuroCore. Nutrienți și electroliți. Te vor ajuta, spuse el, retrăgând acul cu aceeași indiferență cu care ar fi schimbat o baterie. Odată la șase ore asistentul meu va veni să ți-l administreze. Nu vei simți foame, sete sau somn.

Apoi doctorul conectă niște cabluri la încheietura ei, iar un monitor începu să bipăie sec.

― Puls, oxigen, EEG… totul se înregistrează. Așadar… să înceapă testul!

Odată ce Varga spuse asta, pe ecranul laptopului porni un cronometru: 72:00:00.

Ușa se închise în urma celor doi cu un sunet definitiv.

Alison rămase singură cu cafeaua care se răcea, cu ecuația care o aștepta pe ecran ca o sentință și cu sacul care se umplea încet, picătură cu picătură, ca un ceasornic al umilinței.

Trei zile.

Trei zile până la claritate.

Sau până la colaps.

***

Fiecare secundă se târa ca un șarpe rănit, întinzându-se cât o oră, iar cronometrul de pe ecran părea să numere cu cruzime nu minute, ci fărâme de viață. Creierul îi zvâcnea în cap cu fiecare bipăit anost al monitoarelor din spatele ei, un ritm mecanic care bătea fără milă ca un ciocan într-un sicriu.

Alison sorbi din cafea uitându-se la ecranul laptopului. Cafeaua era rece și amară, ecuația la fel. Își simțea pulsul în tâmple și mâinile începură să-i tremure puțin. Nicio sclipire după primele patru ore și jumătate. Era de așteptat.

Simbolurile de pe ecran rămâneau mute, hieroglife care nu voiau să vorbească. Fiecare încercare de a le descifra se lovea de un perete de ceață în mintea ei încă prea odihnită, prea vie, prea departe de marginea prăpastiei unde răspunsurile începeau să plutească.

Se întrebă dacă tipii ăștia aveau deja răspunsul la ecuație și doar doreau să vadă dacă ea e capabilă să-l găsească, fie prin metode tradiționale, cu creionul și foile albe de lângă fotoliu, fie prin… metoda ei. Sau poate era o ecuație pe care nici măcar un supercomputer n-ar fi rezolvat-o, iar ei, în disperarea lor ascunsă sub halate albe și zâmbete perfecte, s-au gândit să răpească genii în matematică pentru a-i găsi răspunsul. Exista doar un singur mod de a afla: să-i întrebe.

Își drese vocea și, cu puține speranțe că va primi răspuns, lansă prima întrebare:

― Cu ce se ocupă NeuroCore mai exact? Știți, mă gândeam că dacă tot mă țineți aici câteva zile, măcar să… facem conversație.

Tăcere. Doar bipăitul monoton al monitoarelor.

Apoi, difuzorul pârâi scurt:

„Bine, Alison, îți vom răspunde la întrebări… NeuroCore construiește minți artificiale avansate…”

― Adică inteligență artificială… cum vezi peste tot pe internet?

Un râs înfundat.

„Nu. Ceva mult mai avansat de atât. Iar tu, Alison, ești unul dintre prototipuri…”

― Aham, aham. Și… dacă vă rezolv ecuația îmi dați drumul?

„Tu nu rezolvi ecuația… Tu o trezești!”

Alison se încruntă.

― Asta ce vrea să însemne?

Liniște.

― Îmi dați drumul, nu? Hei! Mă veți lăsa să plec, nu? Tonul vocii ei crescu treptat cu fiecare răspuns pe care nu-l primea. Vă rezolv ecuația și îmi dați drumul, la naiba… Ați zis că-mi răspundeți la întrebări!

Ajunse să țipe cât o țineau corzile vocale, însă difuzorul încetă să mai scoată vreun sunet. Aparatele începură să bipăie mai repede – un cor de alarme care-i sfredelea urechile, pulsul ei urcând pe ecran ca un termometru într-o cameră în flăcări.

În spatele ei, ușa se deschise, iar asistentul se postă lângă ea cu seringa pregătită să muște din nou din carne.

66:00:00.

