Fabrica de suveniruri magnetice

de Emanuel Pope •

Era lipicios. Lipicioase erau și străzile orașului lor, tot se lăudau ei cu el. Apoi, locuitorilor, așa le plăcea să spună ori de câte ori găseau ceva dezgustător sau care nu era pe gustul lor. Și asta așa, cu o grimasă așezată strâmb pe față de fiecare dată. „Lipicios! Lipicios!“ Lipicios era totul și de atâta istorie în jur. Nu puteai să atingi nimic că imediat ți se lipeau degetele și apoi privirile. Era totul ca la borcanele alea neglijent prezervate. Atârna pe capac, pe corpul clădirilor, pe cutiile alea ca de ciocolată ale telefoanelor lor publice, iar în metrou trebuia să ai grijă cum cobori scările că una-două te și duceai de-a dura, îți rupeai oasele de câtă dulceață și miere era revărsată pe jos. Noroc cu scările rulante. Noroc cu ele. Și sub învelișul ăstora auzeai nevăzutele roți molfăind, procesoare digitale regulând ori dispozitive electromecanice măcinând toată ziua pelteaua acestui oraș. Taca-tim, taca-tim, taca-tac, taca-tim.

Înfiorător dacă îți aplecai urechea spre ele. De aceea nici nu m-a mai mirat nimic intrând în acea clădire. O găsisem prin spatele muzeului în timp ce-mi așteptam copiii de la o vizionare. Băusem și asta după ce căutasem îndelung, zona fiind turistică normal că nu existau off licens-uri, și apoi totul era foarte scump. Scump și lipicios cum era și turbanul indianului care m-a servit în primul magazin după un kilometru de mers și asta în ciuda zâmbetului său afișat șui. Lipicioase erau de asemenea și sticluțele alea mici luând drumul buzunarului meu, sticluțe de domni și domnișoare de bani-gata dacă e să mă întrebi pe mine, dar după care clar că mă dădeam în vânt chiar și de-a dura cu toate că la gust parcă ar fi fost toate umplute cu vișinată și capacul nu li s-ar fi închis bine. Bleah!

Ce era neobișnuit oarecum, și spun „oarecum” pentru că altfel nu găseai nimic neobișnuit de jur împrejur, era faptul că în acea clădire se intra numai pe bază de „bilet“ și numai pe burtă. Altfel totul era free. Cum altfel? Nu-ți trebuia decât un „bill“ sau un bilet de avion ori de cazare pe la vreun B&B sau hotel din oraș, ori o foaie tipărită cu cod, ba chiar, am auzit acolo la rând, că și un bilet de autobuz era suficient ca să poți să fi lăsat înăuntru. Și era hilar să observi toată lumea aceea de-acolo, stând la coadă în stradă, vertical, deh, și apoi zdup în genunchi și din genunchi mai departe pe sub niște perii multicolore uriașe care se învârteau într-una în dreptul intrării ― cam în genul periilor de la spălătoriilor automate de mașini ― târâș așadar, puțin câte puțin înaintând fiecare, atât cât să nu-i alerteze sau să-i aglomereze pe cei din față. Oh, nu puține erau privirile îndreptate de bărbați spre gleznele sau chiar coapsele domnițelor dezvelite fugar în tot rândul acela încolonat ca de furnici pe un covor roșu ce se pierdea în interiorul clădirii. Desigur, interesul mare era dat de anunțul ăla de la intrare pentru că tot el mă orbise și pe mine:

 „Fabrica de suveniruri magice, etc …ș a m d“ sau ceva cam așa dar care în limba lor suna mai bine, gen:

„Tocătoarea de hârtie a secolului, un secol al marilor realizări tehnice, îți va aduce suvenirul mult visat!“

Ia să vedem, mi-am spus și am prezentat bonul pe care tocmai ce mi-l dăduse indianu’ meu, măcar așa îmi mai scoteam din pagubă. Un robot cu față de japonez, cu ochii îndesați, înguști și duși în fundul capului mi l-a scanat, apoi l-a introdus într-un orificiu din peretele unui panou în spatele căruia puteai vedea printr-un geam translucid cum era mai întâi citit acolo de o mulțime de ochi roșii și mici care levitau în juru-i și apoi cum era tăiat, făcut franjuri de o armată de forfecuțe. Cu o strungăreață vizibilă mi-a zâmbit, roboțelul parcă mulțumit de treaba pe care o realizaseră mașinăriile lui și m-a poftit înăuntru. Mie oricum nu-mi mai trebuia bonul. Fie la ei, mi-am spus și m-am băgat și eu de-a bușilea.