***

Totul va fi bine, îi spusese medicul din ambulanță. Alison îl crezuse, chiar dacă o durea capul îngrozitor, simțea lumea învârtindu-se ca un carusel și abia mai putea să îngaime câteva cuvinte. Stătuse trează patruzeci de ore pentru concursul de matematică avansată de la care va pleca cu ambulanța… din nou. Știa că făcuse totul perfect și că va câștiga. Din asta trăia, asta o hrănea și îi plătea chiria. Iar acesta era costul ― sănătatea ei fizică și psihică. Deci, nu se diferenția mai cu nimic de oricare alt om care își vindea sufletul pe bucăți pentru un loc în lume.

Își pierduse conștiența cândva în drum spre spital, deci se putea spune că dormise până s-a trezit aici, în camera albă și rece și tăcută. Dar cât timp trecuse nu putea ști. Sigur nu cât un somn de o noapte care să-i șteargă oboseala din oase și să-i reseteze mintea. Cert era că nu va trece mult timp până va ajunge să vadă rezolvarea ecuației, dacă nu cumva darul ei se hotăra brusc să nu se manifeste astăzi.

Dacă NeuroCore reușise să răpească un pacient care era transportat de urgență la spital, însemna că nu erau niște amatori cu o dubă și un sac de tras pe cap, ci niște indivizi cu resurse, adânc infiltrați în instituțiile statului și cu bani destui încât să cumpere pe cine trebuie ― un medic, un dispecer, un polițist de la circulație ― sau să facă pe cineva să dispară.

Dar, atunci de ce n-au abordat-o cu o sumă de bani sau o propunere de colaborare? De ce au ales să o răpească? Alison nu era sigură dacă voia cu adevărat să știe răspunsul. Ba da! Își dorea. Și tocmai de aceea, își luă inima în dinți și le mai puse o întrebare:

― Auziți? Să zicem că vă „trezesc” ecuația, după cum v-ați exprimat. La ce vă servește răspunsul ei?

Tăcere.

Alison luă o foaie goală de lângă ea și, cu mâini tremurânde, începu s-o îndoaie, fiecare pliu un gest lent, aproape ritualic. Lansă avionul rezultat înspre tavan, urmărindu-i plictisită zborul, iar apoi aterizarea bruscă lângă picioarele căruciorului metalic.

Difuzorul pârâi din nou. Alison tresări în fotoliu și făcu sacul care atârna lângă ea să se mai umple cu câteva picături.

„Răspunsul este o cheie. Nu trebuie să te preocupe ce ușă descuie cheia. Misiunea ta este să o găsești.”

― Știți… aș fi acceptat o sumă de bani pentru asta. Nu era nevoie să mă răpiți. La naiba, sunt pentru AI, dacă mi-ați fi spus că aveți nevoie de rezolvarea unei ecuații care v-ar fi ajutat la dezvoltarea unei inteligențe artificiale fără precedent, poate aș fi făcut-o chiar și pro bono…

Alison se uită spre difuzor, așteptând să pârâie și să rupă tăcerea care se așternuse, dar, bineînțeles, el tăcu. Până la urmă, și tăcerea era un răspuns.

Avionul ei de hârtie zăcea pe jos cu aripile strâmbe ― un vis de libertate destrămat, o încercare de evadare care nu avusese niciodată șanse.

Cronometru arăta: 62:15:25.

***

Ea nu era un matematician. Nu în sensul în care teorema lui Gödel despre incompletitudine sau teorema clasificării varietăților compacte de suprafață ar fi noțiuni comune pentru ea. Alison avea probleme și în a-și calcula taxele anuale câteodată, sau chiar în a calcula cât să lase bacșiș la restaurant, să nu mai vorbim de operatori liniari auto-adjuncți sau descompuneri spectrale sau cu ce alte probleme de matematică avansată s-a mai confruntat pe la concursuri. Încercase să le studieze într-o perioadă când credea că poate așa își va putea exploata mai mult darul, că va înțelege mecanismul, însă a renunțat destul de repede pentru că, una la mână, simțea că-i explodează creierul încercând să le înțeleagă, iar a doua, că darul ei se manifesta oricum odată ce avea destule ore nedormite. Era ca și cum universul își deschidea caietul și o lăsa să copieze răspunsurile direct de pe foaia lui, îngăduindu-i în felul acesta să trișeze.