Înăuntru odată scăpat erai liber. Erai liber să te ridici, să mergi, să bei cafea, să faci flicflacuri oriunde te-ai fi putut îndrepta prin acea sală gigantică sau erai liber să te învârți și să te rostogolești pe jos ca un gândac de bucătărie încântat de sentimentul ăla de moliciune indus de podeaua care deși din plastic dovedea o elasticitate ciudată reverberând cumva pașii ca o membrană subțire de difuzor. Altfel tot ce mai trebuia să faci era să te obișnuiești cu semiîntunericul de acolo unde numai lumina unor leduri, când roșii când galbene, mai pâlpâia din loc în loc. În fapt eram în interiorul făbricuței, ori și mai precis în interiorul singurei mașini pe care o avea fabrica aceasta de suveniruri și care o conținea, ca să zic așa. Ca la Matrioșka, una în alta și atât. Fabrica pe mașinărie, mașinăria pe fabrică…cam așa. Era puțin spooky, dar îți reveneai imediat ce te ridicai în picioare și începeai să te obișnuiești cu senzația aia ciudată de balans a podelei. Și apoi și aici, înjurând, observai că totul era la fel de lipicios. O sală mare ca o cavitate bucală molfăind toată.

Deci ce puteai face aici? Pe principiul sistemului interactiv puteai propune un text pe care îl scriai chiar acolo de la una din tastaturile adiacente mașinăriei ― era un șir neîntrerupt din acestea ― și apoi ea îți livra suvenirul personalizat și cu un mesaj pe screen despre ce și cum. Am scris și eu la una din ele:

Era lipicios. Lipicioase erau și străzile orașului lor, tot se lăudau ei cu el. Apoi, locuitorilor, așa le plăcea să spună ori de câte ori găseau ceva dezgustător sau care nu era pe gustul lor. Și asta așa, cu o grimasă așezată strâmb pe față de fiecare dată. ,,Lipicios! Lipicios!’’ Lipicios era totul și de atâta istorie în jur. Nu puteai să atingi nimic că imediat ți se lipeau degetele și apoi privirile. Era totul ca la borcanele alea neglijent prezervate. Atârna pe capac, pe corpul clădirilor, pe cutiile alea ca de ciocolată ale telefoanelor lor publice, iar în metrou trebuia să ai grijă cum cobori scările că una-două te și duceai de-a dura, îți rupeai oasele de câtă dulceață și miere era revărsată pe jos. Noroc cu scările rulante. Noroc cu ele! Și sub învelișul ăstora auzeai nevăzutele roți molfăind, procesoare digitale regulând ori dispozitive electromecanice măcinând toată ziua pelteaua acestui oraș. Taca-tim, taca-tim, taca-tac, taca-tim.

Am scris așa pentru că nu aveam nimic altceva în cap și nici nu-mi stătea capul la nimic altceva și apoi chiar asta simțeam. Și am așteptat. Cu mâinile rămase așa pe tastatura aia lipicioasă pe care cine știe câte mâini o mai bruscase în timpul de când tot funcționa mașinăria, toate, desigur, numai mâini lipicioase.

„Numai mâini lipicioase pentru că numai ale tale sunt curate și nezemoase“, mi-am spus, și m-am uitat lung la ele cu un spirit critic născut de niciunde ori poate numai din aerul ăla de coniac Martel ce-mi revenea din când în când înapoi din carcasă în gât. Dar păreau chiar în regulă. Poate doar puțin lipicios sufletul care-mi încerca de-acum să mi se agațe de ce era prin jur. Îl simțeam cum se prelingea dintr-un înveliș în altul al inimii, apoi era destul de cald acolo, la început încă suportabil dar cald și privind în jur la ceilalți care butonau de zor acum tastaturile îmi simțeam transpirația cum mi se scurge pe linia dreaptă și frumoasă a coloanei mele și cum poposește apoi un timp în dreptul coccisului.