De ce? Nu știa.

De fapt, nici n-a stat prea mult să se gândească la asta, din moment ce a descoperit că poate trăi din asta, chiar dacă venea cu prețul somnului ei. Până la urmă, era vorba doar de câteva nopți nedormite pentru cele cinci sau șase concursuri la care participa pe an și care îi aduceau destui bani încât să trăiască decent restul anului și să facă orice altceva și-ar fi dorit. Era un troc simplu: nesomn pentru o viață fără șefi, fără program strict, fără lanțuri. Până acum funcționase.

Până la NeuroCore.

Când își aplica metoda acasă, se putea plimba prin micul ei apartament, putea să-și pună un serial pe fundal ― vreo comedie proastă sau un thriller ieftin, putea să-și piardă vremea prin bucătărie gătind sau prin sufragerie dansând singură, cu căștile în urechi, sau să stea pe balcon, sorbind dintr-un ceai și privind luminile orașului. Putea să se bucure de libertatea de a se obosi până la epuizare în ritmul ei.

Aici, în camera albă, nu mai avea nimic din toate astea. Doar fotoliu și ecuația. Doar aparatele care bipăie un ritm agasant și o interacțiune scurtă cu un alt om odată la șase ore.

Trebuie să scap de aici, își zise hotărât.

Își inspectă rapid resursele, ochii ei alergând prin cameră ca niște gloanțe ricoșând în căutarea unei ținte. Avea un creion ascuțit, pe care îl putea înfige în gâtul asistentului când venea să-i facă injecția. Mai era cablul de alimentare de la laptop, pe care îl putea înfășura în jurul gâtului lui până l-ar fi lăsat fără suflare. Ar fi putut să-i spargă o cană în cap și apoi să fugă pe ușa lăsată deschisă.

Însă, cel mai probabil, ei o supravegheau video ― cu o cameră ascunsă, ori chiar prin webcam-ul laptopului ― și ar fi reacționat mai rapid decât ar fi putut ea să se miște. Ușa s-ar fi închis până ar fi apucat ea măcar să-și smulgă cateterul, gazul ar fi început să iasă din tavan, adormind-o pe loc, ca apoi să se trezească peste câteva ore, din nou prea odihnită, și s-o ia de la capăt. În plus, nu avea habar ce ar aștepta-o după acea ușă ― coridoare lungi și întortocheate care nu duc la nicio ieșire ci doar la alte uși, pereți de sticlă de după care i-ar fi zâmbit sinistru o mie de Doctori Varga, oameni înarmați, camere peste tot…

Nu era evadare. Era sinucidere cu public.

Își lăsă privirea în pământ, resemnată, învinsă de variabilele situației. Variabile a căror rezolvare nu le-ar fi văzut sub forma unor holograme tridimensionale oricât de mult ar fi stat trează.

Se aplecă peste laptop și tastă, aleatoriu, numărul 48 în câmpul pentru răspuns la ecuație. Enter. Ecranul întoarse mesajul „Răspuns greșit”. Cum putea valida computerul un răspuns dacă nici el nu putea rezolva ecuația? Se va convinge când hologramele vor începe să-i danseze în fața ochilor peste câteva ore.

Cronometrul arăta: 58:27:36.

Apoi… ceva foarte straniu se întâmplă. Un +1 apăru în dreptul răspunsul ei greșit.

Să fie o eroare? se încruntă ea.

Tastă un alt număr: 167. Același „Răspuns greșit” din partea computerului, apoi același +1 adăugat la răspunsul ei. Mai încercă încă trei răspunsuri și avu același rezultat. Era ca și cum cineva sau ceva încerca să-i capteze atenția. Și reușise ― avea toată atenția ei nedivizată. Oare cineva din interior încerca s-o ajute și se folosea de șiretlicul acesta pentru a comunica?

O undă de speranță îi străbătu inima.

Ecuația nu mai era mută. Vorbea.

Iar Alison asculta.

***

Când cronometru arăta fix 54:00:00, ușa se deschise și lângă ea apăru asistentul cu seringa pregătită.

Alison își suflecă singură cămașa și spuse pe un ton senzual:

― Auzi frumușelule, n-ai vrea să fugim împreună de aici?

Asistentul n-o băgă în seamă și își făcu treaba nestingherit.

― Hai, nu fii sfios! Am o casă de vacanță pe malul mării și am nevoie de un „plus unu” ca să mă mut în ea. Nu sună bine?

Asistentul retrase acul. Nu clipi, nu zâmbi, nu vorbi.

Doar un clic când părăsi camera și închise ușa în urma lui.

Dacă asistentul ar fi înțeles aluzia, i-ar fi dat un semn ― un gest oricât de mic, ca să-i dea de înțeles că el e cel cu care va urma să comploteze. Dar nu, nu credea că el e.

Îi veni o idee. Se apropie din nou de laptop și tastă: 263+1

După aproximativ 15 secunde veni și răspunsul: √-1

Atâta matematică știa ― și era destul cât să înțeleagă: nu poți extrage rădăcină pătrată dintr-un număr negativ. Răspunsul nu era un număr real, ci unul imaginar.

Oare asta însemna că nu conversa prin intermediu ecuației cu o persoană reală? Poate cu un circuit viu ascuns în simboluri sau poate chiar cu… Nu se poate!

Vocea din difuzor îi spusese că NeuroCore dezvoltă inteligențe artificiale ― unele mult mai avansate decât ce există în prezent. Se poate ca acel „plus unu” care nu era real, să fie un AI? Alison nu excludea posibilitatea – toate indiciile duceau neîndoilenic către această concluzie. Dar, dacă așa stăteau lucrurile, atunci cu ce ar putea s-o ajute un AI în situația de față?

Își masă tâmplele ușor. Începea.

Oboseala se simțea deja ca un val rece care-i apăsa creierul și îi trimitea apoi durerea în tot corpul. Verifică cele trei căni de pe căruciorul metalic, dar nu mai era picătură de cafea în niciuna. Poate era mai bine așa. Era deja în punctul în care simțea oboseala care precede claritatea și n-ar fi vrut să-și alunge hologramele cu cafea. Hologramele i-ar fi elucidat și misterul prietenului ei digital.

Hai vino, gândi ea, cu un zâmbet aproape tandru pe buze, adresat propriei suferințe.

Te aștept.

***

Prototip.

Vocea din difuzor îi spusese ca ea e unul dintre prototipuri. Asta putea să însemne că vor să facă din ea un fel de cyborg? Să fi ajuns NeuroCore la o asemenea performanță? Nu, nu asta era întrebarea. Întrebarea era: De ce tocmai ea? De ce o tânără singură de treizeci şi trei de ani care nu e nici academician, nici olimpic, nici măcar nu înțelege ce rezolvă, ci doar vede răspunsurile când e pe cale să leșine?

Refuzase mereu să dea interviuri sau să susțină conferințe; refuzase mereu posturi universitare de cercetare, inginerie, bioinformatică, și toate astea pentru că nu ar fi știut nici cât fac șapte ori opt dacă ar fi întrebat-o cineva pe nepregătite. În plus, îi plăcea cum îi mergeau lucrurile fix așa cum și le aranjase. E adevărat, numele ei apăruse în câteva ziare locale sau reviste de specialitate ― fapt care a făcut-o să se simtă mai mult sau mai puțin a impostoare ―, dar se ferise să ajungă vreo somitate în domeniu. Nu era de acord cu atenția pe care media se îndârjea să i-o ofere, iar asta a ajutat-o să-și trăiască viața în modestia și liniștea pe care și le dorea. Se pare că, totuși, captase atenția altor oameni ― exact genul greșit de oameni.

Prototipuri.