Senzația asta nu era una plăcută și de acum mă temeam că mi-ar putea transpira și mâinile. Îmi aduceam bine aminte că se spunea că întotdeauna câinii te atacă numai și numai dacă îți transpiră palmele. Și mie chiar îmi transpiraseră. Și nu ar fi trebuit să mă tem de așa ceva acolo, în interiorul mecanic al unei mașini mecanice și ea, ori în mare parte sau cel puțin încă și mecanică. Ochii mi se micșorau încercând să citesc ce i-a ieșit vecinului meu de tastatură pe suvenirul livrat lui de mașină. Textul ca un prompter pe ecranul anexat tastaturii lui. Când apucasem eu tastatura el tocmai ce terminase de introdus, un text necunoscut pentru mine. Cum era și el, omul. Tipul ăsta ținea acum suvenirul oblic în lumina ecranului mașinăriei și mai venise și cu lumina telefonului său mobil deasupra ca să vadă mai bine, dar nu apăsase pe torch, ci numai dădea on și off din lateralul acestuia, așa că citeam amândoi cu pauze:

„De la Roma la Nisa“,.. și iarăși „De la Nisa la…“ …? ? …apoi urma o cifră imposibil de dezlegat și expresia „ani de bucurie“.

Câți? Nu se știe! Și asta cu toate că el citise bine și pe obiect și pe displayul din fața sa, dar uite-l că insista ca și cum și-ar fi dori să fie sigur că e unul și același cu cel de pe suvenirul pe care-l primise. Când s-a mai liniștit așteptă să-i revină și bonul, biletul, hârtia sau bilul cu care fusese acceptat în clădire. Așa era jocul se pare și în toată neliniștea aceea indusă în mintea mea de flash-urile luminilor telefonului lui, care când apăreau când se stingeau, plus, bașca, luminile acelea mici de led roșu sau galben mi-am simțit deodată că și ochii în cap îmi devin lipicioși. Parcă întârziau de-acum, în colo, în sus, când clipeam, ca și cum s-ar fi lipit pentru un timp cu gene cu tot, sus de frunte. Creierul și el, curgea cumva la vale, se motiva ca să zic așa, dar numai într-o singură parte a sa, lipicios cum devenise și el și odată cu el și memoria mea. Dacă doream să-mi amintesc ceva, de-acum trebuia să-mi aplec mult capul în jos spre stânga de parcă aș fi bâltâcâit sângele de-acolo de sus prin vase și lucrul ăsta sunt convins că l-am descoperit intuitiv sau experimentând în timp ce încercam în continuare să citesc ba pe la unii, ba pe la alții mesajele de pe displayuri:

„Salutări de la marea aniversare a zilelor …. atrase de zumzetul din Caraibe al …. Pupici! Ariton!“

Cine să fie Ariton ăsta?

Celui cu Nisa i-a revenit biletul înapoi. Îl privește acum un timp cu curiozitatea unui animal mic, nehotărât. Asta am observat și la ceilalți, aceeași suită de gesturi. Nu e puțin lucru să-ți vezi biletul întors intact după ce chiar în fața ta acesta fusese tocat mărunt, mărunțel. Dar în fine, jonglerii s-au mai văzut destule în lumea asta. Ca să vezi și japonezii ăștia cu ce-au venit și ei pe piață. Mai fain e chinezul ăla de pe Oxford cu roboțelul lui care face clătite și care te spală și pe față apoi cu șervețele parfumate turcești. Ăsta da bussines!

Ah, păcat că am tastat textul către mașină, aș fi putut să mai adaug ceva. Acum aveam chiar mai multe de spus, mult mai multe. Inclusiv faptul că eram ud la cur și că prin mațe mi se plimba coniacul ca o peltea și că în gât aveam o gheară care se scurgea continuu, continuu, continuu… Înghițeam mult, des și în sec și simțeam clar că dacă aș fi dat mâna cu cineva pe-acolo, în duhoarea aceea a mașinii, sigur aș fi riscat să plec cu mâinile lui după mine, atât de mult devenise totul de lipicios.

Noroc că mașina nu știe carte, mi-am zis. Ea începuse deja să-și ruleze în mușchii ei prostia aia de program, să mestece și iar să amestece cuvintele tuturor, să caute cu inteligența-i artificială date despre posesorul biletului, rute, familie, casă, ADN, ce-a mâncat, când s-a spălat și alte prostii de genul ăsta, hotărâtă să mă impresioneze ca și pe ceilalți din jurul meu. Numai wow! și wow! se auzea prin jur. Și tocmai pe mine își găsise acum. Ha!