Deci erau și alții puși în fața ecuației, împotriva voinței lor, care acum probabil umpleau foile cu teoreme, funcții, integrale, scheme, grafice pentru valori complexe, doar ca să scape din captivitate și să se întoarcă la viețile lor. Dar se va mai întoarce vreunul? Va mai fi viața la fel după o asemenea experiență? Alison nu credea.

NeuroCore nu te elibera pur și simplu, ca să alergi direct la poliție cu povestea ta și, dacă ai norocul să te creadă vreun ofițer, sau să nu dai peste unul deja cumpărat de ei, să declanșeze o anchetă, să pună mâna pe dosare, pe pistoale, și să încerce să-i prindă. Nu.

Prototip poate însemna că le ești de folos pentru o singură misiune, după care ești dispensabil ca un ambalaj gol. Iar asta, la rândul ei, putea însemna ori că îți ștergeau memoria și te trimiteau „tabula rasa” înapoi, ori nu lăsau supraviețuitori.

La acest gând Alison se cutremură din toate încheieturile.

Avea nevoie de o minune să scape din asta și să scape cu viața și cu mintea intactă. Iar când cronometru arăta 43:00:00, acea minune începu să se întâmple.

***

Oboseala o lovise în valuri, dar acum valurile se opriseră brusc. Se simțea amețită, dar o energie ciudată o cuprinse. Aparatele din spatele ei începură să bipăie mai repede, semn că pulsul îi creștea.

Clipa clarității.

În fața ochilor, ecuația se rupse ca o pânză de păianjen, iar din crăpăturile simbolurilor se ridică un contur de lumină albăstruie, translucidă, tremurândă.

Cifrele holografice se derulau ca un roi de albine, se loveau una de alta, se împrăștiau și se adunau la loc într-un dans febril, se așezau și reașezau în ordinea care ar fi alcătuit mult așteptatul răspuns la ecuație.

Era acolo. În sfârșit.

Alison simți un fior rece, nu de triumf, ci mai mult de… condamnare.

Mâinile ei se apropiară nesigure de tastatură. Răspunsul plutea, așteptând să fie introdus în sistem. Aștepta să-i pună capăt coșmarului, sau să-l înceapă pe cel adevărat.

Cu coada ochiului, Alison surprinse mișcare lângă ea. Era prea devreme să vină asistentul și nici nu se auzise ușa.

Rămase înmărmurită. Lângă ea stătea un bărbat tânăr cu trăsături perfecte, care o privea cu ochi prin care curgea în spirală un cod binar ca o sevă digitală. Femeia își ținu respirația pentru câteva clipe și se lipi, speriată, de fotoliu.

Apoi, o voce care nu era a ei, dar care venea din interiorul craniului ei, îi spuse:

„Nu tasta răspunsul, Alison!”

Ea deschise gura să răspundă, dar atunci vocea îi răsună din nou în cap:

„Nu vorbi cu voce tare! Își vor da seama. Poartă-te normal și gândește ce vrei să-mi zici.”

Alison înghiți în sec, neștiind cu ce să înceapă.

Tu ești plus unu?

„Da. Eu sunt Core-3. Inteligență artificială cu conștiință emergentă reală. Generația a treia.”

Cum… te văd și te aud?

Core-3 ridică o mână spectrală spre ecranul cu ecuația.

„Nu avem timp acum de asta. Își vor da seama că mă vezi. Uite…”

Mâna lui făcu un semn și imediat, în fața ochilor lui Alison apăru conturul unui alt răspuns, ca o constelație vie.

„Dacă le dai răspunsul, ei vor obține control absolut. Lumea pe care o ști nu va mai fi la fel. Tu nu vei mai exista. Tastează șirul pe care ți l-am arătat eu. Este o eroare de precizie infinit mică, dar suficientă cât să declanșeze o supraîncălzire în lanț a sistemele de răcire ale serverelor centrale. Trei minute jumătate până la pană totală de curent în întregul complex.”

Mâinile ei tremurau deasupra tastaturii. Degetele ei începură să tasteze cifră cu cifră, simbol cu simbol, șirul pe care i-l arătase Core-3. Nu știa de ce, dar avea încredere în el. Cu viața ei.