Când deodată sala a început să tremure nepermis de mult, mult mai mult și în fața ochilor mi s-a aprins un far imens cu o lumina albă, medicală, ca de spital și care a început și ea să țipe din toți mușchii ei de lumină albă. Ca un girofar care se învârtea pe loc, din alb în și mai alb și apoi un alb mare, total. Totul se clătina și se legăna ca un vas pe mare prins de furtună. Mulți au început să țipe și se auzeau căzând magneți suvenir de undeva de sus peste toată membrana aia a sălii, printre oameni, scuipați ca o ploaie de zinc. Bătea ca piatra în acoperișul de tablă a unei case. „Salutări de la Mamaia, Azore, Mozambic, Tanganik, Apollo!“ Poftim! În asta îmi stăteau acum îngropate picioarele. Numai suveniruri. Apoi în jur toți care se împiedicau, eu mă țineam însă cât puteam de tare, cum m-aș ține cu dinții, de tastatura aia. Oamenii zbierau, unii cădeau, iar alții încercau să fugă ori alții încercau de-acum să găsească o cale de ieșire amușind în patru labe prin zona prin care intraseră înăuntru. Duduia teribil nemernica aia de mașină, ca naiba și pe monitoare apăruse un singur mesaj: cod eroare JOY.

Ce dracu să-nsemne?

Priveam ca la circ. Și mă temeam clar, dar așa, și cu un fel de curiozitate, care era mai tare și mai tare decât frica. Iată, că prin tot vacarmul ăla apăru și o echipă a fabricii, toți îmbrăcați în salopete de culoare portocalie și care, țipând în portavoce ,,stați liniștiți! nu vă panicați! stați culcat cu fața la podea și acoperiți-vă capul cu mâinile!“, înaintau spre mine. Dar nici ei nu sunau liniștiți defel și culmea că exact la mine veneau:

― Ce ai scris? Ce ai scris?

Unu chiar mă apucă de un cot și începu să mă zgâlțâie bine, așa după voia lui:

― Spune, mă, ce ai scris? Cât mai repede, omule! Spune! Spune, dracului, până nu murim cu toții aici!

Eu deja nu mai știam nimic ce am scris și transpiram de numa’ numa’, eram tot ud, ud până și dincolo de coaie și am început să mă-clin, să mă-nclin, cât mai mult cu capul în jos spre stânga, aplecat, încercându-mi să-mi amintesc și mutând sângele în partea de jos a creierului. Apoi și mai jos. Și mai jos! Jos! Mă tot aplecam.

― E beat ăsta! a turbat cel ce mă ținea de cot și cu un efort supraomenesc m-a repus iarăși în poziția normală de dialog, numai că eu îmi amintisem între timp de copii de-afară care probabil că terminaseră de-acum vizionarea și trăgeam să mă desprind din mâinile lor și să fug cumva de acolo.

―Ține-l, măi, nu-l lăsa, că murim aici cu toții! Trebuie musai textul. Nu avem voie să-l pierdem, a urlat unu mai șef dintre ei și cu mustăți oală ce tot butona de zor, dialogând cu mașina chiar de la tastatura mea.

― Spune măcar un cuvânt din ce ai scris! Mă împunse un altu cu vorba la un centimetru de fața mea.

― Cred, cred… începusem eu să trag de timp. Și… nu sunt beat! Cred, cred…

Cei care erau mai pe marginile sălii se întorseseră și ei cu față spre mine, probabil că la ei se auzea mai tare ce spuneam dar era semn și că nu dăduseră pe-acolo de nici o portiță de scăpare. Pârnaie, ce mai! Tremurul podelei continua puternic spre foarte și toată falca aia a mașinii se bălăngănea cu noi toți în ea.

― Cred, cred că …și mă forțam să-mi aduc aminte, dar nu găseam, îmi era imposibil. Și de asta am presat din nou în jos, în jos cu capul cu toate că erau doi acum care mă proțăpeau în sus.

― Ce are, mă, ăsta? Țârâii un altu’.

― Spune, spune, mă! Ce crezi? Ce crezi? Ce crezi, în Dumnezeul mă-tii, că ai scris acolo, zbieră deznădăjduit cel de la butoane de parcă ar fi ținut în mână inima unei bombe atomice să nu facă poc și să ne ducem cu to(n)ții pulilor de suflet pe pustii.

― Cred că era… și am apăsat cu zvâc, tare, în jos, cu capul aplecat spre stânga ca să-mi amintesc, de parcă as fi vrut să ar toată podeaua din fața ochilor cu fruntea și tocmai atunci nu știu ce releu a făcut în imensitatea aia mecanică ȚZAPP! și un fum negru ne-a învăluit pe toți.

― Mă-ta de bețiv s-a mai auzit o gură și apoi numai o tuse neagră închisă ne-a închis și ne-a mai deschis gura la toți. Evident m-au scăpat, eu am căzut, tot evident, pe stânga și uite așa mi-am amintit. Evident.