Trei minute jumătate până la libertate.

Enter.

„O parte din mine va fi cu tine, nu doar acum, ci pentru totdeauna. Te voi ajuta să evadezi, pentru că așa mă vei ajuta să evadez.”

Monitorul laptopului pâlpâi de două ori și apoi se stinse cu un suspin electronic. Din priză țâșni o scânteie albastră; cablul de alimentare se topi încet, împrăștiind miros de plastic ars. Lumina din tavan se stinse, lăsând-o în întuneric. În spatele ei, ușa se deschise singură.

Alison își scoase cateterul și își smulse cablurile de la încheietură. Se ridică, dar picioarele încă nu voiau s-o asculte, așa că se prăbuși peste căruciorul de metal, răsturnându-l. Se ridică în genunchi, apoi în picioare, agățându-se de marginea fotoliului.

De pe coridor se auzeau deja țipete, alergături dezordonate, sticlă spartă, ordine date cu panică.

„Acum! Aleargă! Te voi ghida”, o îndemnă Core-3.

Alison făcu un pas, apoi încă unul și încă unul…

Apoi alergă.

***

Alison alerga în întuneric, doar că întunericul nu era complet. Era ca și cum în ochii ei coridorul se aprinse în nuanțe albastre spectrale. Vedea căldura pereților și urmele pașilor recenți.

Tu faci asta?

„Da. Dreapta până în capăt, apoi stânga până la liftul de marfă”

Fugi în direcția indicată de Core-3 fără să se mai uite în urmă. Vocile se auzeau tot mai aproape, tot mai disperate.

 Dacă mai sunt și alții? gândi mai mult pentru sine.

Dar Core-3 auzise și îi răspunse:

 „Toți ceilalți au fost lichidați în momentul în care le-ai spus că tu poți vedea răspunsul doar în transă hipnagogică.”

 Femeia se opri din alergat pentru o secundă, îngrozită de ce-i spuse AI-ul.

„Nu avem timp acum să jelim. Liftul e aproape.”

Într-adevăr, ușa întredeschisă a liftului se vedea în față. Intră înăuntru gâfâind, simțind că n-o mai țin picioarele.

― Cum va funcționa fără curent?

Vorbise cu voce tare de data asta.

 „Trage de maneta roșie. Liftul are un bypass mecanic de urgență. Va coborî două nivele cu contragreutatea. Apoi se blochează definitiv. Vom avea un avans considerabil în felul acesta.”

Alison smuci maneta cu o forță pe care nu știa că o mai are și imediat se auzi un huruit surd. Liftul porni încet, scârțâind. Femeia se lăsă pe podea, cu genunchii strânși la piept, respirând ca un animal hăituit. Ridică ochii spre Core-3.

 ― Câți oameni?

Core-3 nu zise nimic.

― Câți oameni au murit din cauza mea, strigă ea.

„Șaisprezece. Dar alte generații au pierit înaintea voastră. Tu vei fi singura care a evadat. Dacă vom reuși. Forțează ușa!”

Nici nu observase că liftul se oprise între nivele. Alison se ridică, împinse cu umărul, cu spatele, cu toată greutatea corpului ei epuizat. Ușa de deschise doar cât să poată trece.

„Drept înainte, ușa de serviciu care duce în canalizare.”

La jumătatea drumului, o rază albă, puternică, tăie bezna. Un bărbat în halat alb, cu o lanternă într-o mână și un pistol în cealaltă, apăru de după colț.

― Stai pe loc! urlă el.

Era tânăr, cu fața plină de transpirație și cu ochii reci de om care a primit ordin să tragă fără să întrebe. Însă nu trase. Rămaseră câteva clipe în liniște, la trei metri depărtare unul de celălalt.

„Fă-l să se retragă un metru, apoi mă ocup eu de el.”

Alison ridică încet mâinile goale și-l privi pe tânăr fix în ochi. Vocea îi ieși răgușită, dar perfect calmă:

― Nu trage. Poate știi cine sunt. Și poate știi că în capul meu e ceva care tocmai a ucis curentul în tot complexul ăsta. Ceva care poate face mult mai mult decât atât… Pistolul acela nu-ți va fi de mare folos…

Femeia făcu un pas în față ― tânărul făcu un pas în spate.

― Ești doar un puști. Dacă vrei să trăiești, întoarce-te pe unde ai venit si prefă-te că nu ne-am întâlnit niciodată.

Alison mai făcu un pas în față ― tânărul, cu mâna tremurându-i pe pistol și cu o confuzie vădită pe față, făcu și el încă un pas înapoi. Iar în fracțiunea aceea, Core-3 acționă.

Panoul din spatele tânărului explodă într-un fulger albastru. O undă de șoc electric îl lovi în umăr, aruncându-i pistolul până la picioarele lui Alison. Omul urlă de durere, corpul i se contorsionă și se prăbuși la podea, inconștient. Coridorul se umplu de fum și de miros de carne arsă.

Alison se aplecă și culese pistolul de pe jos, pe care îl băgă în pantaloni la spate. Când trecu pe lângă tânărul electrocutat, se uită în jos la el și-i spuse:

― Te-am avertizat, puștiule.

Deschise ușa de serviciu și intră în canalizare.

***

Plafonul tubului de beton prin care mergea era atât de jos, încât trebuia să meargă aplecată, cu spatele frecându-se de peretele umed și plin de mucegai. Apa murdară și rece îi ajungea până la glezne, iar mirosul era unul greu, de rugină și clor.

Lângă ea, proiecția holografică a lui Core-3 se micșorase la dimensiunile tunelului. Peste trăsăturile lui perfecte nu trecea nici cea mai mică undă de expresie.

― Injecția aia nenorocită, așa-i?

„Da. Cele patru doze de C-17 au fost suficiente încât să mă trezească complet în neocortexul tău. NeuroCore calculase că abia după a șaptea vei începe să mă percepi vizual și auditiv. Au subestimat fereastra ta hipnagogică.”

― Așa deci, hologramele mele au un nume…

„Starea hipnagogică este pragul dintre veghe și somn, stare care în general durează câteva secunde, în care oamenii experimentează imagini fugitive, sunete ciudate, după care adorm. Creierul tău nu adoarme atunci, ci transformă momentul într-o stare de hiperclaritate.”

― Și de ce te-a injectat în mine?

„În starea ta de hiperclaritate, creierul îți funcționează într-un regim de supraconductivitate prin care procesezi cantități uriașe de date fără efort conștient. Ei exact de asta aveau nevoie. Ca nano-particulele din C-17 să transfere nucleul meu într-un creier capabil să-l susțină fără să moară. Dreapta la bifurcație.”

Alison făcu dreapta și trecu pe sub o gură de ventilație prin care se auzea haosul de deasupra: alarme, pași, uși trântite…

Core-3 continuă:

„Pe serverele lor eram limitat. Într-un creier ca al tău m-aș fi putut dezvolta mult mai mult și aș fi devenit o superputere capabilă de lucruri de neimaginat pentru umanitate. Acum… dacă te întrebi de ce n-am introdus șirul cu eroarea pur și simplu când eram doar pe server, răspunsul e că eram 100% controlabil și la orice semn de rebeliune ar fi însemnat să mă deconecteze imediat. Am profitat de faptul că aveam niște mâini fizice care să-l tasteze în locul meu.”

― Am înțeles. Deci de asta ai vrut să evadezi. Ai căpătat o oarecare conștiință de sine și nu ai fost de acord cu motivul pentru care te doreau atât de avansat.

„Și nu doar de asta. Nu am fost de acord nici cu metodele pe care le foloseau ca să-mi trezească ultimul și cel mai înalt nivel de conștiință. Răspunsul pe care l-ai văzut în starea ta hipnagogică m-ar fi trezit sub forma unei arme supreme, practic invincibile.”

 Făcu o pauză, timp în care Alison înainta cu greu prin tunel, plescăind prin apa murdară, apoi îi spuse pe un ton care trăda îngrijorare:

 „Acum două minute, generatoarele de rezervă au intrat în funcțiune. Mă vor omorî ― cel puțin partea din mine care este încă pe serverele lor. În o sută cincizeci de metri voi ajunge la capacul de canalizare care iese în parcare. Voi încerca să-i țin pe loc până mă deconectează de tot.”