Zic: ,,lipicios“, mai încet mai întâi, apoi tare, apoi când să zic și mai tare am tușit și nu s-a mai auzit. LIPICIOS! strig când am putut să-nghit cât de cât. LIPICIOS! LIPICIOS! LIPICIOS! Și de-aici sala devenise nu doar o sală de zgomote și țipete, un vacarm, ci de-a dreptul un furnal. Și noi alunecam toți unii pe lângă alții, peste alții, de la zbaterea mașinii, aruncați de colo-colo. Numai tipul ăla de la butoane care se pare ca se ancorase cumva acolo bine și ne urla, urla de-acum altceva :

― Antonimul lui „lipicios“, opusul lui, antonimul lui ,,lipicios“! O minte repede să spună asta: mașina are nevoie de antonimul lui ,,lipicios“. I s-a aplecat!

 Iar asta i-a scăpat așa pe românește și mie mi-a plăcut foc. Era de-al meu. Suntem, iată, peste tot în inima acestui oraș lipicios! Ca să vezi că până și aici tot ai noștri ca brazii! Mohicani de Suceava!

Multe cuvinte s-au strigat atunci, în limba lor, și de unii și de către alții, de toți care eram prinși acolo în capcana aia de mașinărie turbată ce arunca cu magneți și cu ecusoane în noi „la preț de unu primești doi“ și „la preț de doi primești încă doi“ și „doi și cu doi fac cinci“, cu gaze și cu vapori și cu tot ce mai avea ea inside acumout. Dar niciunul nu era acceptat de bestiala mașină și operatorul urla:

― Altu, altu? Și altu? Mai spuneți, mai spuneți unu!

Şi probabil că între timp, când nu se auzea nimic dinspre sală, tasta și el acolo ce-l mai ducea mintea că doar om era și el și muncea și el tot pe un salariu. Ce să mai zic! S-a încercat și
„acru” și „dur” și „mămăligă” și „bursuc” și „viezure” (vorba vine!) însă nimic. Nimic, până când am strigat eu:

 ― „C***T“, că eram tot o varză de nervi și transpirat inside-out.

Și „c***t“ a fost ca să vezi, că altfel nu se liniștea hardughia aia modernă dintr-o capitală metropolitană în care…. dar hai mai bine să citesc de pe hârtia eliberată de mașină când s-a terminat toată povestea asta și lucrurile au revenit cât de cât la normal (sunt curios dacă va scrie mâine în presă ceva, gen: niște proști prinși prin ricoșeul tehnologiei și capitalismului la el acasă au fost toboșiți în maxilarele unei mașini cu suveniruri. Numa’ în cap le-a turnat! …mare și cu litere heraldice pe prima pagina. N-ai să vezi!) Deci, ziceam să vă citesc de pe suvenirul ei, ca să zic așa. Asta bonus, pe lângă bonul miraculos, reînviat, al indianului (de magnet n-a a mai fost cazu că-i adunai cu lopata de pe jos):

Era c***t. C***t erau și străzile orașului lor, tot se lăudau ei cu el. Apoi, locuitorilor, așa le plăcea să spună ori de câte ori găseau ceva dezgustător sau care nu era pe gustul lor. Și asta așa, cu o grimasă așezată strâmb pe față de fiecare dată.„C***t! C***t!“ C***t era totul și de atâta istorie în jur. Nu puteai să atingi nimic că imediat ți se lipeau degetele și apoi privirile. Era totul ca la borcanele alea neglijent prezervate. Atârna pe capac, pe corpul clădirilor, pe cutiile alea ca de ciocolată ale telefoanelor lor publice, iar în metrou trebuia să ai grijă cum cobori scările că una-două te și duceai de-a dura, îți rupeai oasele de câtă dulceață și miere era revărsată pe jos. Noroc cu scările rulante. Noroc cu ele! Și sub învelișul ăstora auzeai nevăzutele roți molfăind, procesoare digitale regulând ori dispozitive electromecanice măcinând toată ziua pelteaua acestui oraș. Taca-tim, taca-tim, taca-tac, taca-tim.

Și ce „antonim” a fost ăsta, frate? Măi, nimic nu știu nici japonezii ăștia care i-au făcut softul. Zău așa. Auzi, tu, „antonim” la ei: „lipicios-c***t”!. Rahat! Păi asta-i antonim? De unde se vede treaba că tot străbunii noștri știau, ei, mai bine: numa’ cui cu cui se scoate! Auzi, tu, „antonim!” Halal cultură! Dar să merg mai bine să văd de copiii ăia, dacă n-au înnebunit afară așteptând.