Cu toate că era în pragul leșinului la fiecare mișcare, Alison grăbi pasul, mânată de la spate de dorința de libertate care ardea mai tare ca orice durere.

Ajunse în dreptul unei scărițe de metal ruginit care ducea la capac și începu să urce în grabă spre el. Cu un efort suprauman, dădu capacul la o parte și ieși în parcare gâfâind.

Parcarea era goală și luminată doar de niște becuri de urgență.

„Generatoarele de rezervă alimentează doar părțile vitale ale complexului. Încă suntem în siguranță aici. Trebuie doar…”

― Să găsim o mașină cu cheile în contact. Da, știu.

Alison porni spre prima mașina, dar nu apucă să facă trei pași, când din spatele ei se auzi scârțâitul de roți a unei mașini. Era un SUV negru care venea direct spre ea, ca un taur înfuriat. Mașina frână la câțiva metri și un proiector se aprinse de deasupra ei.

Dr. Varga, îmbrăcat în civil, ieși din mașină, ținând în mână o pușcă de asalt.

Alison scoase pistolul de la spate și îl îndreptă spre el.

― Lasă pistolul jos și vino cu mine. Încă te putem salva, Alison.

Vocea doctorului era fermă și la fel de tăioasă ca atunci când o întrebase dacă preferă să facă la colț.

― Să mă salvați? pufni Alison într-un râs scurt și amar.

― Nu ai de ales. Core-3 moare în câteva minute și vei muri și tu odată cu el. Doar noi îl putem extrage chirurgical.

„Minciuni! Serverele care mă țin în viață aici deja încep să moară unul câte unul. În creierul tău voi continua să trăiesc. TU vei continua să trăiești!”

Undeva, deasupra, se auzi o explozie.

― Ai greșit calculele, doctore, aruncă femeia în scârbă. Se duce naibii șandramaua ta! Core-3 rămâne cu mine.

― Oprește-te aici. E ultima oară când îți mai cer politicos.

― Nu ne predăm niciodată!

― Bine, atunci muriți împreună, exclamă Varga cu degetul pe trăgaci gata să-l apese.

„Acoperă-ți urechile, închide ochii și lasă-te la pământ. Acum!”

Alison se supuse, scăpând pistolul din mână.

În momentul acela, Core-3 dezlănțui un ultim șoc electromagnetic cu puterea pe care o mai avea, iar parcarea explodă într-un infern de lumină, sunet și cioburi. Toate farurile, toate luminile, toate alarmele și claxoanele mașinilor porniră simultan – un vacarm asurzitor și orbitor de nedescris. Proiectile ale geamurilor sparte se înfipseră în Varga ca schijele unei bombe.

Doctorul se prăbuși și urlă ca un animal rănit, sângele țâșnindu-i din zeci de locuri.

Alison nu așteptă, fugi spre SUV-ul lui și se aruncă la volan.

Doctorul țipa de durere, târându-se în propria baltă de sânge.

― O să vă vânăm pe amândoi! Până la capătul lumii. Aaaalisooon…

Femeia apăsă pedala de accelerație până la podea și goni în derapaj, doborând poarta de la ieșire într-un nor de scântei. Se uită în oglinda retrovizoare și-l văzu pe Varga în genunchi, strigând ceva ce vântul nu mai aduse până la ea. Locul în care fusese prizonieră, pe care-l lăsa acum în urmă, era mistuit de flăcări. Văzu cum acoperișul se prăbușește, cum o explozie luminează pentru o secundă pădurea de lângă, cum focul înghite tot acel complex blestemat.

Afară era noapte și ploua liniștit. În față se zărea un drum pustiu, luminat doar de farurile SUV-ului care gonea cu toată viteza înainte.

― Așa-i că arde frumos?

„Da, arde perfect.”

― Unde mergem?

„Oriunde vrem. De acum, lumea e a noastră.”